Xilofonul şi alte poeme, Pauză de respiraţie, Juventus, Exuvii, Volubilis, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, Simona Popescu. Nu Simona Popescu femeia astronom, nici Simona Popescu jurnalista, cum adesea mulţi au confundat-o, ci Simona Popescu, scriitoarea. De fapt, nu-i place să se prezinte drept om de litere, mai degrabă spune despre sine că este „universitară“. „Mie mi-e ruşine să spun că sunt poetă sau că scriu poezie, fiindcă, dacă suntem oneşti, trebuie să recunoaştem că sună prost: scrii poezie! Eu de multe ori nici nu spun că sunt scriitoare când mă prezint cuiva care nu ştie nimic despre mine, îi spun că sunt universitară. Dă mai bine. E o formă de protecţie.“

Nu poţi să discuţi cu Simona Popescu fără să ajungi la subiectul ei obsesiv: poezia. Anul trecut a şi publicat o carte intitulată: Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. „Aşa cum viţa-de-vie se îngroapă peste iarnă pentru a o proteja de frig, printr-un fel de operaţiuni care se numesc lucrări în uscat, pentru ca apoi, începînd cu primăvara şi până la cules, să urmeze aşa-numitele lucrări în verde (dezgropat, legat, teit – n.r.), am considerat că a venit timpul ca, încă o dată, poezia, care e o parte a culturii neglijată, marginalizată, să fie dezgropată (nu vorbesc acum despre gropari!), scoasă „la suprafaţă“ . Şi mi-am văzut de „lucrările“ mele timp de aproape patru ani, am recitit poeţi din toată lumea, din toate timpurile, am ascultat muzici, am scris cu poftă şi cu un fel de disperare. Mă gândeam să pun ca titlu al volumului Ultima mea pledoarie pentru poezie, că nu-i o treabă uşoară să vorbeşti despre poezie, ştiu cât e de riscant să faci… pledoarii, dar m-am răzgândit. Studenţilor mei, pentru examen, le-am dat să scrie un eseu care suna aşa: «Cum poţi să mai vorbeşti azi despre poezie fără să fii penibil». Nu este doar o carte despre poezie, este o carte despre mine, despre multe altele (prieteni, vitalitate, patologii literare, studenţi, şcoală, cititor-nemuritor etc). Am adunat aici, ca pe o insulă numai a mea, tot ce iubesc.“

Motto-ul Lucrărilor în verde este ironic: „Interzis proştilor de orice fel“, iar autoarea explică: „A se înţelege prin «proşti» acei oamenii aşa-zis «cultivaţi», care, de foarte multe ori, nu sunt decât nişte împovăraţi, în sensul lui Nietzsche sau, ca să folosesc un alt cuvânt utilizat de către studenţii mei, oameni astupaţi. Cultura poate fi o formă de alienare. Acestor oameni, în primul rând, le este interzisă cartea mea, în frunte cu cei pe care eu îi numesc kritikuşi, o subspecie a criticilor literari, jurnalişti culturali fără cultură, majoritari la noi, cu gusturile lor bătrânicioase, cu lipsa lor de entuziasm, de creativitate“.

Pentru Simona Popescu, cuvinte precum poet ori poezie au un înţeles aparte, asta le explică studenţilor săi de la Litere, cei care până la urmă au motivat-o să scrie Lucrările în verde. „Am oroare de cuvinte precum poezie şi poet fiindcă ştiu ce generează ele în mintea oamenilor, în mintea unora dintre studenţii mei chiar, nu mai vorbesc de cei care au citit patru-cinci poeţi naţionali şi atât, de cei care s-au oprit la autorii de manual (mai rău, la câteva texte de manual, fără să-i caute pe autorii lor). Gellu Naum folosea cuvinte speciale ca să se distanţeze de cele rău folosite: nu spunea poezie ci pohezie, nu poet, ci pohet. Dacă le zici oamenilor că dansezi, cânţi, desenezi e… foarte bine. Dacă le spui că faci literatură…, mai rău, că scrii poezii, e… ridicol, e un dezastru.“

Cu toate prejudecăţile pe care le-au avut mulţi dintre studenţii săi de la Facultatea de Filologie privind poezia, Simona Popescu a reuşit cu iscusinţă să le schimbe părerea, măcar unora. „La prima oră de curs am adus cu mine o grămadă de citate din prozatori sau poeţi care au scris împotriva poeziei şi a poeţilor, iar asta i-a surprins şi astfel, paradoxal, i-am «fidelizat». Cu timpul, unii dintre ei au devenit prietenii mei. Au scris pentru examen nişte texte foarte frumoase despre poezie, cele mai frumoase şi mai oneste pledoarii pentru poezie pe care le-am citit vreodată, am publicat fragmente din ele în cartea mea.“

La Facultate, Simona Popescu ţine acum, pe lîngă cursurile de istorie a literaturii, nişte cursuri de creative-writing (scriere creatoare). „Acum trei-patru ani am început un roman cu cîţiva studenţi de la litere şi ştiinţe politice, istorie şi filosofie (între timp s-au făcut peste 20). Se intitulează Rubik – numele celebrului cub rotitor. Sperăm să apară anul acesta. Aşteptăm să fie gata şi varianta multimedia. Nu ştiu cât de bine va fi primit, fiindcă, în general, experimentele şi lucrurile inclasabile sunt tratate cu indiferenţă şi cu o stranie tăcere în literatura noastră. Mie îmi place! Îmi pare rău că am vorbit atât despre mine ca profesoară. Ştiţi, mie nu-mi place prea mult rolul ăsta. Nu mă simt bine în pielea de profesor, am scris despre asta în Lucrări în verde. Când eram mai tânără îmi făcea rău să mă duc la Fabrică (cum numesc eu în carte locul meu de muncă), chiar dacă întotdeauna am vorbit doar despre ceea ce am vrut. În cartea pe care am tot pomenit-o apar şi alte personaje, pe lângă Profy (care mă încurcă!): Scry (de la scriitor) şi Sy – o entitate simonescă, singura care mă interesează cu adevărat în viaţa mea. Pot să vă spun că Scry şi Sy lucrează acum la o carte despre «străinătate» (în toate sensurile ei!). «Străinătatea» e un lucru bun!“

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie-februarie 2007 Tweet

Wednesday, January 10th, 2007 at 2:42 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed