In paraclisul mănăstirii Radu Vodă, Dumnezeu pogoară prin semne
In timp ce alţi tineri de vârsta lui sunt încă în căutarea propriului drum prin viaţă, lui Victor Preoteasa – care a împlinit; de curând, 26 de ani – îi este foarte clară misiunea pe care o are de îndeplinit: aceea de a oferi asistenţă religioasă enoriaşilor săi şi de a face să încolţească în inimile lor Cuvântul lui Dumnezeu. Misiune aproape imposibilă, dacă avem în vedere că părintele Victor păstoreşte pe anevoioasa cale a mântuirii aproximativ 3.000 de suflete, cât numără în prezent membrii comunităţii surdo-muţilor din Bucureşti.
„Cu pace, să ne rugăm Domnului!” – reuşim să citim, cu destulă greutate, pe buzele tânărului preot, în timp ce acesta îşi „traduce” instantaneu şoapta în limbajul mimico-gestual, după care arată, imediat, spre icoana Mântuitorului. Are gesturi largi, catifelate, dar foarte precise. Credincioşii îl urmăresc cu atenţie. Unii zâmbesc, alţii dau din cap, semn că reuşesc să înţeleagă absolut tot ce le transmite părintele. Toţi, dar absolut toţi, „răspund” cu un fel de fâlfâit al mâinilor, de parcă aripi îngereşti coboară, brusc, în biserică. Asta înseamnă – credem noi – că ei participă la slujbă nu doar efectiv, ci şi afectiv. Constatăm apoi, cu surprindere, că în paraclis, deşi există catapeteasmă, preotul stă tot timpul cu faţa spre credincioşi, între sfintele uşi, chiar şi în momentele liturgice pe care le ştim ca fiind „de taină”, pentru ca mai târziu să realizăm că este firesc să fie aşa, deoarece, dacă într-o biserică obişnuită preotul se poate ruga sau poate cânta din altar şi credincioşii îl aud, în cazul surdomuţilor este absolut necesar să fie păstrat contactul vizual în fiecare moment. Uneori, împreună cu cântăreţul (fiindcă există şi un cântăreţ „vocal”), mai răspundem şi noi – din reflexul format de mersul frecvent la biserică – cu câte un Amin sau un Doam- ne-miluieşte. Observându-ne implicarea, câţiva bărbaţi ne privesc întrebător. O bătrână chiar se încruntă spre noi. Este evident că se simt deranjaţi şi e cât se poate de firesc să fie aşa, fiindcă pentru ei suntem nişte persoane din afară, care nu numai că nu fac parte din comunitatea lor, dar, mai mult decât atât, cântă şi se mai şi mişcă încoace şi încolo prin biserică, pentru a face fotografii. încetul cu încetul reuşim să ne obişnuim cu cele ce se întâmplă în jurul nostru, iar în final suntem chiar surprinşi că reuşim să înţelegem predica părintelui. Probabil fără să ne dăm seama, dăm din cap şi zâmbim, bucuroşi că putem pătrunde semnificaţiile „replicilor” enoriaşilor (pentru a le menţine atenţia trează, părintele Victor îi angrenează pe cei prezenţi la „discuţie”, transformând astfel momentul explicării Evangheliei într-un benefic dialog mimico-gestual interactiv). Cert este că, în final, la miruit, vreo doi bărbaţi vin către noi şi ne strâng mâinile, ne zâmbesc deschis şi ne bat prieteneşte pe umăr, semn că au urmărit şi apreciat strădania noastră de a ne integra în colectivitatea lor. <
Trei ani i-au trebuit lui Victor Preoteasa – încă student pe atunci – să-şi însuşească limbajul semnelor. Frecventând filiala din Bucureşti a surdo-muţilor, a reuşit să le înveţe limbajul laic, în cel religios fiind iniţiat, în paralel, de către preotul Constantin Onu, de la fostul Seminar Teologic din Piteşti. De altfel, părintele Onu deţine un adevărat record naţional peste care nu ar trebui să trecem foarte uşor, fiind primul slujitor al altarului din România care a ţinut, cu zece ani în urmă, la Piteşti, o slujbă integrală în limbajul mimico-gestual. în timp, acest vrednic preot i-a iniţiat pe mulţi alţi colegi din ţară, aşa că, în prezent, se fac astfel de slujbe şi la Oradea, laşi, Constanţa, Craiova, Cluj, Timişoara, Alba lulia, Râmnicu Vâlcea, Alexandria etc. „Părintele Onu a fost şi mentorul meu. L-am văzut «la lucru» şi am simţit că pot şi că trebuie să fac la fel. A fost o provocare pe care am primit-o cu bucurie. Lucrul cu surdo-muţii nu este uşor, dar, tocmai de aceea, consider că este de datoria mea să-i ajut pe aceşti oameni să audă vocea lui Dumnezeu şi, implicit, să-i călăuzesc pe calea ce duce către mântuire…” – ne spune, pe un ton hotărât, părintele Victor.
