Si blondele gandesc. Fara gluma!

internet. Social media. Vieţi virtuale şi interacţiune. Bloguri. Oameni care devin cunoscuţi pentru că au ceva de zis. Până acum am vorbit cu bloggeri cu un discurs bine orientat, „nişat”, cum s-ar spune: Chinezu, Manafu, Bobby Voicu. Haideţi să vedem şi o pată de culoare. La propriu, şi la figurat: Miruna Siminel, autoarea blogului siblondelegandesc.ro

Prima întrebare: de unde numele blogului? „Aşa mi-a venit, pur şi simplu. Nu l-am pre­meditat. Nici când l-am făcut n-am urmărit ceva anume. La început, nu prea ştiam ce e ăla blog. Mie îmi place să scriu, dar ascundeam lucrurile astea să nu le găsească prietenul meu de atunci. Era ceva ce poate el ar fi interpretat greşit, sau nu ar fi înţeles. La un moment dat m-am mutat de pe my documents pe blog. A fost ceva spontan. N-am citit cum să-ţi faci un blog de succes. Primesc şi azi e-mailuri de la diverse persoane care mă întreabă ce să facă pentru a avea un blog cu care să rupă gura târ­gului. Le-am zis: fiţi voi înşivă. Atât. Ideile tre­buie să vină dinăuntrul tău, pentru că pe blog nu poţi să joci teatru. Eşti acolo live, nonstop. Am postat recent nişte filmuleţe cu mine pen­tru o campanie şi am primit comentarii de la cititori de-ai mei fideli care mi-au spus că nu sunt eu acolo. Gura ta zice nişte cuvinte, dar ochii altceva – aşa mi-au zis şi, într-adevăr, au dreptate. M-au mirosit.”

Miruna a ajuns în Bucureşti în urmă cu trei ani. Făcea facultatea de stomatologie la Cluj, când un eveniment la care a participat în Capitală a aprins o scânteie în sufletul ei. „Am simţit că trebuie să mă mut aici. Mi s-a părut că, dincolo de agitaţie, praf şi piţipoance, în Bucureşti sunt şi lucruri faine şi oameni cu cap. Când s-a întâmplat minunea, am devenit foarte zen, eram drăguţă cu toată lumea, dar, între timp, mama zice că mi s-a urcat la cap. După trei ani de Bucureşti, aş vrea să fac nişte schimbări în viaţa mea, simt că am început să robotesc. Ajung acasă şi iar mă apuc de calcu­lator. Vreau mai mult timp liber, vreau să mă duc să-mi văd finuţa mai des.”

Ce câştigi din acest blog? „Foarte multe. Toţi acei oameni pe care i-am întâlnit, jobul (n.r. – este Beauty Editor la revista Elle)… Dacă nu era blogul, degeaba ziceam eu că-s o fată deşteaptă şi scriu şi bine, cine m-ar fi crezut? A fost un CV puternic. Pe vremea când eram pe blogspot, mi-am regăsit un văr cu care nu mă mai văzusem de la 12 ani! Şi, nu în ultimul rând, faptul că pot să-mi aştern gândurile şi să am parte de interacţi­une. Mie îmi place să scriu. Îmi dai ceaşca asta de cafea şi scriu trei pagini despre ea. Ceea ce e foarte tare e că am câştigat şi nişte bani din scris. Prin clasa a VII-a eram disperată după Eminescu, mergeam pe la olimpiade, dar tata mi-a zis: Da, e drăguţ, dar n-o să-ţi dea de mâncare Luceafărul. Şi acum, uite, câştig din scris!”

„Oamenii cred foarte mult în cuvintele pe care le scrii. Sunt momente când trebuie să am mare grijă ce vorbesc. Am scris la un moment dat că, într-o relaţie, nu e bine să ai aşteptări. După o perioadă au avut loc nişte evenimente în viaţa mea şi m-am răzgândit. Ce s-a întâm­plat? Una dintre cititoarele mele mi-a scris: Băi, fetiţo, hotărăşte-te! Din cauza blogului meu cu aşteptările, se despărţise de prietenul ei. Des- curcă-te acum! Trebuie să fii atent cum direc- ţionezi entuziasmul, să anticipezi impactul articolelor tale. Pentru că, dacă e negativ, re­nunţi. Morala este că trebuie să ai mare grijă ce postezi pe blog, unii oameni s-ar putea să înţe­leagă altceva. Uneori am senzaţia că îi alimen­tez pe ceilalţi, şi nu mai rămâne nimic pentru mine.”

„Sunt şi nişte riscuri, apropo de cât de mult poţi posta pe blog. Nu pot să scriu nervoasă pe un şef, de exemplu. E frustrant, într-un fel, de multe ori încerc să zic ce vreau eu, dar să nu fie aşa evident.” Unde se adună lucrurile astea, frustrante? „Nici nu vreau să mă gândesc! Bucuriile sper să se adune. Am scris un post, ceva cu caca, cu pişu. Mi-au închis apa o săp­tămână din cauza unor probleme în vecini şi mi-am făcut atâţia nervi că am început să plâng. Eram depăşită. Am sunat la administraţie, la poliţie, la pompieri, nici un rezultat. Eu voiam să mă spăl. Nu voiam mărgele şi gâdilici în talpă, ci doar un lucru simplu: să mă spăl şi să trag apa la WC! Atunci cred că am scris un pic mai mult decât trebuia. Cineva mi-a atras atenţia că poate data viitoare mă gândesc de două ori înainte, că a fost un pic cam dur.

Adevărul e că nu poţi să scrii chiar ce îţi trece prin cap. Pe de altă parte, dacă am o convin­gere, merg până în pânzele albe. Poate mă înşel, dar îmi asum chestia asta. Acum vreau să scriu ceva despre alăptat. Pentru că în ziua de azi sunt multe femei care refuză să-şi hrănească natural puii. Însă eu cred că e dreptul fiecărui prunc să mănânce ţâţă de la mama lui.”

„Mereu am zis că stomatologia e planul B, chiar şi când am dat la facultate. Dacă aş mai face o facultate, tot medicina aş urma-o. Dar cu atitudinea asta de acum, nu ca pe un război cu o informaţie seacă. Facultatea mi-a deschis mintea la propriu, mi-a deschis gustul pentru citit. Eu în perioada studenţiei am început să citesc, să fiu curioasă ce volume are mama în bibliotecă, ce cărţi are tata pe noptieră. Am copilărit pe asfalt, iar când eram la şcoala pri­mară lipseam uneori pentru că voiam să mă uit la desene. Şi ai mei mă lăsau.”

„Culoarea mea naturală e şaten închis. Într-o vară am mers la mare, am stat vreo trei săptămâni, iar soarele mi-a deschis culoarea părului, şi am zis să fac o nebunie. Eram în vacanţă, nu avea cine să râdă de mine şi m-am vopsit blond. Rezultatul? Când am văzut ce a ieşit, mi-am zis: asta-s eu! Putem să trăim împreună!”