DOSAR

Şi de-o fi să mă-nsor…

March 6th, 2012, com Comenteaza

Idealul căsătoriei era o revistă săptămânală ilustrată care apărea în 1913. Încă mai căutăm idealul şi azi, dar să dăm cuvântul specialiştilor din cărţi:

Bărbaţii obţineau consideraţie şi importanţă în societate, prin noile relaţii pe care le încheiau, iar femeile demnitate şi respect, conferite de noul statut, iar împreună cei doi câştigau ajutor şi sprijin în toate întâmplările vieţii unul de la celălalt sau prin intermediul celuilalt. Starea de lucruri în epocă era considerată, însă, alarmantă: femeile erau văzute ca punând mare preţ pe căsătorie, ca un adăpost sub care trebuiau să fie neapărat, iar bărbaţii, analizând doar partea materială a problemei, majoritatea căsătoriilor încheindu-se ca simple soluţii rezonabile de a satisface nevoile soţilor, adică erau simple negoţuri sau târguri. Ele promovau convingerea greşită conform căreia „banul acoperă toate cusururile şi şterge toate imperfecţiunile“.

Pe de altă parte se promova şi caracterul moral al acestei instituţii, conlucrând permanent cu moravurile şi religia prin intermediul cărora exista şi pe care la rândul ei le promova. Căsătoria era văzută drept prima condiţie a ordinii sociale, prima formă a societăţii şi primul pas al omului spre o viaţă morală, fără de care orice îi era cu neputinţă a răzbate în viaţă.

(din Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat, autor Liliana Andreea Vasile, Tritonic Istorie, 2010)

M-am născut şi am crescut în perioada de tristă amintire. Nu ţin minte vreo slujbă de nuntă la biserică, dar am văzut multe poze cu mirese… Păreau cu toate foarte fericite, chiar şi în fotografiile alb-negru. De pe vremea aceea se făceau bani din poze la nunţi! Şi totuşi, cu toţii se cam fereau de divorţuri, nu dădea bine la dosar, mai ales pentru cei care ar fi putut fi judecaţi în şedinţa de partid. Nu ştiu nici un caz concret, dar am auzit. Îmi amintesc însă foarte bine cum în toate filmele şi mai ales la teatrul TV, liderul de sindicat, (deşi nu se folosea cuvântul lider atunci!) mai vârstnic şi foarte sfătos, avea rolul de consilier marital, psiholog sau chiar peţitor. Întotdeauna iubirile erau împărtăşite şi spectacolul se termina cu bine. Mai ţineţi minte filmul Buletin de Bucureşti?

Şi mai ţin minte cum studenţii la încheierea facultăţii puteau primi 50 de sutimi în plus la nota pentru repartiţie dacă erau căsătoriţi tot cu un proaspăt absolvent sau încă student. Puteau primi 50 de sutimi şi pentru activitate… obştească. Aşadar, cu un pic de noroc, puteai avea chiar nota 11!

Nu ţin minte să ne fi făcut cineva observaţii pentru îmbrăţişări şi săruturi furate prin parcuri şi plimbări ţinându-ne de mână. Atenţie, însă, miliţia veghea la respectarea bunelor moravuri. Să nu uităm că lipseau ţigările străine şi cafeaua naturală, despre sucuri de fructe şi alcooluri speciale şi tari, ce să mai vorbim?… Cluburi, cafenele… Nici pomeneală. Discoteca se închidea la 22 dacă nu cumva se oprea curentul mai devreme. Bardezi-urile (scrise de fapt Bar de zi!) erau un palid strămoş al stabilimentelor de azi. Un pic de Rocola, Brifcor cu noroc şi vermut Mamaia, dacă ştiai pe cineva. Şi atunci, cum să se cunoască oamenii?…

Să nu uităm, familia era celula de bază a societăţii… Celula? Parcă sună cam sinistru, nu-i aşa!?

