Atât propaganda, cât şi serviciile secrete sunt unanim privite drept nişte „chestii“ atotputernice şi misterioase, despre care se vorbeşte mult şi se ştie puţin. Teoretic, serviciile secrete sunt menite să adune informaţii şi nu ar avea nici o treabă cu propaganda, care difuzează public informaţii de tot felul pentru a-i influenţa pe oameni. Cu toate acestea, de la Primul Război Mondial încoace, pe baza unor comenzi politice imperative, serviciile secrete au făcut sau au susţinut din umbră vaste acţiuni de propagandă internă şi externă, preocupare ce a rămas dominantă până în zilele noastre.
Prima mare acţiune de propagandă desfăşurată de un serviciu special al statului a fost cea pe care britanicii au derulat-o în anii primei conflagraţii mondiale pentru a determina intrarea în război a Statelor Unite de partea Antantei. În cel mai mare secret, sub conducerea Foreign Office, a fost creat la Wellington House din Londra un departament care a produs şi diseminat în neutra Americă de Nord o cantitate impresionantă de materiale tipărite (pamflete, fluturaşi, cărţi poştale etc.) şi a cenzurat şi „aranjat“ în mod corespunzător intereselor britanice toate ştirile despre mersul războiului care traversau Atlanticul prin cablul transoceanic controlat exclusiv de britanici. Această propagandă deşănţată a britanicilor pentru influenţarea neutralităţii americanilor a fost scump plătită în cel de-al Doilea Război Mondial, când doar cataclismul militar de la Pearl Harbor şi nu charisma convorbirilor radiofonice ale preşedintelui Roosevelt, a smuls America din neutralitate.
Britanicii rămân însă cei care, cu luciditate şi cinism, au pus în anii Primului Război Mondial amprenta definitivă a cooperării pe cât de strânse, pe atât de secrete dintre serviciile speciale ale statului şi propagandă, deoarece doar astfel se puteau spune sau insinua nişte lucruri despre inamic pe care politicienii, datorită condiţionărilor morale, etice şi de respectabilitate nu le puteau afirma în public. Tot în mare secret a acţionat, în anii Primului Război Mondial, şi serviciul condus de lordul Northcliffe de la Crewe House din Londra pentru desfăşurarea campaniilor de propagandă neagră împotriva Germaniei Kaiserului Wilhelm al II-lea. A fost astfel demonizată fără nici o milă şi pudoare etică, drept nişte barbari primitivi, nemiloşi, capabili de cele mai crunte atrocităţi (evident inventate), nu doar armata germană, ci şi toată clasa conducătoare germană din acea vreme.
Prin toate aceste excese propagandistice, eficiente pe moment, dar păguboase pe termen lung, credibilitatea mesajelor britanice a fost grav avariată, fiind necesară luciditatea şi forţa unui Winston Churchill pentru a adopta, alături de Roosevelt, „o strategie a adevărului“ opusă puternicei industrii de propagandă nazistă a lui Goebbels, care învăţase lecţia de propagandă tocmai din perfida şi cinica practică britanică din urmă cu doar două decenii. Aceasta nu a însemnat că serviciile secrete britanice (Political Warfare Executive – Executivul de Luptă Politică) şi americane (Office of Strategic Services, viitoarea CIA) au rămas fără atribuţii de propagandă. Lor le-au fost încredinţate aşa-numitele acţiuni de propagandă neagră împotriva inamicului, cum a fost spre exemplu postul de radio Gustav Siegfried Eins, ce se recomanda ca aparţinând rezistenţei germane, dar care era condus de fostul corespondent la Berlin al ziarului Daily Express, britanicul Sefton Delmer. Tot sub patronajul viitoarei CIA, în 1942 a fost înfiinţat postul de radio de propagandă albă, adică oficială, a guvernului american, Vocea Americii.
Spre deosebire de mentorii lor britanici, pe timpul celor două războaie mondiale, americanii au încredinţat propaganda unor servicii speciale, relativ deschise, precum Comitetul de Informare Publică condus de George Creel în 1917 sau Oficiul pentru Informaţii de Război în 1942, care au acţionat pe scară largă (chiar şi Hollywood-ul a fost mobilizat), ferindu-se de calomnii, informaţii false sau demonizări excesive. Paranoia ideologică din timpul Războiului Rece a modificat însă regulile jocului, devenit predominant politic.
Chiar dacă a cunoscut şi câteva aprige şi sângeroase episoade războinice, precum cele din Coreea (1950–1953) sau Vietnam (1965–1975), Războiul Rece a fost predominant unul propagandistic, pe baze ideologice. Serviciile secrete din ambele tabere au fost antrenate mai mult decât oricând în confruntările de imagini şi cuvinte, aruncând în arena propagandistică mondială faptul, acţiunea, gestul purtătoare de mesaj. Exploatând din plin experienţa dobândită în marele război pentru apărarea patriei, serviciile secrete sovietice, cu deosebire KGB, s-au angajat total în acest nou tip de confruntare în care orice tip de lovitură era permisă cu condiţia a avea un sprijin politic pe măsură. S-a ajuns până acolo încât deciziile şi operaţiile militare de pe fronturile din Coreea, Vietnam, Afganistan, Angola au fost adesea concepute, planificate şi evaluate nu pe baza unor considerente militare, ci politice şi propagandistice.
