Sicilienii, ca obiectiv turistic

Am trăit suficienţi ani şi suficient de intens încât să am propriile mele obiceiuri folclorice. La începutul fiecărei veri, de pildă, mai exact în luna iunie, merg să beau o cafea într-un loc în care n-am mai fost niciodată. Până acum, cea mai fascinantă aromă am găsit-o la Lisabona. Dar nici în 2008, la Londra, n-a fost rea. Doar că prea imperială, după gustul meu. Luna trecută, în Sicilia, evident că m-am scăldat în cappuccino. Era atât de catifelat, de autentic, de… foarte prietenos. Sigur că lumea poate fi cunoscută şi aşa! Şi nici măcar nu este o perspectivă superficială. Dacă ai răbdarea s-o asculţi, să te laşi în voia ei, o cafea îţi poate arăta cele mai intime amănunte ale locului în care o descânţi.

Un ghid căzut din cer

O cafea de una singură, pentru mine n-are nici un haz. Aşa că, de regulă, am câte un invitat special în călătoria tradiţională de iunie. Anul acesta, a fost prietena mea Georgeta Ghinea, psiholoaga aia blondă şi deşteaptă – ce mai contradicţie în termeni! – pe care o tot vedeţi la televizor. Fără să ştim prea bine unde e Catania, pe hartă, dar de cum cu ce se mănâncă ea, ne-am luat bilete de avion şi am rezervat o dublă, într-un hotel din zona rezidenţială. Că mă speriase Antonio, un sicilian cunoscut pe net. Îmi tot scria că infracţionalitatea pe-acolo e mare, că unele zone sunt nesigure, că atenţie la geantă, la taxiuri, la binevoitori. Fără să mă prevină, omul ăsta ne-a aşteptat, cu maşina, la aeroport. În ideea că şi-a rezervat toată după-amiaza pentru noi, să ne arate oraşul. Habar n-aveam dacă să mă bucur sau să-mi dea de gândit. Nu arăta chiar ca un criminal în serie, dar era cu un motociclist după el, glumea cu băieţii din parcare, aşa că eu, care aveam numai mafioţi în cap, am încercat, politicos, să refuz oferta. Antonio n-a insistat, ceea ce a dat foarte bine la psihanaliza de urgenţă pe care i-a aplicat-o psiholoaga grupului. Concluzia a fost că mergem cu el, fie ce-o fi. Şi bine am făcut, fiindcă hotelul nu era pe gustul nostru. Cu banii daţi în avans pierduţi, dar cu un însoţitor în care, de-acum, aveam încredere, am bătut Catania, în lung şi-n lat, între pensiuni şi hoteluri de patru stele. Ba nu aveau locuri, ba era zona cam ciudată, plus că ne mai apucaseră şi pe noi ceva fiţe, ne doream să fie aşa şi pe dincolo. A meritat deranjul, însă, pentru că, în final, am găsit o locaţie superbă: Hotelul Savona, chiar în buricul târgului, cum s-ar zice, respectiv în centrul oraşului vechi, în Piaţa Catedralei.

După ce ne-am lăsat bagajele, Antonio ne-a făcut instructajul, pe o hartă luată de la recepţie: „Voi sunteţi aici, în jur aveţi toate obiectivele istorice importante, în stânga e Via Etna, pentru shopping, în dreapta e piaţa, gara pentru Taormina, marea, pentru plajă, în zona pe care am haşurat-o nu intraţi, că e Ferentarii de la voi…” Sigur că n-am scăpat atât de uşor, a urmat un tur al oraşului, la pas, până târziu, în noapte. Sicilianul se făcea că nici nu aude aluziile mele la oboseală, dureri de picioare sau un duş relaxant. Dar, între noi fie vorba, a fost un ghid excelent. Ne-a arătat şi ne-a explicat, cu lux de amănunte, cam tot ce-ar trebui să vadă şi să ştie un străin aflat în Catania. Nu i-a scăpat nimic, de la istoria locului la viaţa de noapte a oraşului, de la restaurantele unde se găteşte tradiţional la operele de artă, de la plaja vulcanică, pe care ne-a sfătuit s-o evităm, până la Piaţa Bellini, unde se găseşte cea mai bună îngheţată de casă din lume. Eram în Catania de câteva ore şi deja ştiam tot oraşul. Pe la două noaptea, când ne târam spre hotel, Antonio m-a întrebat ce mi s-a părut senzaţional. „Faptul că n-am băut nici o cafea, de când am plecat din România!”, i-am răspuns, foarte sincer, de altfel, chiar dacă el credea că glumesc. Şi-atunci am dat drumul la viaţă, cu un espresso sicilian. Odată atins şi acest ultim, care, de fapt, era primul, obiectiv turistic, ne-am întors la Savona. I-am mulţumit lui Antonio şi de atunci n-am mai auzit de el.