În anii ’90 totul părea posibil. Soţii au devenit asociaţi în noile firme comerciale, iubiţii au devenit asociaţi, prietenii la fel. O vreme a fost frumos şi roz, dar când au început divorţurile, fără a mai stârni oprobiul opiniei publice, au trebuit împărţite şi fondurile fixe sau mijloacele circulante ale noilor SRL-uri sau SA-uri. Au fost ani ai entuziasmului antreprenorial şi marital. Nu pot estima câte dintre acele cupluri au eşuat, dar bănuiesc că foarte multe. Drumurile s-au separat, carierele s-au despărţit, lumea e mare şi călătoria peste hotare se democratizase… Apoi treptat au apărut şi job-urile în străinătate, bursele, oportunităţile de tot felul. Corporaţiile pătrundeau în forţă în România, muncă multă, distracţie la sfârşit de săptămână. Cluburile se deschideau unul după altul, restaurante, mâncăruri bune, bău­turi fine, dar şi agenţiile matrimoniale care în­cercau să suplinească lipsa de timp. Un val de cupluri s-au sfărâmat. Nu interesa pe ni­meni că eşti divorţat, liderii de sindicat aveau alte probleme… Au apărut cupluri noi, mai liberale, de orice orientare… Mai puţine hârtii, mai puţine contracte, mai puţine responsabilităţi. Celula de bază se cam dărâmase…

Când am divorţat am primit felicitări şoptite pe la spate de la prieteni lipsiţi de curaj, când m-am recăsătorit am fost întrebat dacă am înnebunit şi nu mi-a ajuns o dată… Fără comentarii.

Şi, în 2008, a lovit criza. Banii au început să se scurgă printre degete şi slujbele să se împuţineze. Cuplurile care scârţâiau au început să strângă din dinţi şi să încerce să-şi rezolve problemele fără despărţire. Deşi criza imobiliară redusese mult chiriile, mulţi au preferat să rămână împreună. Unii şi-au rezolvat problemele, alţii nu. De ce să ne căsătorim dacă ne e bine aşa, împreună fără acte, de ce să mai facem alte cheltuieli pentru festivităţi? Aparenţa libertăţii sau calcul economic?

Dar parcurile sunt pline de copii. Am încercat şi eu să mă interesez care e explicaţia. Mi s-a spus că dacă tot e criză, e vreme de făcut copii. Cu alte cuvinte, există şi o parte pozitivă? Aparent da. Concediul de maternitate e mai bun decât şomajul.

Bugetul de concedii s-a mai redus, la fel şi frecvenţa ieşirilor în oraş. Familiile s-au re­tras şi au rămas în casele proprii, sau la iarbă verde.

Greu de estimat un drum pentru anii ­viitori. Nu ştim ce se va întâmpla cu piaţa europeană, darămite să prognozăm cum va arăta familia viitorului. Deocamdată bunicii sunt tot cu nepoţii în parcuri. Se plâng, pe bună dreptate, de nivelul pensiilor şi de preţul medicamentelor, dar cei mici se joacă fericiţi. În Danemarca, de exemplu, nu am văzut nici un bunic de mână cu un nepot sau o nepoată. Nu mi s-a părut normal. Dar o fi bine? Asta ne aşteaptă în viitor? Familii doar din părinţi ocupaţi şi copii crescuţi la creşă sau cu bonă, iar bunicii aparent mulţumiţi în azile cu aparenţă de hoteluri de lux… Revenim la generaţia care a crescut cu cheia de gât? Cea a anilor ’80…

Personal mă îngrozeşte exprimarea „fa­mi­lia monoparentală“… Şi nu mă gândesc la copii, ci la ideea de cuplu. Şi la singurătate…

Pentru că nu ştiam ce să scriu la concluzii am sunat o cunoştinţă. O corporatistă din domeniul HR, care mi-a zis clar:

Auzi, domnule, relaţiile de azi sunt supraevaluate. Fiecare ţine de o relaţie la infinit. Dacă nu eşti fericit, tai-o! Şi gata! Mulţi cred că absenţa nefericirii este în mod automat fericirea. Fals!

N-am comentat pentru că sunt convins că definiţia fericirii este o chestiune extrem de personală şi implicit foarte subiectivă. Prin urmare, nu poate fi exprimată sau definită în termeni cuantificabili. Sau nu pot eu fără vreo pregătire de specialitate… Am întrebat pe altcineva, care are o relaţie foarte agitată, de ce nu o întrerupe şi mi-a răspuns şoptit: De frica singurătăţii! Cum s-ar zice, rău cu rău, dar mai rău fără rău! Aşadar, ne descurcăm după ureche sau după inimă, de la caz la caz. Ori apelăm la specialiştii care deţin adevărul… relativ. Ei sunt peţitori profesionişti, medici, sociologi, psihologi, profesori, dar pot fi şi părinţi sau prieteni… Am dreptate? În fond, nu am zis nimic nou.

 

Deunăzi am fost la o nuntă. Într-un orăşel aproape de munte. Lume bună, biserică foarte cochetă. Mirii foarte tineri. Şi cu priviri îndrăgostite şi hotărâte. În jurul lor invitaţi diferiţi ca vârste şi profesii. Le-am privit mâinile. Parcă nici jumătate nu aveau verighete, deşi pe unii dintre ei îi ştiam căsătoriţi de ani buni. Am observat gesturi tandre la perechi tinere şi la perechi mature, am observat cupluri foarte diferite ca vârste şi ca vestimentaţie. Ba chiar şi ca atitudine. Şi ce concluzie s-ar impune? Greu de spus. Zicala „Câte bordeie, atâtea ­obiceie!“ e mai mult ca oricând la modă. Să ne vedem cu bine la următoarea nuntă…

 

Nu ne mai  înghesuim  la Starea civilă

Românii par să-şi fi pierdut încrederea în căsătorie din ce în ce mai mult în ultimii ani. Dacă în 1990 statisticile arătau că existau 192.000 de căsătorii, în 2011 au fost înregistrate doar 105.000 mariaje. Diferenţele acestea ar putea părea mari indicând o schimbare de mentalitate între cei 20 de ani care au trecut din 1990 şi până în 2011, modificările cele mai mari, însă, par să fi apărut undeva la nivelul anilor 2007-2011. În 2007 în România se înregistrau 189.200 de căsătorii, în timp ce anul următor au fost doar 149.000, în 2009 doar 134.000, iar în 2010, numai 115.778 căsătorii. Specialiştii estimează că în următorii ani rata căsătoriilor va continua să fie pe un trend descendent, cu 5 căsătorii în minus la mia de locuitori. Scăderea este de-a dreptul dramatică, fiindcă ea s-a petrecut nu atât în decursul a 20 de ani, cum ar putea să pară la prima vedere, ci într-un timp relativ scurt, de numai patru ani. Mulţi specialişti au pus această diminuare a ratei mariajului nu atât pe seama modificării percepţiilor asupra instituţiei căsătoriei cât pe problemele legate de criza economică (absenţa unui job stabil sau chiar şomaj de-a binelea) şi măsurile de austeritate impuse de Guvern în ultimii ani (salarii mici, imposibilitatea de a achiziţiona propria casă).

Pe lângă diminuarea numărului de căsătorii, în ultimii ani a crescut şi vârsta la care bărbaţii şi femeile decid să facă acest pas şi a crescut inclusiv vârsta la care cuplurile căsătorite decid să aibă un copil. În 2011, 31 de ani a fost considerată vârsta medie a căsătoriei la bărbaţi şi femei şi se aflau în această situaţie circa 355.000 de români, dintre care 172.000 de femei şi 183.000 de bărbaţi.

Specialiştii spun că toată această scădere dramatică a înfiinţării de noi cămine stabile, bazate pe relaţii legalizate se datorează, în procent de 10-20%, şi unei schimbări de mentalitate, de aşa-numita occidentalizare a societăţii româneşti. În aceste condiţii, noţiuni precum familie sau biserică încep să intre în con de umbră în favoarea ideii de concubinaj, de relaţii multiple şi instabile. Oamenii, afectaţi şi de aspectele financiare, se gândesc de două-trei ori înainte de a face pasul şi a-şi uni destinele prin căsătorie.

 

Românii aleg concubinajul

O altă cauză identificată de specialiştii în demografie, ca fiind direct răspunzătoare de numărul tot mai redus al căsniciilor, îl reprezintă migraţia, aceasta fiind evident în strânsă legătură cu nivelul de trai scăzut din ţara noastră şi perspectivele mici privind îmbunătăţirea acestuia în viitorul apropiat. Conform unor date oferite de oficialităţile italiene, peste 100.000 de românce sunt căsătorite cu cetăţeni italieni.