Teoretic, activitatea misionară pentru surdo-muţii din Capitală îşi are începuturile în 2000, dar, practic, abia trei ani mai târziu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist acordă binecuvântarea ca aceştia să aibă, în paraclisul mănăstirii Radu Vodă, un spaţiu liturgic propriu, în care să se ţină slujbe în exclusivitate pentru ei. La început, sub îndrumarea stareţului de atunci şi de acum al mănăstirii, Prea Sfinţitul Episcop Varsanufie Prahoveanul, tânărul teolog Victor Preoteasa „traducea” în limbajul mimico-gestual Sfânta Liturghie, oficiată de către un ieromonah al mănăstirii, împreună cu câţiva elevi ai Seminarului Teologic Bucureşti. O nouă etapă a început la 30 mai 2004, data la care Prea Sfinţitul Varsanufie l-a hirotonisit întru preoţie pentru Comunitatea Surzilor din Bucureşti pe acelaşi Victor Preoteasa, acum aflat în postura de proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie. „De atunci – spune tânărul preot – lucrez cu ei şi pentru ei. Consider că aceasta îmi este menirea şi fac mereu tot ce depinde de mine pentru ca să pot da un răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată de Apoi, când mă voi afla în fruntea enoriaşilor mei şi voi fi pus să dau socoteală pentru faptele fiecăruia…”
*
încă de dimineaţă, înaintea începerii Sfintei Liturghii, părintele Victor ne-a avertizat: „O să mai aveţi ceva de aşteptat, fiindcă după slujbă am de spovedit câţiva enoriaşi, iar abia după aceea vom putea vorbi şi noi…”, aşa că, imediat după slujbă, ne retragem, timp de mai bine de o oră, în mănăstirea Radu Vodă, pentru a ne reculege la racla cu moaştele Sfântului Necta- rie. La întoarcere asistăm – fără să vrem şi fără să o putem înţelege nici măcar acum în toată profunzimea ei – la o scenă care pur şi simplu ne bulversează: Undeva, retraşi pe un hol, departe de ochi indiscreţi (reamintiţi-vă că surdo-muţii aud şi vorbesc prin semne, altfel spus, cu ochii!) tânărul preot spovedeşte un bărbat între două vârste. Probabil că respectivul a fost mustrat pentru ceva, fiindcă acum gesticulează rapid, scoate sunete guturale şi plânge, iar privirea lui exprimă, cu toată sinceritatea, părere de rău. Ulterior, în timpul discuţiei cu preotul, rememorăm această secvenţă. înainte de a ne răspunde, părintele Victor îşi cântăreşte cu mare atenţie cuvintele: „Vedeţi dumneavoastră, chiar dacă sunt tânăr, oamenii aceştia îmi acordă încredere. Cu greu am reuşit să le-o câştig, dar, pentru mine, ca om şi ca duhovnic, a fost o victorie extrem de importantă. Şi caut să nu-i dezamăgesc. Pe de altă parte, la preot vii ca la medic: spui tot ce te doare. Iţi mărturiseşti păcatele şi ţi se dă un «medicament»: canonul. Apoi, numai dacă eşti vrednic, urmează să primeşti şi Sfânta împărtăşanie. Eu mă bucur că am reuşit, în timp, să-i fac să înţeleagă că nimic nu este întâmplător pe lumea aceasta, că toate lucrurile şi faptele au legătură între ele, că bolile trupului pleacă de la suflet, de la obiceiurile noastre rele şi de la păcatele noastre. Dacă acolo reuşim să schimbăm ceea ce este de schimbat, şi pentru trup şi pentru suflet va fi mult mai uşor după aceea. Dar, pentru aceasta trebuie să ne căim deplin şi cu adevărat; numai astfel vom reuşi să punem un nou început vieţii noastre…”