Când oamenii bat muzeele şi catedralele

Catania este un oraş cu iz medieval, un fel de muzeu în aer liber. Uşor prăfuit, cât să nu-i cadă amprenta vremii, curat, în centru, murdar, spre periferii. Culmea este că mizeria aceea, atâta câtă o fi, dă bine, face parte din peisaj, îl umanizează. Pentru mine, care nu mă dau în vânt după curăţenia exemplară, dar distantă, din Anglia, Germania, Norvegia sau Suedia, Catania rămâne în topul „de revăzut”. Alături de alte oraşe cu murdării fermecătoare, gen Paris, Roma, Ierusalim, Valencia sau Atena.

De regulă, când scriu despre un oraş turistic, mă opresc şi la obiectivele importante. Ei, bine, de data asta n-o să vedeţi! Pentru că este singurul loc în care am fost vreodată şi în care am simţit nevoia să vizitez nu obiectivele turistice, ci felul de a fi al oamenilor. E musai să vă spun despre ei, ca nu cumva, odată ajunşi pe-acolo, să nu-i vedeţi din cauza catedralelor, a muzeelor sau a teatrelor impunătoare. Sunt prietenoşi, binevoitori, senini, plini de viaţă. N-am mai văzut niciodată, în masă, atâta bucurie de a trăi. Felul în care îşi dau bineţe, îşi strigă marfa sau negociază, în piaţă, felul în care cântă, pur şi simplu, în timp ce mătură sau spală vase, plăcerea de a intra în vorbă cu un străin, doar de dragul conversaţiei, ca să nu mai vorbim de felul în care te ajută, dacă ai nevoie, sunt stări imposibil de cuprins în cuvinte. Pot să vă dau doar nişte exemple. Într-o seară, am întrebat nişte femei de unde să luăm bilet de autobuz. Casa era închisă, aşa că femeile au chemat şoferul. Acesta s-a scuzat, că n-are, şi a plecat să-l caute pe vânzător. L-a adus la noi, deşi i se terminase programul, ne-a dat biletele, apoi iar s-a scuzat, de nu ştiu câte ori, că aşa preţul e de 1,5 euro, faţă de un euro, cât era la casă. Mai mult, în autobuz devenisem vedete, toată lumea se agita să ne explice unde să coborâm pentru Piazza del Domo, deşi noi n-aveam nici o taină, chiar ştiam pe unde este. Altă dată, la o terasă unde mâncam, pe plaja Lido Azzuro, era aniversarea unei fetiţe. Cu tort, lumânări şi tot tacâmul. Foarte firesc, mama sărbătoritei ne-a oferit şi nouă două bucăţi generoase, asezonate cu o conversaţie plăcută, gen de unde sunteţi, ce faceţi pe-aici, cum vă simţiţi? Şi cum secvenţele de acest gen s-au ţinut lanţ, nu pot decât să cred că aşa sunt catanezii, de felul lor. Şi nu pot să nu mă minunez de asta, cu atât mai mult cu cât o groază de compatrioţi de-ai noştri au o reputaţie foarte proastă în Sicilia. Toată lumea ne-a vorbit de prostituate, hoţi şi cerşetori, dar, în acelaşi timp, nimeni n-a zis că toţi românii sunt aşa.

I s-a propus să se mărite cu un gay, ca să-l acopere

După ce ne-am săturat de arancine, o delicatesă siciliană, un fel de crochete din orez, într-o crustă aurie, umplute cu tot felul de bunătăţi, de la somon la mozzarella, ne-am gândit să trecem la peşte şi fructe de mare. Am ales terasa restaurantului Sicilia in Bocca şi am comandat cotlet de cod, creveţi, calamari şi legume la grătar. Asta ne-a recomandat chelneriţa, Viorica, de loc din Galaţi. Stă în Catania de şapte ani şi are o poveste destul de interesantă: „Prin verii mei, din Perugia, am cunoscut un sicilian. Vorbeam doar la telefon, mi-a trimis o poză şi nişte bani. Am hotărât să vin aici, că ştiţi cum e viaţa pe la noi. Când am ajuns, am fost şocată. El era de 44 de ani, eu, de 30, nu-mi plăcea deloc, îmi venea să mă zgârii pe ochi. Zidar, n-avea nimic, nici bani, nici casă. Am dus-o foarte rău, am făcut o alergie pe sistem nervos, mâncam doar o dată  pe zi, mă dureau capul şi stomacul de foame. Am stat, o vreme, la familia la care lucra el, făceam curat şi aveam grijă de un copil. Apoi m-am mutat, nu mai suportam. Numai că şi familia asta era cu ale ei, aveau un băiat gay şi doreau să mă mărite cu el. Aşa, doar de formă, ca să-l acopăr, în rest fiecare cu viaţa lui. Sigur că n-am vrut, am căutat altceva. Olimpia, o româncă veche din Catania, mi-a făcut cunoştinţă cu Andrea. Ce să zic, a fost dragoste la prima vedere şi de atunci am rămas împreună. Mi-a găsit slujba asta, cu carte de muncă, iar în 2006 mi-am adus şi băiatul, din ţară. Are 16 ani şi e elev la Liceul european.  N-aş putea să spun că o ducem chiar pe roze, dar încă e bine. Eu câştig 640 de euro pe lună, Andrea ceva mai mult, e badyguard la o firmă de licitaţii de artă. Acum avem o casă, e mică, da-i a noastră, şi încercăm să ne descurcăm. Nu mi-ar strica un loc de muncă mai bun, dar să vedem cum o fi. Ştiu că nişte români se adună la biserica de lângă gară, unde slujeşte un preot catolic, şi ei îţi fac rost de o slujbă, dacă le dai lor primul salariu. Dar, sincer, nu vreau să apelez la asta. Prima mea grijă rămâne copilul, Adrian, pentru că el nu s-a adaptat complet în Catania. Îi e dor de tot ce-a lăsat în Galaţi, de la prieteni, până la mâncare”.

