A fi șomer în România  e  întotdeauna  problematic. Dar  a  juca acest rol – un ziarist  incognito  la agenția forței de muncă?

Birocrația prin lentilă

Am  căutat pe  Google cea  mai  apropiată agenţie municipală pentru ocuparea forţei de muncă din Bucureşti. Adică  zona  cea mai familiară mie – îmi suna  cunoscut bd. Timişoara,  nu   şi  străzi   ca  Pieptănari  sau Tăbăcarilor. Am nimerit la AMOFM sectorul 6, situat într-un complex comercial. La intrare,  veşnicul  steag   roşu,   galben   şi  albastru, arborat într-o  ţevuşcă, fluturând inimos.  Că bătea  vântul. Avizierul de la intrare îmi atrage atenţia:  cea mai  recentă bursă a locurilor de muncă din  Bucureşti. Joburi,  joburi,  şi nu prea.  Dacă ar fi să ţii cont  de oferta  locurilor de  muncă din  România, am  fi un  popor de muncitori în construcţii, agenţi  imobiliari care să vândă ceea ce zidesc  constructorii, şi bucătari  –  ca  pauză între.   Povestea Meşterului Manole  e prescurtată aici. Zidirea Anei e despre sacrificiul  pe care trebuie să-l facă românii plecând în altă  parte  – afară.  Mă aflu  în faţa sediului, a  uşilor   labirintice, copleşit   sufleteşte  în  faţa  minotaurului birocratic. Odată intrat, alt arhetip al instituţiei mioritice: mirosul de gaz cu care a fost reîmprospătat gletul, al vopselei de pe pereţi.  Urc o scară în spirală. La etajul  unu  e sala  de  aşteptare. Strângerea de inimă când ajungi pe mâna  statului român.

Şi totuşi,  lucrurile sunt  clare. Nimeni nu vine aici să viseze, doar  să-şi bage actele de şomaj, să le prelungească, pentru un curs de recalificare şi, eventual, să consulte o listă cu joburi. Două  femei  puse  pe flecăreală, în treninguri Nike, şi vreo  doi  bărbaţi cu lanţuri de  aur  la gât. Cred  că au venit  împreună, vorbesc  tare, l-au prins  în discuţie şi pe bodyguard. Pe cine să apere  omul  acolo? Pe oameni de propriile temeri  legate  de ziua  de mâine?  Doar  bluzonul  e de  „firmă  de  bodyguard”, vişiniu. Un ecuson   verde   fosforescent îi  atârnă de  gât, strepezind dinţii   în  combinaţie cu  vişiniul. Şapca şi pantalonii sunt  şi ele din alt film. Un televizor  plasmă,  pe   un   perete.   Un   info chioşc. Şi o mică rampă, pentru persoanele cu handicap. Şi şomer,  şi handicapat. Cum ar fi? Mai  e  şi  un  tv  color  cocoţat  pe  un  vestiar. Câteva ghivece  cu flori. Roşii. Muşcate. Una dintre femei  îl  întreabă pe  bodyguard  câte una, alta. Dialogul capătă accente intime,  slujbaşul  sectorului 6 devine interesant pentru doamna guralivă, care îl întreabă câţi ani are. Bodyguardul răspunde sigur  pe  sine,  cu  un zâmbet subînţeles. În jur vreo 4-5 uşi. Fiecare cu  muşteriii săi. Şomeri  pe  căprării: începători, cu antecedente. Pe care uşă să intru? Hai, la nimereală. Bat la cea mai  apropiată. Nici un răspuns, aşa că îmi fac curaj şi dau  buzna. Un  birou   tipic,  birouri, vestiare, dosare.  O clipă,  cele  două doamne dinăuntru nu  mă bagă  în seamă.  Clasic. Deschid gura  şi întreb dacă pot să întreb  ceva. Şi reacţia e tot clasică:

„N-avem birou   de  informaţii! Hai,  spuneţi odată”,  preia   una   dintre  doamne. Îmi  cer scuze  şi explic rapid problema. Sunt  student în Bucureşti şi caut  un  loc de  muncă. Ar  fi bun un part-time, sau un curs de recalificare.

„Ce  studiaţi?”  Ăă,  teatru. Sunt   student  la Universitatea Naţională de Teatru  şi Cinematografie  Bucureşti –  supralicitez eu. Doamna din  faţa mea  nu  mai zice nimic,  mă priveşte, clipeşte  des. Viaţa e scumpă şi taxele tot mai mari, continui. Stau la cămin,  că nu sunt  din Bucureşti. „Se cunoaşte!” – intervine în discuţie cealaltă  doamnă, fără să ridice privirea,  fiind  ocupată, chipurile, să completeze nişte  hârtii.  „Asta  schimbă cu totul  situaţia!” – intervine prima. „Noi  ne  ocupăm doar  de cetăţenii sectorului 6,  de  cei  din  Bucureşti. Viză de flotant  aveţi?”  N-am.  Nasol,  aflu eu… Practic,  locuiesc  ilegal în Capitală. Vorba aia, până  la Dumnezeu o să mă mănânce poliţia.

