De ce pleacă militarii noştri să lupte pe fronturi străine? Pentru că România este parte a unor alianţe şi organizaţii de tip NATO, ONU sau UE, iată răspunsul autorităţilor. Pentru glorie şi bani, iată motivaţia celor care decid să plece în zonele de conflict. Rămâne totuşi o între­bare: ce să faci cu gloria/banii dacă ele îţi vin post-mortem sau după ce ai rămas invalid?

Bosnia-Hertegovina, 17 septembrie 1996: sublocotenentul (post-mortem) Remus Brânzan a căzut la datorie, în cursul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde, în timp ce conducea excavatorul pe o pantă abruptă. Era primul nume dintr-un lung şir de victime în rândul militarilor români participanţi la războaiele altora. Afganistan, 11 noiembrie 2003: în cadrul misiunilor Enduring Freedom şi ISAF, primii au căzut sublocotenenţii (pm) Iosif-Silviu Fogoraşi şi Mihail-Anton Samuilă. Au fost împuş­caţi, în urma unui atac asupra transportorului amfibiu blindat în care se aflau. Acestor câteva nume li se adaugă un şir lung de morţi şi mai ales răniţi.

Afganistan – „poarta iadului

Pe 14 septembrie 1994, la Bruxelles, avea loc ceremonia oficială de acceptare a Programului individual de parteneriat România-NATO. Acesta prevedea schimburi în materie de planificare militară, exerciţii comune şi participare la operaţiunile de menţinere a păcii. Era epoca primelor misiuni româneşti în zone de conflict pe glob. Relaţiile noastre cu Vestul au evoluat şi România a devenit membră deplină a NATO în martie 2004, iar din ianuarie 2007 a păşit cu arme şi bagaje în UE. Toate acestea au însemnat pentru ţara noastră drepturi, dar şi obligaţii. Printre ele se numără şi participarea militarilor români în cadrul unor misiuni internaţionale sub drapel NATO, UE sau ONU. De aici încolo începe povestea militarilor români în zonele de război din Afganistan, Irak sau Kosovo. Povestea este glorioasă pentru cei întorşi acasă cu bine şi tristă, foarte tristă pentru cei repatri­aţi într-un sicriu cu drapelul naţional pe el. Dincolo de regretele camarazilor de arme şi de lacrimile rudelor soldaţilor pieriţi în misiune, stă realitatea rece a unor tratate la care România este parte şi de care nu se poate de­zice.

Compania Alfa, una dintre subunităţile unde generalul Jim Dutton – comandantul adjunct al trupelor ISAF – a discutat cu militarii români.

Începând cu anul 1990, când prima struc­tură militară a fost dislocată într-o zonă de con­flict, şi până astăzi, aproximativ 30.000 de mili­tari au participat la misiuni în afara teritoriului naţional. „În prezent, România are circa 1.900 de militari dislocaţi în teatrele de operaţiuni din Afganistan, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Irak. De asemenea, are observatori şi monitori militari ONU şi UE. Peste 1.600 dintre aceştia sunt în misiune în Afganistan”, a precizat pen­tru Flacăra, maiorul Alin Petrescu, ofiţer de stat major în Direcţia Operaţii a Statului Major General din MAPN.

Din punctul de vedere al autorităţilor există o serie de avantaje ale implicării noastre armate în zonele de conflict. „Ca membru NATO, România şi-a îndeplinit angajamentele asumate şi, astfel, a câştigat credibilitatea ali­aţilor, beneficiază de garanţia securităţii şi par­ticipă la luarea deciziilor politico-militare. Un alt beneficiu, din punct de vedere militar, este acela că forţele noastre sunt pe deplin intero- perabile cu cele ale aliaţilor. Testarea echipa­mentelor din dotare într-o zonă de conflict, realitatea câmpului de luptă precum şi călirea fizică şi psihică a militarilor sunt avantaje incomensurabile pentru forţele noastre”, declară maiorul Alin Petrescu (el însuşi parti­cipant la două misiuni în Afganistan – 2005 şi 2010). În ceea ce priveşte costurile susţinerii militarilor români în teatrele de operaţiuni, în anul 2009 acestea au însemnat din partea României o cheltuială de 272,5 milioane de lei, iar în 2010 ele s-au ridicat la 288,1 milioane de lei. Cheltuielile ar putea creşte în 2011, dacă hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de la sfârşitul lunii ianuarie va fi pusă în apli­care. Atunci CSAT a decis să suplimenteze numărul celor trimişi în misiunile externe cu 183 de militari faţă de 2010. Cât despre o even­tuală retragere a soldaţilor români din ariile de conflict, deocamdată nici nu poate fi vorba. „România, ca ţară membră NATO, îşi respectă angajamentele asumate, iar un eventual calen­dar de retragere se va face în acord cu deciziile politico-militare ale Alianţei Nord Atlantice”, a precizat maiorul Alin Petrescu.

România trimite trupe în zonele de conflict, în baza unor acorduri internaţionale. Misiunile de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau cele umanitare sunt angajamente pe care România şi le-a asumat ca membru al NATO, UE şi ONU.

