Sfantul Graal si adevarul bine „virusat” al “Codului da Vinci”

Misterul Graalului continuă să exercite şi acum, în plină epocă a triumfului ştiinţei şi supertehnologiilor, aceeaşi atracţie asupra celor cu aspiraţii înalte spre Dumnezeu şi ezoterism, întocmai ca acum un mileniu! Dac-ar fi să-i parafrazăm cuvintele rabinului Gămăliei – din Sinedriul care-l condamnă pe lisus – cu privire la dăinuirea creştinismului, am spune că „dacă lucrul acesta este de la Dumnezeu se va vorbi despre el peste timp”, lată că misterul Sfântului Graal face ca autori ca Dan Brown, ca şi cei care-i comentează ficţiunea – având ca punct central o teorie asupra naturii Graalului – să aibă un succes comercial de invidiat de către autorii cărţilor „serioase”.

Deşi Brown nu este primul care exploatează fascinaţia Graalului!înaintea sa, best-sellerul din anii ’90, Pentlulul lui Foucault, aparţinând mai celebrului Umberto Eco, oferă şi el o alternativă la forma materială pe care ar avea-o Graalul: prin personajul Ardenţi, Graalul este identificat cu un imens cufăr pentru comori, apoi ca un material radioactiv, care, controlat de templieri, le-ar fi permis acestora să con­ducă lumea. Pentru cultura din secolul XX, Graalul a ajuns să reprezinte o întruchipare a perfecţiunii intangibile sau „transcendenţa perfecţiunii pământeşti”, aşa cum îl definea – în mod inspirat – Wolfram Eschenbach, autorul variantei templiere a mitului Graalului – Parzival, cu mai bine de opt secole în urmă!

Se poate vorbi despre trei niveluri de înţelegere ale Sfântului Graal, care pot fi simbolizate prin spiritul Graalului, sufletul Graalului şi trupul Graalului.

Spiritul Graalului este Sf. Duh al creştinilor, după cum arată şi porumbelul Duhului care coboară pe ostia fără pată, in viziunea autorului lui Parzival – Wolfram von Eschenbach. Este Lumina divină a „Fiat luxului!” originar care transcende orice materie (vezi Mouvement de Graal).

Sufletul Graalului este acţiunea Du­hului Sfânt sau a Luminii Divine asupra omului, care îl determină să evolueze prin misterul şi atracţia faţă de Dumnezeu pe care o exercită asupra spiritului omenesc!

însă prima treaptă de înţelegere spre cele două niveluri superioare de înţelegere de mai sus o reprezintă legenda „trupu­lui” Graalului – cea care atrage neiniţiaţii precum o lampă puternică gâzele noaptea. Pare normal – parafrazându-1 pe Voltaire care vorbea despre suflet – ca „oamenii să fi avut cu toţii păreri diferite despre Acesta, întrucât nu ştiau nimic despre El!”

Din acest punct de vedere cercetarea întreprinsă de Deike şi Ean Beigg, publi­cată în 1995, realizează o trecere în re­vistă, destul de obiectivă, a poveştilor legate de Sfântul Graal şi Sfântul Sânge al Mântuitorului.

La ora actuală există mai multe pretinse Sfinte Potire sau mai multe obiecte pretendente la sacralitatea dublă a acestui obiect. Se uită totuşi – cu excepţia deosebit de inspiratului film al marelui regizor Steven Spielberg – Ultima Cruciada – că vasul respectiv, dacă era un artefact din timpul apostolilor – care deseori nu aveau ce mânca – şi al căror învăţător fusese de meserie tâmplar, nu putea fi decât de… lemn! Deci în nici un caz nu putea fi vorba despre lucrări sofisticate din aur şi argint – aşa cum sunt unele vari­ante pretins originale ale Graalului, ce-s cunoscute azi în lume.

Cel care deţine însă cheia Graalului – suveranul pontif al Graalului – este miste­riosul Preot Ioan, considerat Regele Lumii (Rex Mundi).

„Evanghelia lui Nicodim” a făcut din Nicodim şi Iosif din Arimateea depozitarii mistici şi secreţi ai ezo­terismului creştin deri­vat din marea Tradiţie iniţiatică primordială.