Mai mult decât toate aspectele enumerate mai sus, în România se mai întâmplă un fenomen. Tinerii stau cu părinţii – din cauza imposibilităţii achiziţionării unei case sau fiindcă nu au bani să închirieze una – până după vârsta de 30 de ani. România este pe locul zece la acest capitol, printre ţările fruntaşe cu tineri care trăiesc împreună cu părinţii mult timp după majorat fiind maltezii, slovenii, slovacii şi portughezii. De asemenea, tinerii din ţara noastră par în ultimul timp din ce în ce mai încântaţi de ideea de a trăi alături de un partener fără a-şi mai legaliza relaţia, iar la acest capitol ne situăm pe locul patru în Europa, după Finlanda, Norvegia şi Suedia. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, la recensământul din 2002, aproximativ 3,8% din populaţia ţării trăia în concubinaj/uniune consensuală. Nu ştim cum arată situaţia după recensă­mântul din octombrie 2011, fiindcă datele definitive şi clare ale acestui recensământ vor fi publicate abia anul viitor. Bănuim, însă, că procentul concubinajelor/uniunilor consensuale a crescut.

Şi încă un lucru care s-a schimbat mult în ultimii ani, în concepţia româncelor! Multe femei acceptă să devină mame fără a mai recurge la căsătorie, adesea chiar vor copilul numai pentru ele însele, optând pentru familia monoparentală. În anul 2010 s-au născut aproape 209.000 copii, acesta fiind cel mai mic număr din 1955 încoace. Să nu uităm că, după 1955, pe la mijlocul anilor ’70, a fost perioada în care Ceauşescu a interzis avorturile, efectul fiind dublarea numărului de nou-născuţi, de la 270.000 în 1965 şi 1966, la peste 520.000 în următorii doi ani.

 

Facebook, motiv de divorţ

Dacă la un capăt al firului subţire al demografiei româneşti, şi aşa scăzute, se află căsătoriile, la celălalt capăt stau divorţurile. Cu alte cuvinte, după ce că sunt puţine căsătorii, mai avem şi divorţuri multe. În 2002, de pildă, cei mai mulţi români divorţau în jurul vârstei de 45 de ani. Lucrurile nu s-au schimbat mult în 2011, anul de unde avem cele mai recente date. Astfel, în 2011 au existat 491.452 de femei divorţate şi 378.671 de bărbaţi divorţaţi, conform INS. Rata divorţurilor din 2011 era de 1,5 la mia de locuitori, aceeaşi ca şi în 2002, fiind mai crescută doar în 2007 şi 2008 când a fost de 1,7 la mia de locuitori. Comparativ cu ţările vecine, românii nu divorţează totuşi foarte uşor, în Ungaria rata a fost de 2,4 la mia de locuitori, în Spania de 2,2. Cei care se despart cel mai uşor sunt belgienii, lituanienii, dar şi cehii.

În ceea ce priveşte situaţia pe medii de rezidenţă, în mediul urban au loc 60% dintre căsătorii şi 74% dintre divorţuri, cifra divorţurilor în mediul rural fiind evident influenţată de tradiţie.

Care sunt cauzele care duc la despărţirea soţilor? Infidelitatea, certurile conjugale, neajunsurile materiale etc. Pe lângă cauzele clasice există şi o serie de cauze moderne. Altfel spus, la timpuri noi, cauze noi. În Statele Unite, reţeaua socială Facebook este incriminată adesea într-un divorţ din cinci, potrivit unui studiu american desfăşurat de Universitatea Layola. Studiul mai arăta că 81% dintre avocaţi au constatat, în ultimii cinci ani, creşterea numărului de dovezi de divorţ oferite de site-urile reţelelor de socializare.

Un alt motiv de divorţ în epoca modernă o reprezintă jocurile video şi internetul. Dependenţa de jocurile video precum World of Warcraft, Call of Duty se pare că e chiar mai mare decât cea de cocaină şi duce la destrămarea căsniciilor în multe ţări din Vest, cu precădere în SUA.

(text Alice-Claudia Gherman)

 

 

Taguri:

Comenteaza