Jurnalist la „Caţavencii“, unul dintre bloggerii cunoscuţi din România. Pe scurt, Simona Tache şi al ei „Jurnal roz de cazarmă şi nu numai“…
Unde se întâlnesc şi unde se despart cele două, să le spunem, pasiuni ale tale? „Eu nu cred că blogger e o meserie. Poate fi cel mult un hobby, dar nu o meserie. 99,99% dintre textele publicate pe bloguri (inclusiv pe al meu) nu s-ar califica niciodată pentru publicarea în print, în timp ce
100% dintre articolele din print sunt perfect acceptabile pe un blog. Spunând lucrurilor pe nume şi fără false modestii, să fi fost jurnalist la Caţavencu (devenit între timp Caţavencii) e o performanţă cu care puţini cetăţeni se pot lăuda, în timp ce, ca să fii blogger, nici măcar nu e esenţial să ştii să scrii. Doar să ai unde. Ăsta e motivul pentru care nu mă prea identific cu statutul de blogger. Dacă aş auzi comanda Toţi bloggerii să facă un pas în faţă!, aş rămâne în spate. Oricum, o să facă pasul ăla juma’ de Românie.”
De ce acest nume – Jurnal roz de cazarmă şi nu numai? „Blogul a pornit pe vremea când eram angajată în cazarma Caţavencu, iar abordarea pe care eu o propuneam era una relaxată, detaşată, veselă, hazlie, roz. Între timp, nu s-a schimbat decât faptul că am evoluat la stadiul de freelancer (spun am evoluat nu doar pentru că e mişto să fii independent, ci şi pentru că sunt un freelancer norocos, căruia îi merge extrem de bine). Viziunea mea asupra lumii a rămas roz, iar cazarma mică numită Caţavencu a fost înlocuită de cazarma mare, care este România. Caută pe Google cu femei şi o să vezi că primele multe link-uri sunt către site-uri cu femei dezbrăcate sau fierbinţi.”
Ai făcut vreodată socoteala ce câştigi din urma activităţii tale pe site? „Da, şi nu e deloc rău. Media lunară e o sumă din care, dacă eu şi soţul meu n-am fi o familie cheltuitoare, am putea trăi liniştit.”
E şi vreo pierdere? „De timp, uneori aiurea rău de tot, şi pe care tot încerc s-o diminuez. Social-media, ca să mă exprim în ton cu vremurile, este un fenomen interesant, care însă se hrăneşte cu ceva extrem de scump şi de preţios: timpul oamenilor. Iar problema nu e atât că se hrăneşte cu timp, ci că mănâncă al naibii de mult. E ca şi cum ţi-ai fi luat căţel şi îţi bugetezi câte-un bol-două de crănţănele pe zi, dar te trezeşti că nu-i ajung nici două vaci întregi la o masă. Te cam dă peste cap.”
Eşti într-adevăr mai tare decât Simona Gherghe şi Simona Senzual (într-un articol de pe blogul său, jurnalista povesteşte că, la o simplă căutare Google cu numele Simona, i-a apărut această ierarhie)? „Ha-ha, categoric nu! Dac-o întrebi pe mamaie cine-i Simona Tache, fiind obişnuită să-mi spună Mădălina, s-ar putea să aibă un moment de ezitare. Dac-o întrebi de Simona Senzual, o să ştie din prima secundă cine e. Eu cred că, şi dacă i-aş arăta doar sânii Senzualei, cu întrebarea Mamaie, ai cui sunt ăştia?, i-ar identifica fără greş. De atâtea ori i-a văzut, că nu ar prea avea cum să nu-i recunoască…”
Femei în online. Poţi să comentezi expresia? „Ştii că e o expresie care mă calcă pe nervi, de-aia întrebi, nu? Am mai spus-o şi o repet. Nu există femei în online decât dacă ţii să împarţi foarte riguros online-ul ăsta. Şi atunci o să ai aşa: femei în online, ochelarişti în online, trandafiri japonezi în online, bărbaţi în online, hamsteri în online şi aşa mai departe… Eu împart lumea altfel, atunci când e vorba de scris: în oameni care scriu mişto şi oameni care nu scriu mişto. Primii sunt foarte puţini.”