„Evanghelia lui Nicodim” este alcă­tuită din două părţi distincte, autonome la început: Acta Pilati (desfăşurarea proce­sului) şi aşa-numita Coborâre a lui Hristos în Infern (Descensus Christ ad Inferos). Prima parte, „Faptele lui Pilat”, care este intere­santă pentru căutătorul Graalului şi al primului său Păzitor – Iosif din Arimateea, datează din 376, potrivit lui Epifanius. Se presupune că această operă nu a fost scrisă de Pilat, ci provine din actele oficiale păstrate în pretoriumul din Ierusalim. Presupusul original ebraic al textului în limba greacă şi care a ajuns până la noi este atribuit lui Nicodim, dar titlul de „Evanghelia lui Nicodim” este de sorginte medievală, întrucât în acea epocă variantele mai puţin cunoscute în zilele noastre ale Patimilor Mântuitorului erau foarte răspândite şi foarte populare în rân­dul creştinilor. Acest fapt este dovedit şi de multitudinea de traduceri ale textului grecesc – în coptă, armeană şi latină. Variantele în latină au fost tipărite şi au circulat în Occident în secolele XV şi XVI.

Iată cum este oglindit începutul suferinţelor lui Iosif – ca Păzitor al Sf. Graal – în cap. XII al „Evangheliei lui Nicodim” (vezi pag.222-223 „Evan­ghelii apocrife”, Editura Humanitas, 1996, Bucureşti):

„Auzind iudeii că Iosif a cerut trupul lui lisus, au început să-l caute, pe el, pe toţi care mărturisiseră că lisus nu s-a născut din preacurvie, pe Nicodim şi pe ceilalţi care ieşiseră înaintea lui Pilat ca să-i înşire faptele bune. Toţi stăteau ascunşi, în afară de Nicodim. Acesta s-a arătat căci era unul dintre conducătorii evreilor. Şi îl întreabă pe Nicodim: «Cum aţi îndrăznit să intraţi în sinagogă?», dar iudeii răspund: «Cum ai îndrăznit tu să intri-n sinagogă, fiindcă tu eşti martorul aceluia şi partea lui o vei avea în veacul viitor?» «Amin, amin», răspunde Nicodim. La fel şi Iosif s-a apropiat de ei şi le-a zis: «De ce v-aţi supărat că am cerut trupul lui lisus? Iată, l-am aşezat în mormântul mat proaspăt săpat, l-am învelit într-un cearceaf curat şi am rostogolit o piatră peste gura peşterii. Rău v-aţi mai purtat cu acest om sfânt, căci nu v-aţi mulţumit doar să-l răstigniţi; l-aţi străpuns şi cu suliţa.» Atunci iudeii au pus mâna pe Iosif şi au poruncit să fie ţinut închis până a doua zi după sabat. Şi i-au zis aşa: «După cum bine ştii, acum nu-ţi putem face nimic fiindcă începe sabatul; dar îţi făgăduim că nu te vei înmedni- ci de-un mormânt, ci-ţi vom lăsa hoitul să-l mănânce păsările cerului.» Iosif răspunse: «Aceste vorbe seamănă cu ale trufaşului Goliat care i-a înjurat pe Dumnezeu cel viu şi pe sfân­tul David». (…) Când au auzit iudeii cuvin­tele acestea parcă li s-a înfipt un spin în inimă. L-au înşfăcat pe Iosif, l-au legat şi l-au încuiat într-o casă fără nici o fereastră. Apoi au pus paznici şi au pecetluit uşa.