Misiunile în care au fost şi sunt trimişi ai noştri fac parte dintr-un spectru larg de ope­raţiuni desfăşurate în sprijinul păcii (operaţiunea KFOR din Kosovo are ca scop asigurarea unui mediu de securitate sigur şi stabil pentru dezvoltarea democratică şi mul- tietnică a regiunii), contra terorismului (Opera­ţiunea Active Endeavour – OAE, lansată în 2001, a reprezentat una dintre cele opt măsuri luate de NATO pentru a sprijini SUA în urma atacu­rilor teroriste de la 11 septembrie, iar România participă la OAE din 2005), de asistenţă uman­itară, de asistenţă militară şi de instruire (Misiunea NATO de Pregătire – Irak NTM-I).

In urma participării la acţiuni militare externe în teatrele de operaţii, 20 de militari ai armatei române şi-au pierdut viaţa, astfel: 1 militar în Bosnia-Herţegovina, 2 în Irak şi 17 în Afganistan. 69 de militari au fost răniţi în ac­ţiuni militare externe: 2 în Bosnia-Herţegovina, 14 în Irak şi 53 în Afganistan. Aşa cum arată cifrele, zona cu cel mai mare grad de risc este Afganistanul. De altfel, se povesteşte că în peş­terile munţilor Argandab din Afganistan s-ar găsi Şambala – Poarta Iadului, locul de trecere către lumea de dincolo. Legendă sau nu, Afganistanul nu-şi alege victimele! Numai anul trecut au murit aici şase oameni de-ai noştri, iar şapte au fost răniţi. În timpul unor misiuni de patrulare pe autostrada Kan- dahar-Kabul, la trecerea autovehiculelor peste dispozitive explozive improvizate sau în misi­uni de luptă, în urma unui atac al insurgenţilor asupra subunităţilor aliate la care participau şi românii, militarii noştri şi-au pierdut viaţa ori au fost grav răniţi. Au fost decoraţi post- mortem cu Ordinul Naţional Steaua României sau Ordinul Virtutea Militară în grad de Ca­valer, cu însemn de război, pentru militari. Merită, însă, sacrificiul în războiul altora doar pentru o decoraţie şi o înaintare în grad post- mortem?

„Militarii români dislocaţi în teatrele de operaţii beneficiază de drepturile salariale din ţară, precum şi de o diurnă zilnică în funcţie de zona de dislocare şi gradul de risc. Nu putem face o comparaţie cu militarii din celelalte ţări întrucât salarizarea este o problemă internă a fiecărui stat”, ne-a declarat maiorul Alin Petrescu. Cât priveşte compensaţiile primite de familiile rămase fără soţ, tată sau copil, oficialul din MAPN a spus: „Urmaşii personalului armatei decedat în acţiuni militare în teatrele de operaţii beneficiază de: ajutoarele şi despăgubirile în cuantumurile prevăzute de legislaţia în vigoare, mai exact remuneraţie de 100 solde de bază lunare brute; indemnizaţie cuvenită pentru cazurile de producere a riscurilor asigurate, în valoare de 80.000 euro, conform Legii nr.15/1998; ajutor de deces, două solde lunare brute neimpozabile. La aces­tea se adaugă o indemnizaţie lunară egală cu solda lunară brută/salariul de bază brut pe care cel decedat l-a avut la data producerii evenimentului care a cauzat decesul, care se actualizează potrivit legii, pentru urmaşii sol­daţilor şi gradaţilor voluntari, precum şi ai per­sonalului civil, care nu realizează venituri din salarii sau din activităţi independente, indife­rent de numărul acestora; închirierea şi cum­părarea, cu prioritate, de locuinţe din fondul de locuinţe sociale al administraţiei publice; folosirea fondului construit al Ministerului Apărării Naţionale destinat cazării, refacerii capacităţii de muncă şi activităţilor recreative şi sportive; asigurarea, în mod gratuit, a locurilor de înhumare în cimitirele militare şi civile; asistenţă medicală gratuită în instituţiile medicale militare sau publice şi asigurarea de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în condiţiile stabilite pentru personalul armatei; asistenţă psihologică, asigurată gratuit, de către structurile Ministerului Apărării Naţionale. La acestea se adaugă o serie întreagă de alte beneficii în ceea ce priveşte şco­larizarea copiilor cadrelor militare decedate. Părinţii personalului armatei decedat în acţiuni militare în teatrele de operaţii beneficiază de o indemnizaţie lunară egală cu jumătate din ind­emnizaţia cuvenită urmaşilor celui decedat, în situaţia în care nu există urmaşi, dacă cel dece­dat era singurul susţinător al părinţilor săi.”

Citind toate aceste drepturi, câştigate din nefericire post-mortem, am fi tentaţi să cre­dem că, până la urmă, sacrificiul uman este destul de bine răsplătit. Fals. Plata şi răsplata pe care auzi că le-au primit alţii, când tu ai stat în fotoliu acasă şi ai urmărit ştirile, arată altfel pentru cei ai căror fraţi, părinţi sau copii nu mai există. Afganistanul, Irakul, Kosovo sau Bosnia-Herţegovina din ziare sunt altfel decât în realitate. Soldaţii ştiu, însă, foarte bine când pleacă în misiuni, că într-un teatru de operaţi­uni nu cunoşti niciodată ce vei găsi efectiv acolo şi dacă te mai întorci sau nu. E un risc asumat.

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie - februarie 2011 Tweet

Monday, January 31st, 2011 at 3:18 pm, DOSAR, RSS feed