<
„Datoria” despre care vorbeşte cu atâta seninătate Victor Preoteasa înseamnă, în afara serviciului divin de duminică şi a celui din sărbătorile de peste an, şi asistenţă religioasă la domiciliu – botezuri, cununii, sfinţiri de case, înmormântări etc. – pentru nişte enoriaşi cu nevoi mai speciale, care nu se află, asemeni celor din eparhiile obişnuite, adunaţi într-un anumit perimetru, ci răspândiţi în toată Capitala. Mai în glumă, mai în serios, părintele Victor recunoaşte că are o parohie „destul de măricică, având în vedere că enoriaşii mei locuiesc în sectoarele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi chiar în unele comune suburbane. Când merg cu Icoana şi Botezul utilizez absolut toate mijloacele de transport în comun pentru a ajunge la casele lor, începând de la metrou până la tramvai şi autobuz. Nu vă spun toate acestea pentru a mă plânge, ci doar pentru ca dv. să vă puteţi face o idee exactă asupra îndatoririlor care-mi revin în calitate de păstor al acestor fraţi ai noştri întru Hristos…”
In finalul discuţiei, revenim la tema care ne frământă încă de la sosire: „Trebuie să vă mărturisim că plecăm de aici destul de tulburaţi: să nu poţi auzi Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu te poţi ruga Lui cu voce tare, iată două tragedii care ar trebui să ne cutremure!” Părintele Victor ne priveşte dezaprobator, parcă dojenindu-ne pentru deznădejdea pe care, fără să vrem, i-am transmis-o: „Nu trebuie să facem din asta o dramă. Până la urmă, chiar şi surd fiind, poţi auzi cu ochii glasul lui Dumnezeu, fiindcă, aşa cum spune Psalmistul: «Slava Sa acoperă cerurile şi tot pământul este plin de măreţia Lui». De altfel, cred că astăzi v-aţi putut convinge că şi celor care nu aud li se binevesteşte Cuvântul Său, dar prin limbajul gestual. Până la urmă, nici nu contează calea, important este rezultatul: sălăşluirea lui Hristos în inima credinciosului. Cât despre rugăciune, ea porneşte tot din inimă şi cuget, astfel că vorbele pot să şi lipsească, fiindcă sunt numai purtătoarele mesajului spiritual, or, important este conţinutul, nu canalul de comunicare pe care acesta este trimis…”
Plecăm de la mănăstirea Radu- Vodă meditând la faptul că numai biserica poate reuşi să le unească pe cele deosebite (surzi şi auzitori) şi să le adune pe cele risipite (surzii din tot Bucureştiul). Mai trebuia oare vreo altă dovadă că Logosul (Cuvântul) lui Dumnezeu nu cunoaşte limite? Şi ne întrebăm, după ce am văzut că şi ei au Liturghia lor, dacă acei oameni mai pot fi consideraţi surzi cu adevărat?!
text si foto Victor M. lonescu