Sâmbătă, mai marii sinagogii, preoţii şi leviţii au rugat pe toată lumea să vină a doua zi la sinagogă. Şi iată dis-de-dimineaţă, mulţimea s-a adunat, ca să hotărască în cefei îl vor omorî pe Iosif. Luând loc, sinedriul porunci să fie adus acuzatul, cu toată lipsa de respect. Dar când au deschis uşa, nu l-au găsit. Toţi au rămas încremeniţi de spaimă, fiindcă peceţile erau neatinse, iar cheia de la uşă o avea doar Caiafa…”

Iosif a mai primit de la Pilat şi vasul folosit la celebrarea Cinei, pe care soldaţii lui Pilat îl luaseră de la Sfântul Simionl Fiind considerat suspect de evrei, Iosif a fost aruncat apoi în închisoare, fără nici un fel de hrană. Legenda spune că lisus Hristos i-a apărut în celulă lui Iosif şi i-a arătat Graalul care a început să strălucească şi care apoi i-a procurat energia sau hrana care 1-a menţinut în viaţă mulţi ani peste viaţa unui om din timpul său. La dis­trugerea Ierusalimului de către romani, Iosif a fost eliberat de împăraţii Titus şi Vespasian. Iosif a reuşit chiar să-l con­vertească la creştinism pe acesta din urmă, primind în schimb o navă pentru a părăsi Ţara Sfântă. Sora sa, Enigeus, 1-a însoţit în cursul călătoriei. Ea era căsătorită cu un anume Bron sau Bren, al cărui nume aminteşte de un şef de trib celt, Brennus – care ajunsese cu expansiunea neamului său celtic până în Asia Mică. în timpul călătoriei sale pe mare, Iosif din Arimateea va institui liturghia Graalului, iar pe masă, lângă vasul sacru, va sta un „peşte” pescuit de Bron. Peştele este sim­bolul ezoteric al primilor creştini – ichtus – regăsit în catacombele romane şi care anunţă era astrologică a Peştilor – pe care lisus o inaugurează cu naşterea sa.

Potrivit lui Robert de Borron, fragila corabie în care se află Iosif nu l-a dus în Provence, ci în Orient – unde Iosif va rămâne până la moarte! El îi va încredinţa Graalul lui Bron care, însoţit de cei 12 fii ai săi (dintre care cel mai faimos va fi Alain), va pleca din nou în Occident.

în urma acestor povestiri legendare – ce fac parte din epopeea celto-creştină a Graalului, se situează, către anul 1220, „L’Estoire del Saint-Graal”, unde-1 vom regăsi pe fiul lui Iosif din Arimateea convertindu-1 la noua religie pe regele Evallach-Nascien (potrivit lui Xavier de Langlais este vorba de două personaje diferite care sunt în realitate cumnaţi. în panteonul celtic există un zeu de mai mică importanţă – Avallac – care gu­vernează lumea subterană. în timp ce zei­tatea lumii subterane în spiritualitatea antică, preceltică este Cibele sau Kubele, Marea Mamă Divină).

Remarcabil este firul roşu care uneşte legenda Graalului de Glastonbury (care etimologic înseamnă „Cetatea de sticlă” – n.n.). Şi anume faptul că în acest loc – pe care britanicii îl leagă de povestea regelui Arthur şi de locul unde ar fi acesta înmormântat – era cunoscut în antichitate ca loc de adoraţie al Zeiţei-Mame. De aceea, pe acest fond mitico-teologic, nu este de mirare că locul – pe care se va ridi­ca apoi abaţia de la Glastonbury – este cunoscut ca loc de închinăciune al Maicii Domnului, încă din secolele al V-lea şi al Vl-lea d.Hr.

<

Dar Graalul este şi un vas sacru – cel care conţine Sângele lui Hristos, şi mai ales cel care a servit la Cina cea de taină, pentru instituirea euharistiei, transfor­mând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Sângele nu este decât un sim­bol al vieţii, iar conţinutul Graalului este un foc spiritual, aşa cum se exprima clar Fulcanelli în ale sale „Demeures philosophales”: „Aici e Gmalul care conţine vinul euharistie, licoarea focului spiri­tual, licoarea vegetativă, vie şi însufleţitoare introdusă în lucrurile materiale.”

INRI- Inscripţia pusă deasupra capu­lui lui lisus pe cruce înseamnă pentru cei mai mulţi lesus Nazaraeus Rex ludaeorum, dar în realitate se traduce pentru iniţiaţi prin Igne Natura Renovator Integra (Natura întreagă se reînnoieşte prin foc- n.n.). Aceasta reaminteşte reînnoirea lumii de către jertfa hristică, după cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Eu botez cu apă, dar acela care vine după mine vă va boteza cu foc!”