A doua zi, la plajă, l-am cunoscut şi pe Adrian. O mândreţe de băiat, prietenos, inteligent, cu preocupări foarte mature pentru vârsta lui. Eu, una, n-am mai întâlnit nici un puşti de 16 ani care să-mi ţină prelegeri despre Legea atracţiei, de pildă. Şi chiar aşteptam demult o asemenea întâlnire. Nici nu ştiţi ce frumos poate fi să înveţi de la cei mult mai tineri! Şi cum asta mi s-a întâmplat tocmai în Catania, greu de crezut că spiritul sicilian n-are chiar nici o vină.

O persoană foarte dragă mie m-a întrebat, imediat după întoarcerea în Bucureşti, ce obiectiv turistic m-a impresionat cel mai tare. I-am răspuns şcolăreşte, pe nerăsuflate, bucuroasă că ştiu din prima. Şi cu un dezacord, că se poartă, poate aşa ajung şi eu europarlamentar. Sau măcar primar de sector: „În Sicilia, cel mai frumos obiectiv turistic e… oamenii!”

Taormina Se pune un munte molcom în mare, pe o insulă, chiar la ţărm. Apoi se împodobeşte, ca un pom de Crăciun. Cu hoteluri de lux şi pensiuni, terase şi taverne, magazine de fiţe şi antichităţi, pasticerii şi grădini suspendate, într-un dezmăţ de vegetaţie, miresme şi culori. Printre toate acestea, se întind poteci înguste şi abrupte, şerpuite ca o beteală. Dacă urci, parcă dai direct în cer. De unde lumea e miniatură. Îţi vine să smotoceşti Giardini Naxos, Isola Bella ori vapoarele din larg, ca pe nişte jucării de pluş. CĂnd cobori, pe jos sau cu telecabina, dai direct în spectacolul mării.  Altă risipă de frumuseţe. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu, Taormina.

Etna  Sejurul în Sicilia nu se putea încheia fără o drumeţie pe Etna, cel mai înalt şi cel mai activ vulcan din Europa. Cu 55 de euro de persoană, am avut la dispoziţie un jeep cu un şofer-ghid de zile mari. Alpinist, de felul lui, Giuseppe ştie toate tainele Etnei, de la craterele cele mai spectaculoase, până la tunelele subterane prin care a curs lavă. Am intrat şi noi într-unul, echipaţi cu lămpaşe şi căşti, dar n-am rezistat prea mult. Din cauza diferenţei de temperatură, mie, una, îmi zornăiau oasele. Afară erau peste 30 de grade, în subteran vreo 15. Am mai văzut jumătăţi din casele înghiţite de ultima erupţie, din 18 iulie 2001, orele 12,45, Crateri Silvestri, un hău căscat în coasta muntelui şi transformat, apoi, în popas turistic, şi locul în care s-a oprit, aproape miraculos, cel mai recent potop de lavă, tocmai înainte de-a înghiţi o localitate. După peisajul selenar, te aştepţi ca muntele să fie pustiu. Nici vorbă! Pe lângă turişti, localnicii muncesc de zor, împotriva vulcanului. Sapă cratere, în care să se adune lava, la o adică, şi tunele subterane, spre a devia cursul firesc de erupţie, ca să nu facă zob localităţile învecinate. Culmea este că se construiesc şi case, popasuri, hoteluri, cabane. Proprietarii lor povestesc, cu groază, că aud, mai ales noaptea, oareşce borboroseală, de prost augur, în măruntaiele vulcanului. Dar asta nu-i împiedică să-şi vadă, mai departe, de proiectele lor.

Taguri: nr. 7 / iulie 2009 Tweet

Monday, July 20th, 2009 at 1:02 pm, ZOOM, RSS feed