Crezi că există discriminare de gen în blogosfera românească? „Românilor le place să discrimineze. Nu doar femeile şi nu doar în blogosferă. E una dintre trăsăturile poporului meu cu care nu mă mândresc deloc. Revenind la discriminarea de gen, că asta m-ai întrebat, sunt bărbaţi din blogosferă care se întrec în a nu scoate femeile din curve şi proaste. Ceea ce, dacă mă-ntrebi pe mine, îi descalifică total ca bărbaţi. Pentru mine, am mai spus-o şi cu altă ocazie, definiţia bărbatului conţine obligatoriu cuvinte ca putere, demnitate, curaj, onoare şi – neapărat! – gentileţe. Cu alte cuvinte, bărbat e ăla care se poartă ca un domn şi cu curvele, nu ăla care le face curve şi pe doamne. Ăla poate fi un mitocan, un mârlan de duzină, dar nu un bărbat. L-aş întreba trei lucruri pe bloggerul misogin, oricare îi e numele: 1. Care-i distanţa dintre a gândi şi a te exprima astfel despre femei şi a le lovi? După părerea mea, e foarte mică. Muncitorul care îşi snopeşte în fiecare seară nevasta are tot atâta respect pentru femei cât ai şi tu, bloggerule misogin!; 2. Mama şi soţia ta sunt o excepţie sau sunt şi ele tot nişte curve proaste?; 3. Dacă o să ai o fetiţă, cum o să-i explici, când va creşte, felul în care tu gândeşti despre femei? Lumea evoluează şi, peste 20 de ani, o astfel de atitudine va fi muuuuuuuuuult mai greu de explicat decât azi. S-ar putea să te dispreţuiască, s-ar putea s-o pierzi… Sau nu contează pentru că, oricum, tot o curvă proastă va fi şi ea?”
Ce fel de confuzii au loc în online? „Confuzii? Habar n-am. Ştiu că, de exemplu, o prietenă bună a comentat, timp de vreo doi ani, pe blogul meu, în aşa fel încât să nu mă prind că e ea. În tot timpul ăsta, am confundat-o cu… o necunoscută.”
Ai lucrat şi pentru Humanitas, în domeniul PR-ului. Cum a fost trecerea la scriitură? „A fost o binecuvântare. N-aş mai face PR nici să mă plăteşti cu greutatea primarului Piedone în aur. Nu că ar fi o meserie urâtă, dar mi-a ajuns, mi-a ieşit pe nas, mi-am consumat toate resursele în domeniu. A fost, de altfel, un paradox, ca eu, o antisocială, să fiu om de PR.”
Ai scris şi o carte de poezie. Mai cochetezi cu asta? „Nu. O să scriu proză scurtă, când şi dacă o să am timp. O să aflaţi doar dacă o să-mi iasă supersupersuperbine. E atât de plină de impostori şi lumea literară încât chiar n-am chef să-i furnizez eu unul în plus.”
Chiar acum citesc pe blogul tău că lista ta de prieteni pe FB e plină, în condiţiile în care eu ţi-am cerut recent prietenia pe site. Ce mă fac?… „Mi-am mai păstrat o rezervă de nişte locuri pentru cei pe care chiar îi cunosc sau pe care ajung să-i cunosc…”
„Nu pot să stau fără internet decât dacă sunt în vacanţă. Dacă nu sunt, nu pot. Am încercat experimental, timp de o zi, acum vreun an. A fost o zi grea, în care nu mi-am găsit deloc-deloc locul şi am fost necăjită ca un căţel ud.”
O poveste hazlie de pe site-ul Simonei? „Faptul că s-au format cupluri pe site-ul meu e hazliu?”
text Radu Pocovnicu, foto arhivă personală