Potrivit lui Jacob Boehme, eternul feminin constituie „înţelepciunea vir­ginală a lui Dumnezeu”, al cărei arhetip îl reprezintă Sophia – în gnoză, unde nu se ezită să fie evocat sub numele de „Sfântul Duh”. Beatrice a lui Dante va fi – de altfel – replica Sophiei lui Pitagora, iar Sfânta Fecioară Maria va încarna Potirul sau Graalul care îl primeşte pe copilul Hristos.

însuşi numele de Arimateea este elocvent: Arima înseamnă în scită unul, unitatea; Dumnezeu unic (Arimatheos), în greceşte En. în opinia lui Alfred Weysen în cartea sa L’île des veilleurs, numele Arimathia constituie un anacronism din moment ce nu exista pe vremea lui Hristos. într-adevăr, cetatea Arimathia din Palestina se numea Rama.

Pentru Deodat Roche, autorul cărţii Le Graal pyrreneen, Catha- res et Templiers, Iosif din Arimateea ar fi devenit Sf. Trofim. în Galia, oraşul Arles şi magnifi­ca sa catedrală aduc un omagiu memoriei sale. (pp. 60+61).

Sosirea lui Iosif şi a Măriei Magdalena ar fi avut loc pe ţărmul Franţei în dreptul localităţii ce poartă azi numele de Saintes Maries-de-la-Mer şi care anterior a purtat denumirile de Notre-Dame-de-la-Barque şi Notre-Dame- de-la-Mer. Maria de Clopas şi Maria Salomeea s-au hotărât să se stabilească aici, ca şi misterioasa Sarah, căreia ţiganii vin să-i aducă un omagiu în fiecare an, cu ocazia unui pelerinaj în luna mai (luna Sfintei Maria) şi care întruchipează per­fect, prin nuanţa pielii sale şi prin legenda care o însoţeşte, pe Fecioara cea neagră sau prima materie a alchimiştilor! Ţigăncile poartă, de altfel, numele de sar- racines, care îl aminteşte pe sarazinul – arabul cu tenul închis la culoare.

Trebuie spus că, potrivit legendei pop­ulare, Sarah – tânăra slujnică a Mariei- Salomeea – s-a remarcat prin curajul său generos şi prin emoţionanta vioiciune a minţii. în faţa ostilităţii evidente a pesca­rilor faţă de cei care soseau, trebuia găsită rapid o monedă de schimb, dar bieţii călători epuizaţi nu posedau nimic. Sarah a avut atunci ideea să se dezbrace com­plet, descoperind astfel farmecele fru­museţii sale pescarilor vrăjiţi, care s-au considerat plătiţi din plin şi au condus fără nici o greutate vasul naufragiaţilor până în port.

Sfintele Marii sunt legate efectiv de cultul Mamei Divine, aflat în legătură cu energiile Lunii şi cu Pămîntul. Cultul sfin­telor Marii este celebrat în localitatea Mignieres, mai sus de Chartres. Potrivit istoricului şi geografului antic Strabon, în acest loc se ridica un templu dedicat Dianei, deasupra construcţiei închinate lui Ra (oppidum Ra). Potrivit lui Laurence Talbot, oppidum Ra, departe de a sugera Soarele, ar desemna mai degrabă un turn precum cele care încoronează statuile zeiţei-mamă Artemis-Rehne, a tracilor, care aminteşte de Cibela şi de coroana sa de turnuri – care i-a adus supranumele de Matei■ Turrita, la romani.

Inaintea cultului creştin al Sfintei Fecioare Maria şi al Fecioarelor Negre – care corespundeau Mamei Divine, zeiţele Cibela şi Venus au îndeplinit acest rol. Indiferent de epocă, statuile şi simbolurile Fecioarelor Negre – virgini pariturae – erau aşezate la răspântii de curenţi telurici şi cosmici deosebit de puternici.