„Momentan, tot  ceea ce putem să facem  noi este  să  vă  punem la dispoziţie un  dosar cu locurile   de  muncă  vacante. Uitaţi-vă, dacă găsiţi  ceva…“  Dau  să plec, dar  aud  un  „ăăă” scurt  în  spate.  Mă  întorc.  „Să  nu  cumva să plecaţi  cu  dosarul, să-l  aduceţi înapoi”, îmi zâmbeşte interlocutoarea mea,  iar  eu  zic: A, sigur  că nu!, şi mă gândesc că un şomer  nu e un  şomer  pe bune  dacă  n-are  şi o moacă  de tâmpit. Dacă  asistenţa nu  funcţioneză complet.  Revin  în purgatoriul sălii  de  aşteptare.

Stau şi răsfoiesc  dosarul cu joburi, dar  rămân la suprafaţă. Nu-mi trezeşte interesul nici  o slujbă.  Am deja una,  sunt  la adăpost. Şi dacă n-aş avea?  Nu  reuşesc  să mă pun  cu totul  în acest rol, n-am  de unde să încasez  toate  grijile care se ţes în jurul acestei frici sociale. Sunt şi flecărelile  din  fundal. Femeia  de  dinainte continuă să flirteze  cu bodyguardul fără nici o grijă. Nici un  stres  legat  de ziua  de mâine. Cum  să vin  eu să aşez  lucrurile doar  pentru că  aşa   cred   că  trebuie? Haideţi,  doamnă, puţin dramatism, puţină pasiune, ce  naiba, doar v-aţi pierdut slujba, n-aveţi ce le pune pe masă   copiilor!   Însă   la  oficiul   forţelor   de muncă nu  găsesc  răbufniri şi puseuri. Căderile existenţiale şi depresiile se rezolvă la psiholog. Calculul şi aranjamentele sociale dictează aici conştiinţele, iar femeia  guralivă, această  defavorizată care  supralicitează luxul,  se reorientează, glumind cu bodyguar- dul: „N-aveţi nevoie de o… nevastă?” Social şi matrimonial în aceeaşi  oală  la AMOFM. Aşa or fi plecat şi româncele noastre peste graniţe, dintr-o criză  a locurilor de  muncă. Continui însă să dau  meticulos pagină cu pagină, urmărind zecile de joburi ca un client care tot schimbă haine  într-o  cabină  de probă. Bucătar?  Agent  imobiliar? Poate  bibliotecar? Între  timp,  femeia  cu gura  mare  a plecat,  şi odată cu ea toată  gaşca. Dacă femeia  nu avea nici o treabă,  dacă  era şi ea incognito? Sau a venit   pentru  distracţie? Să-i  ţină   de   urât bodyguardului? Am  rămas singur cu body- guardul cu vesta vişinie. La ce să-i folosească bastonul de la chingă,  spray-ul paralizant? E singur, fără şomerii  ăştia fiecare cu problema lui timpul va trece  mai greu.  E şi ăsta  un  fel de a şoma. Se duce la tv-ul deschis  pe un post de ştiri şi creşte volumul. Nimic nou în patria numită România, în timp  ce se îndreaptă spre fereastră. Aruncă o privire afară, aranjează un pic ghiveciul cu muşcate. Îl întreb  cât e ceasul. „13.37”. Mai e până  la ora 16.00, când  se termină programul la AMOFM Bucureşti sector 6. „Nu  prea  mai  e lume  de-acum”. Când vin    cei   mai    mulţi    şomeri    la   agenţie?

„Miercuri, când  se centralizează datele,  cele mai noi locuri de muncă”. E greu cu munca în ţara  asta,  arunc  eu.  „E greu…”  Eu  sunt  student,  dar  caut un loc de muncă că am nevoie de bani. Oare o să găsesc aici? Măcar un part- time.  „Un part-time e bun  pentru tine. E mai important să-ţi termini studiile. Au venit  unii ca tine, au găsit aici joburi bune şi au renunţat la facultate de dragul banilor. Păcat…”  Îi înţeleg,  nu  prea  faci mare  brânză cu facultatea  în ţara  asta.  Bodyguardul zâmbeşte: „Eu sunt  inginer la bază, şi uite unde am ajuns…” Aveţi dreptate, recunosc eu şi spun că o să-mi caut  un  part-time, că nu  renunţ la facultate. Măcar  o să  fac ceea  ce-mi  place.  Sau  măcar pot  spera   până   termin  facultatea, că  după aia… ştiţi cum e cu locurile  de muncă în România…

Taguri: nr. 4 / aprilie 2012 Tweet

Sunday, April 8th, 2012 at 2:04 pm, DOSAR, RSS feed