is it ok to mix valium and tramadol buy valium online what pregnancy class is valium

generic ambien 79 buy ambien dampak ambien

ambien side effects next day anxiety order ambien ambien anxiety next day

why is there a valium shortage valium pill long term effects valium use

reasons to need valium valium online valium dosage for gad

ambien mix xanax buy ambien online zolpidem side effects depression

what happens if you take a lot of valium valium online iv use of valium

how much provigil is too much buy provigil online provigil attention

ambien abuse during pregnancy buy ambien trying to stay awake after taking ambien

buy diazepam Fresno buy valium online diazepam buy Greensboro

LIFESTYLE

SPA-BOY

January 1st, 2008, com Un comentariu

Printr-o conjunctură nebănuită, luna trecută, am ajuns în Antalya, şi anume în Belek, o staţiune de 5 stele, care acum 20 de ani nu era decât un sat sărac de pescari. Clima mediteraneeană, imensa reţea de terenuri de golf şi plajele impecabil amenajate fac ca în Belek sezonul turistic să se întindă pe aproape întreaga perioadă a anului.

Invidios pe felul în care turcii ştiu să-şi valorifice turistic zone geografice poate mai puţin ofertante decât cele din România, mi-am luat aparatul de fotografiat şi am început să cutreier. În afară de perfecta configurare a cluburilor de golf şi de spectacolul inedit oferit de turiştii pasionaţi de golf care-şi etalau mai mult echipamentele decât îndemânarea în domeniu, aproape nimic din luxul aferent celor 5 stele nu mă făcea să ridic aparatul la ochi. Totuşi, ciudat pentru unul ca mine, care-şi petrece concediile cu gaşca la cort, cât mai departe de locurile amprentate de „civilizaţie“, m-a impresionat calitatea serviciilor: IMPECABILĂ. Căutând să ilustrez fotografic asta, am aflat că în hotelul la care mă cazasem – centrul SPA (masaj, saună, piscină, fitness, tratament cosmetic etc.) – era manageriat de SPIRIT OF SANITAS SPA&WELLNESS, companie ce deţine şapte importante centre SPA din Turcia, având o cifră de afaceri anuală de 10 milioane de euro. M-am dus la locul cu pricina, încercând să obţin dreptul de a fotografia inside. Nici vorbă, oamenii erau chiar profesionişti, aveau reguli stricte referitoare la intimitatea şi imaginea clienţilor lor. Eu insistam şi, la un moment dat, se strânseseră în jurul meu patru angajaţi, vorbindu-mi fiecare în altă limbă; o tânără simpatică şi politicoasă în rusă, unul în turcă, altul în germană, o alta simpatică în engleză. Nu mai înţelegeam nimic, însă a apărut un tânăr înalt, atletic şi care, cu un calm de nedescris, a vorbit cu fiecare dintre cei patru pe limba lor, apoi s-a întors spre mine şi, cu un zâmbet sincer, mi s-a adresat în cea mai perfectă limbă română: „Bună ziua, bine aţi venit la noi, eu sunt Ciprian, cu ce vă pot fi de folos!?“ Luat puţin prin surprindere, i-am explicat ce doresc şi el mi-a spus politicos că nu se poate, decât cu aprobări din partea şefilor. Procedurile mi-ar fi mâncat mult timp, aşa că am renunţat.

Încântat că întâlnisem un compatriot la 1.700 km depărtare de ţară, am continuat discuţia cu Ciprian. Urma să intre într-o şedinţă cu echipa de 20 de colegi, dar s-a învoit şi m-a invitat în biroul lui din sala de fitness. Lepădând aerul oficial, am început să vorbim, ca doi prieteni care nu se mai văzuseră de ani de zile şi aveau multe de povestit.

Ciprian Giurgiu, 27 de ani, din Piteşti, este unul dintre românii care-şi caută norocul în afara graniţelor ţării şi pe care statul român îi bagă-n calcul doar atunci când vin acasă de sărbători să-şi cheltuie banii munciţi cu greu prin străinătăţuri. Îl întreb câte limbi vorbeşte: „Vorbesc rusa fluent, engleza, germana, franceza, italiana bine, mai nou mă descurc şi în turcă“, îmi răspunde de parcă asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Bun, dar de unde, cum le-a învăţat? Îmi anticipează întrebarea: „Sunt autodidact, de mic am avut o înclinaţie pentru limbile străine, dar şi experienţele de viaţă m-au obligat, e o poveste lungă!“

La 15 ani s-a apucat de rugby şi, în mai puţin de trei ani, deşi junior, juca în echipa mare. Indemnizaţia pe care o primea ca sportiv pe vremea aceea ridicându-se la exorbitanta sumă de 15 $ lunar, a fost nevoit să se angajeze controlor de bilete pe mijloacele de transport în comun din Piteşti. Un braşovean repatriat din SUA, unde lucrase pentru FBI, înfiinţează pe criterii profesioniste o echipă de rugby în localitatea Cristian. Ciprian este cooptat în lot. Condiţiile de antrenament şi remuneraţia mult peste media cluburilor de rugby din România îl mulţumesc, dar, cum ce-i frumos nu ţine mult, în urma unui turneu în Cipru, unde rezultatele lasă de dorit, echipa se desfiinţează. „Tot timpul, în perioadele de criză financiară, o soluţie era să mă angajez ca body-guard, aşa că şase luni am lucrat într-o discotecă din Piteşti; acolo m-am împrietenit cu o fată studentă în Bucureşti, şi m-am mutat în Capitală; pentru o perioadă scurtă m-am antrenat cu echipa de rugby a Stelei, şi alte şase luni am făcut parte din trupa de stripperi Flamingo Boys“, spune Ciprian zâmbind şi refuzând să intre în amănunte. Înţeleg că nu era ce-şi dorea.