Iosif din Arimateea, discipolul secret al lui lisus, a fost reprezentat întotdeauna în imageria populară – la francezi – purtând căciula frigiană, care va fi aleasă în sec. al XVIII-lea de către francmasoni ca emblemă a revoluţiei franceze. Este sim­bolul cunoaşterii supreme sau căciula iniţiaţilor în misterele lui Mithra şi ale Cibelei, zeiţa mamă – al cărei cult era cele­brat la origine în Frigia, pe muntele Ida.

Xavier de Langlais – autor prestigios din Evul Mediu – a evocat cu talent, în respectul Tradiţiei, epopeea lui Iosif din Arimateea în Europa în al său Roman de roi Arthur. Potrivit acestui roman inspirat de legende şi povestirile populare din epocă, Iosif a convertit la creştinism regatele Northumberland şi Norgalles în Anglia, după ce a înfruntat mii de pericole. Fiul lui Iosif din Arimateea a fost hirotonisit epis­cop de Bretagne. Acesta este preotul care apare în faţa lui Galaad la oficierea Graalului, care a avut loc în ţinutul Logres. Povestea spune că în jurul frunţii sale apăreau litere strălucitoare al căror înţeles era „Iată-1 pe fiul lui Iosif din Arimateea, primul episcop al creştinilor din Bretagne, pe care însuşi Domnul nos­tru 1-a hirotonisit în cetatea străină Sarraz”.

<

Folosind cele mai avansate tehnici de medicină legală, care servesc recreării computerizate a unei fizionomii, o serie de informaţii cuprinse în Biblie şi craniul unui bărbat evreu care a trăit în secolul I, o echipă de legişti britanici, condusă de expertul Richard Neave, de la Uni­versitatea Manchester, a reconstituit ceea ce ei au numit „adevărata faţă a lui lisus Hristos”, prezentând-o drept imaginea cea mai apropiată de realitate a Mântuitorului. Prezentată în cadrul docu­mentarului Fiul lui Dumnezeu, realizat de BBC, imaginea este radical diferită de reprezentările clasice cu care eram familiarizaţi din icoanele ortodoxe sau catolice.

Portretul reconstituit al Mântuitorului înfăţişează un bărbat scund, smead, cu ochii căprui, părul şi barba scurte, de culoare neagră, acoperind o faţă rotundă, pe care se reliefează un nas „puternic”.

Specialiştii britanici – medici legişti, programatori şi istorici – s-au inspirat şi din frescele sinagogilor evreieşti din se­colul II, existente în Siria, care arată că evreii care trăiau în acea perioadă aveau părul şi barba tunse scurt, la fel ca toţi bărbaţii din Imperiul Roman. într-un doc­ument scris de Sfântul Pavel, acesta apre­ciază că este ruşinos ca bărbaţii să poarte părul lung, remarcă pe care nu ar fi făcut- o în cazul în care lisus ar fi avut părul lung! Referitor la imagine, BBC menţionează că nu pretinde că aceasta ar fi fost chiar faţa lui Hristos, „ci doar felul probabil în care ar fi arătat, în baza infor­maţiilor ştiinţifice dobândite”.

<

Titulatura funcţiei celui care se ascunde sub anagrama Chretien de Troijes face trimitere la mitul „Regelui Lumii” – prezent atât în tradiţiile spirituale occiden­tale, cât şi în cele orientale – constituind chiar titlul unei lucrări ezoterice scrisă de Rene Guenon. Potrivit mitului, „Regele Lumii” este un om desăvârşit din punct de vedere spiritual, care este mandatarul Voinţei Divine pe Pământ şi conduce lucrarea entităţilor angelice care au misi­unea de a-i ajuta pe oameni să evolueze, pentru a se apropia de Dumnezeu. La moartea sa, conducerea misiunii de mân­tuire a pământenilor este preluată de un alt desăvârşit aflat în trup. „Regele Lumii” întruchipează atât autoritatea sa­cerdotală, cât şi autoritatea regală, aşa cum, la un moment dat, poporul evreu era condus de un mare înţelept cum a fost Solomon, care era şi rege, în acelaşi timp, iar Marele preot al Daciei, Deceneu, era – totodată – şi regele dacilor.

De fapt, chiar Iisus – Dumnezeul-om avea să moară pe cruce sub inscripţia „Iisus Nazarineanul – Regele evreilor”, fiind din seminţia regală a Regelui David, dar – în acelaşi timp – după cum evi­denţiază toţi teologii creştini, era şi preot după „rânduiala Marelui preot Melkisedek”. Deci chiar Iisus este primul Rege (împărat) al Lumii, întrunind ambele funcţii supreme: cea regală şi cea sacerdotală. în calitatea sa de Mare Preot era firesc ca Domnul Iisus Hristos să trans­mită, încă în viaţă fiind, iniţierea cu aju­torul Sfântului Potir (adică Sfântul Graal!) unui cerc restrâns de adepţi, format din Sfinţii Apostoli, prin celebrarea „Cinei cele de taină”, Taina euharistiei.

Denumirea cupei folosite la acest ritual, perpetuat până azi în cultele creştine ortodox şi catolic, a ajuns să fie cunoscută în tradiţia creştină occidentală, care a asimi­lat mai multe mituri precreştine drept Sfântul Graal. Denumirea sa de Saint- Graal, sau – în forma specifică limbii franceze vechi şi occitanei – „San-Graal” provine de la o epenteză uzitată frecvent de ezoterişti şi anume: San-Graal – Sang Raal – Sang Real (în traducere din franceza veche „Sânge Regal”), adică „sângele care mântuie“sm „Sfântul Sânge al Mântuitorului”.

In căutarea Eraalului pe teritoriul… României

Se ştie că Heinrich Schliemann a reuşit să localizeze mitica cetate a Troiei bazându-se pe indicaţiile oferite de textele vestitelor lliada şi Odiseea lui Homer. Tot astfel, legendara cetate a Sarrasului – care apare în ciclul romanelor Cavalerii Mesei Rotunde aparţinând lui Chretien de Troyes – se află… în România, după cum vom demonstra cu argumente istorice, arheologice, ezoterice şi de literatură comparată.

După cum susţin şi Mircea Eliade în a sa Istorie a religiilorşi I.P. Culianu în cartea sa Gnozele dualiste ale Occidentului, ciclul de romane Cavalerii Mesei Rotunde ascunde – într-o formă livrescă, ezoterică – doctrina şi mesajele ezoterice ale unei organizaţii iniţiatice din care făcea parte şi Dante Alighieri, intitulată Fedeli del Amore (Supuşii iubirii – n.n.J. Tot aşa cum masoneria speculativă renunţă la secretomanie şi iese la lumină în secolul al XVI- lea, pentru a atrage adepţi, prin Testamentul lui Christian Rosenkreuz, unde autorul este un personaj fictiv în spatele căruia se ascunde un şef al Ordinului Antic şi Acceptat al Rozacrucienilor, ciclul Cavalerilor Mesei Rotunde reprezintă ieşirea din adormire a Ordinului Fedeli del Amore, iar numele autorului francez este o anagramă ce ascunde funcţia înaltului personaj masonic şi natura creştină a ordinului respectiv. în aceeaşi manieră utilizată de marele ezoterist român Vlaicu lonescu pentru a decripta Centuriile lui Nostradamus, ce a căpătat şi valenţe literare în operele lui Umberto Eco şi, mai nou, în romanele lui Dan Brown, numele lui Chretien de Troyes se decriptează astfel: CHRETIEN DE (T)ROY(ES)provine din [Le) ROY ES(T) CHRETIEN-în care „roy”este termenul folosit în franceza veche pentru „roi” = „rege”. Adică „REGELE(Lumii) (a se citi al ordinelor iniţiatice din acea vreme! – n.a.) ESTE CREŞTIN”! Acest tip deîncifrări simple – prin anagramare – era foarte răspândit în epoca în care au apărut Cavalerii Mesei Rotunde. Spre exemplu, autorul lui Gargantua şi Pantagruel – Rabelais – se numea în realitate… Regele Lumii.