Liderii politici ai principalilor actori ai Războiului Rece, SUA şi URSS şi-au angajat fără rezerve, dar folosind metode şi practici diferite, serviciile secrete în bătălia propagandistică. Astfel, după ce preşedintele Harry Truman a lansat în 1950 Campania pentru adevăr împotriva comunismului, CIA a susţinut, mai întâi acoperit, apoi pe faţă, postul de radio Europa Liberă şi apoi Radio Libertatea destinat exclusiv popoarelor din URSS. Tot CIA a desfăşurat nu doar operaţiunile clandestine de sprijin a loviturii de stat pentru înlăturarea preşedintelui chilian de stânga Salvador Allende în 1973, dar a inspirat şi campania mediatică premergătoare de demonizare a acestuia. Tot CIA s-a aflat nu numai în spatele acţiunilor militare şi subversive îndreptate împotriva lui Fidel Castro, ci şi a campaniilor de demonizare a charismaticului lider comunist cubanez. În timpul îndelungatului şi controversatului război din Vietnam, impregnat de puternice încărcături politice, CIA a generat nu doar acţiuni de culegere de informaţii, dar şi operaţiuni clandestine menite a submina moralul luptătorilor şi liderilor politico-militari comunişti. În fine, serviciile secrete occidentale nu au ezitat, fiecare în stilul său şi după posibilităţi, să sprijine şi să atragă disidenţi din ţările socialiste, îndeobşte personalităţi cunoscute din sfera culturii, sportului sau ştiinţei cu impact atât asupra opiniei publice din ţara lor, cât şi în Occident.
KGB a fost deosebit de activ în arena propagandistică a Războiului Rece, mai ales ca organizator secret şi finanţator al unor evenimente de mare impact pe plan mondial. Este recunoscut astăzi rolul major al KGB în crearea şi împrăştierea pe scară internaţională a „poveştii“ originii SIDA, ca provenind dintr-un laborator secret de război biologic american. Prin intermediul KGB au fost susţinute şi finanţate nu numai unele partide comuniste din Europa occidentală, dar şi personalităţi ale intelighenţiei de stânga cu simpatii comuniste. Este de notorietate cazul oficiosului Partidului Comunist Francez, l’Humanité, care a fost susţinut financiar de KGB în schimbul publicării perspectivei sovietice asupra evenimentelor. Marile demonstraţii de la începutul anilor ’70 în ţările occidentale împotriva bombardamentelor americane din Vietnam sau cele împotriva desfăşurării în Europa de vest a rachetelor purtătoare de focoase nucleare americane Pershing II din anii ’80 – evenimente preluate şi copios amplificate şi de presa României ceauşiste – au avut în spate un consistent sprijin financiar şi logistic sovietic asigurat prin intermediul KGB. Tot KGB s-a aflat şi în umbra unor aşa-zise organizaţii internaţionale pacifiste precum Consiliul Mondial al Păcii, care difuza, cu alte cuvinte, sloganurile politice ale Kremlinului.
Sfârşitul Războiului Rece şi al angoaselor ideologice a creat, preţ de o clipă, iluzia unei anumite igiene morale şi etice a discursului politic intern şi extern în sferele puterii din ambele tabere. Performanţele tehnologice din sfera comunicaţiilor, care au făcut posibile transmisiunile de televiziune în direct oriunde pe glob şi comunicarea nelimitată interpersonală pe internet, ceea ce a însemnat căderea aproape a tuturor barierelor de cenzură, nu au dus decât la rafinarea în mod corespunzător a metodelor şi practicilor de influenţare în masă a serviciilor secrete, care acţionează nu doar pe scena internaţională în susţinerea intereselor statului respectiv, ci şi pe plan intern în beneficiul unui anumit partid sau lider aflat la putere. Elementele de noutate privind relaţia dintre propagandă şi serviciile secrete rezultă din apariţia conceptelor de operaţii informaţionale – INFO OPS – şi psihologice – PSYOPS – care sunt aplicate doar de către militari pe timpul conflictelor armate sau al operaţiunilor de menţinere a păcii într-o zonă de criză, folosind, ce-i drept, acea bază de date şi informaţii furnizată de serviciile secrete. Spre deosebire de străvechea propagandă, operaţiile informaţionale şi cele psihologice desfăşurate de militarii din ţările membre NATO, chiar dacă urmăresc tot influenţarea comportamentelor şi atitudinilor unor anumite audienţe ţintă străine, nu se desfăşoară oricum, la bunul plac sau inspiraţia unui lider, ci pe baza unor doctrine şi proceduri bine stabilite care interzic, spre exemplu, folosirea minciunii, a mesajelor neatribuite sau vizarea propriilor soldaţi sau cetăţeni. Cu alte cuvinte, tehnicile de influenţare în masă folosite în prezent de militarii occidentali în teatrele de operaţii multinaţionale sunt mult mai apropiate de cerinţele morale şi etice fundamentale.
În schimb, atunci când serviciilor secrete le revine aceeaşi misiune de influenţare, de manipulare, de dezinformare a unor audienţe sau lideri străini sau chiar conaţionali, scrupulele de ordin moral sau etic dispar brusc în faţa considerentelor de eficacitate imediată. Astfel, înregimentarea unor ziarişti cunoscuţi lucrând la organe de presă prestigioase sau a unor lideri de opinie charismatici pentru a utiliza capitalul de încredere şi credibilitatea acestora în difuzarea unor „poveşti“ fabricate tocmai în laboratoarele respectivelor oficine a devenit o practică obişnuită nu numai la New York, dar şi la Bucureşti. De asemenea, salvarea în stil hollywoodian a Jessicăi Lynch pentru redresarea moralului trupelor americane, executarea unor operaţii la fel de spectaculoase de asasinare a unor lideri terorişti în scopul nu numai a intimidării respectivilor membri ai reţelei teroriste (de exemplu, Abu Mussad al-Zarquawi) dar şi a demonstrării unor reale victorii pe frontul războiului antiterorist, constituie câteva dintre amprentele definitorii ale reţetelor de influenţare practicate de serviciile secrete.