Întors în Piteşti, se angajează la o firmă de protecţie şi pază, în paralel continuând să joace rugby în echipa clubului Arpechim. La un festival al berii cunoaşte o altă fată care, impresionată de look-ul lui, îi propune un contract de manechin şi fotomodel. Timp de doi ani face naveta între Piteşti şi Bucureşti, lucrând pentru Cătălin Botezatu.

Se pare că femeile au avut un rol important în povestea lui Ciprian: tocmai când în urma unei partide de rugby se pricopseşte cu o ruptură de biceps femural, în viaţa lui apare o rusoaică. Noua prietenă îl ajută să depăşească momentul, facilitându-i înscrierea la cursurile cu frecvenţă periodică ale facultăţii de sport din Chişinău. Complet refăcut, pleacă în Bulgaria, la Sofia, unde lucrează un an ca antrenor de fitness. „Reuşisem să-mi cumpăr o maşină, să strâng nişte bani şi m-am întors în ţară; trei luni de zile nu am făcut nimic concret, distracţie şi iar distracţie, simţeam că pierd timpul, mama venise şi ea de la muncă din Italia şi mă tot dojenea, aşa că în martie 2006, cu o zi înainte de ziua mea de naştere, mi-am făcut bagajul şi i-am spus mamei că plec în Europa!“

Avea nişte prieteni în Viena şi s-a oprit la ei. Ajutat de aceştia, şi-a depus actele pentru a obtine dreptul de muncă. S-a apucat iar de sport, iniţial la echipa de fotbal american Doge Vikings, a doua echipă de profil din Europa şi prima din Austria. După două luni de antrenamente, i-au cerut să-şi plătească echipamentul şi s-a văzut nevoit să renunţe. A revenit la prima lui pasiune – rugby-ul – legitimându-se la Viena Celtic, echipă de amatori, înscrisă în prima ligă austriacă, formată din rugbyşti strânşi de prin toate colţurile lumii. Nivelul de joc fiind similar cu cel al ligii a doua din România, lui Ciprian îi este uşor să obţină premiul de cel mai bun jucător al echipei pe anul 2006. Având probleme materiale, roagă un prieten să-i vândă maşina rămasă în ţară şi, cu banii respectivi, îşi închiriază o locuinţă în Viena. „Lucram şi ca antrenor de fitness la ELIXIA, unul dintre cele mai renumite centre SPA din Viena, dar, neavând perfectate toate actele, nu mă puteau plăti cum ar fi trebuit şi mi-am mai luat un job, ca electrician pe şantier, unde câştigam 6 euro pe oră“, îmi spune Ciprian cu modestia omului pentru care munca nu e o ruşine oriunde o face cinstit.

Lucrurile nu par să se remedieze, antrenamentele şi meciurile cu echipa de rugby, cele două job-uri, întârzierea obţinerii dreptului la muncă, situaţia financiară precară, îl epuizează pe Ciprian şi hotărăşte să se întoarcă în ţară. „Nu mai puteam, îmi propusesem să rezist maximum încă o lună pentru a juca finala campionatului de rugby al Austriei în care mă calificasem cu echipa, dar… pe neaşteptate, managera de la ELIXIA mă cheamă şi mă întreabă dacă nu sunt interesat de un job în Turcia, unde un cunoscut de-al ei deschidea un centru SPA într-un hotel de lux!… Am acceptat fără să mă mai gândesc, … OK, dar, şoc: peste două zile trebuia să mă prezint în Belek!“ Cu tot regretul că ratează finala, Ciprian îşi face timp pentru o „petrecere monstruoasă de rămas bun“ cu prietenii vienezi şi, de pe 27 iunie 2007, iată-l aici. „Am contract pe un an, m-am adaptat foatre bine, în principal lucrez ca antrenor de fitness, dar fac masaj sportiv, şi servicii de recepţie atunci când e cazul, sunt foarte mulţumit de salariu, dar nu ţi-l pot spune pentru că e confidenţial; Antalya creşte în ritm alert, acum parcurge etapele prin care a trecut Dubai-ul, mă gândesc să-mi prelungesc contractul şi, în ideea asta, mi-am închiriat un apartament unde, momentan, nu am decât o saltea şi un DVD-player, dar intenţionez să-l mobilez!“

Ne întrerupe o doamnă cu o expresie puţin severă, întrebându-l de ce s-a învoit de la şedinţă! E şefa lui Ciprian, Tülay Oktay, coordonator general al Spirit of Sanitas SPA. Intervin şi-i explic faptul că eu eram cauza. Auzind că sunt din România, îşi schimbă brusc atitudinea. Cu amabilitatea unei gazde de meserie, mă invită la ea în birou şi, fără s-o întreb nimic, începe să mi-l laude, mărturisindu-mi „secretul“: îl va propune pe Ciprian pentru cursuri speciale de masaj, privilegiu de care beneficiază doar angajaţii serioşi pe care se poate baza.

Sună siropos, dar trebuie să recunosc: am avut un moment în care m-am simţit OK (asta ca sa nu spun: mândru) faţă de obârşia mea carpato-danubiano-pontică, datorită lui Ciprian, un român plecat în Europa şi ajuns în Asia, care-şi vede de treaba lui descurcându-se oriunde, fără a deranja pe nimeni. Sunt convins, Ciprian nu e un caz izolat, dar, din păcate, sunt mediatizate cazuri ale românilor mai „neastâmpăraţi“ care „muncesc“ peste hotare! Na, că acum m-a apucat un puseu de revoltă patriotică, …Cipriane, frateee…!!!

text şi foto Octavian Tibăr

Taguri:

Comentarii

  1. Websites you should visit…

    I really liked your blog, appreciate the great information….

Comenteaza