Spre deosebire de celelalte obiecte legate de prezenţa lui Iisus pe Pământ, aşa cum se cunosc ele din Biblie şi din tradiţia creştină, singurul care apare în două momente cruciale ale vieţii Mântuitorului este „Sfântul Graal”. Conform tradiţiilor creştine, Graalul este folosit la instituirea tainei fundamentale a creştinismului – Sfânta Euharistie, iar – ulterior – Iosif din Arimateea îl foloseşte din nou pentru a aduna sângele Mântuitorului care curgea din rănile celui răstignit pe cruce.

In textul apocrif Faptele lui Filat, reluat de romancierul francez Robert de Boron în trilogia sa pe tema Graalului – Iosif din Arimateea, Merlin, Perceval se relatează că, după moartea lui Iisus prin crucificare, la palatul lui Pilat apare Iosif din Arimateea – enigmaticul bogătaş devenit ucenic al lui Hristos, care solicită cadavrul Mântui­torului pentru a-1 îngropa potrivit legii iudaice în mormântul construit pentru sine. Interesant este că Pilat îi mai face o favoare acestuia, în afară de a-i ceda cor­pul Mântuitorului, şi anume aceea de a-i returna şi Sf. Potir – ce fusese confiscat apostolilor de către soldaţii romani.

Denumirea de Sf. Graal provine din limba celtă – în care gradale sau graale înseamnă vas – realizează legătura dintre tradiţia celtică precreştină şi creştinism. La rândul ei, tradiţia spiritual-celtică, după cum demonstrează în operele lor atât ezo- teristul francez Rene Guenon, cît şi cel român Vasile Lovinescu, derivă din tradiţia primordială hiperboreeană, din care – potrivit scriitorilor şi filozofilor antici – originează întreaga spiritualitate indo-europeană.

In Dacia preistorică, marele istoric român Ovidiu Densuşianu demonstrează cu argumente că Hiperboreea era Ţara Pelasgilor, având în centru teritoriul Daciei Mari din timpul lui Burebista. Aceasta şi din cauză că – datorită urmelor ultimei glaciaţiuni – pământul Daciei Mari era cel mai nordic pământ locuit din leagănul european al civilizaţiei meditera­neene care rămăsese neacoperit de gheaţă! Se cunoaşte că climatologii au imaginat în zilele noastre – şi în modelul viitoarei glaciaţiuni – o Europă de Nord acoperită de gheţuri, inclusiv jumătate din Insulele Britanice, toată Scandinavia şi ţările baltice. Potrivit şi acestui model, regiunile din Europa care nu sunt acoperite de gheaţă sunt cele de la latitudinea limitelor nordice ale teritoriului locuit de români!

In acest context se înscrie şi de­criptarea â la Vlaicu lonescu a de­numirii SARRAS cu trimitere la as­trologia iniţiatică şi la solstiţiul de vară – care era legat de cultul mor­ţilor, moment cunoscut de iniţiaţii antici pentru că deschidea o poartă către altă dimensiune – cea a sufletelor morţilor (de unde şi denu­mirile sărbătorilor populare „Moşii de vară” şi „Moşii de iarnă”!). <

Potrivit iniţiaţilor dotaţi cu clarvi­ziune, „trupul” Graalului nu se mai află azi în planul nostru terestru, palpabil, urmând – se pare – drumul urmat de trupul Mântuitorului într-o altă dimensi­une a Creaţiei. Dar, ca şi Mântuitorul Iisus – care exista „dinainte de toţi vecii” ca Fiu al lui Dumnezeu, adică înainte de naşterea sa pe Pământ – Sf. Graal, indiferent de cum ar arăta forma expresiei sale materi­ale, este doar proiecţia unei realităţi spi­rituale, care există şi va exista din­colo de aspectul material al Creaţiei Divine ca atribut al Sfântului Duh, „persoana” cea mai absconsă şi mai greu de înţeles din Sfânta Treime, de către inteligenţa omenească.

Tocmai pentru că Sf. Graal nu se mai află pe Pământ, în planul fizic, puterea sa de fascinaţie culturală şi mistică nu a încetat o clipă să crească, exact ca şi numărul de creştini şi întinderea creştinismului în lume.

text .şi foto Valentin Lourenţiu Gheorghiu