valium before acid buy valium valium and librium are ________ drugs

bad reaction to ambien buy ambien online ambient light sensor iphone 5c

is valium used for migraines cheap valium valium as an anticonvulsant

ambien withdrawal neck pain buy ambien online how long does ambien cr stay in your urine

ambien 8 hours of sleep buy ambien can ambien cause osteoporosis

mackenzie a soma dos protons eletrons e neutrons buy soma online no prescription aura soma bottle 50

will 3 ambien kill you buy ambien ambien withdrawal in babies

anxiolytique plus fort que le xanax buy xanax online will klonopin get you high like xanax

soma harita uydu soma online soma vetorial resumo

em uma pa a soma do terceiro com o setimo order soma soma christian church clovis ca

ZOOM

Spaţiul, ultima frontieră?

July 7th, 2011, com 2 comentarii

Programul Apollo a fost totuşi un succes. În 25 martie 1961, Kennedy promisese un ameri­can pe Lună până la sfârşitul deceniului 6, şi urmaşii săi i-au împlinit voia. Între 1961 şi 1975, folosind racheta purtătoare Saturn şi având „în spate” reuşitele programelor Mercury si Gemini, NASA a trimis misiune după misiune, în total 17, cu 12 oameni păşind pe Lună.

Dacă ruşii plătiseră din greu tributul de vieţi (recent a fost făcută publică o cumplită înregistrare audio cu un cosmonaut care moare la reintrarea în atmosferă), americanii n-au fost nici ei scutiţi, Apollo 1 luând foc la decolare, tra­gedie repetată peste ani cu navetele Challenger şi Columbia.

Dar fuseseră proiectate nu 17, ci 20 de misiuni, numai că… se cam pierduseră şi sco­pul, şi bugetele.

După ce s-au plictisit de Lună – mai exact după ce s-au consumat toate victoriile simbolice şi, în acelaşi timp, a devenit clar că până la eventuala exploatare, în orice fel, a satelitului natural, mai e cale lungă – pionierii spaţiului, Statele Unite şi URSS, şi-au îndreptat din nou atenţia mai aproape de ograda pămân­teană. Aşa a apărut ideeastaţiilor orbitale, de pe care se pot face observaţii la fel de bine ca de pe Lună. O staţie orbitală cu echipaj permanent are însă nevoie de transporturi relativ frecven­te – şi astfel s-au născut navetele. Dar şi primii paşi în colaborarea dintre americani şi ruşi. Bancul zice că prima tentativă de a andoca o navetă americană la staţia sovietică Mir (Pacea) a eşuat din cauza diferenţelor de presiune a aerului: în navetă presiunea era de o atmosfe­ră, iar în staţie era cu totul altă atmosferă…

Plecând spre Lună, americanii se gândeau deja mult mai departe. Între 1962 şi 1973 ei au lansat 10 sonde spre Marte, Venus şi Mercur, în cadrul programului MARINER. Graţie lor, stim azi mult mai multe despre sistemul nostru solar. Dar dincolo de el? MARINER-11 si MARINER-12 au fost rebotezate VOYAGER 1 (foto) si VOYAGER 2 si au intrat în programul spaţial cu acelaşi nume. Lansate în 1977 si aflate încă în stare de funcţionare, cele două au depăsit deja orbita lui Pluto, pregătindu-se să părăsească sistemul solar, ducând în spaţiul infinit mesajul oamenilor, cu speranţa că va fi citit de cineva.

Micile răutăţi nu pot însă ecrana faptul că Mir a funcţionat cu bine între anii 1986 şi 2001, atingând o prezenţă umană neîntreruptă în spaţiu de 3.644 de zile (record depăşit ulterior de SSI). Staţia era formată din nouă module şi a servit ca laborator de cercetare în condiţii de microgravitaţie pentru experimente de biolo­gie, fizică, astronomie, meteorologie si aero­nautică, în scopul declarat de a dezvolta teh­nologii necesare pentru viaţa permanentă în spaţiu. Al doilea său record probabil că nu va fi bătut prea curând: Valeri Poliakov a trăit acolo 437 de zile si 18 ore la rând…

Componentele staţiei au fost duse pe orbi­tă de rachete Proton şi apoi a fost deservită de navetele Soiuz, Progress şi, spre final, cele ame­ricane. După sfârşitul (oficial) al Războiului Rece, prin colaborări precum Intercosmos, Euromir si Shuttle-Mir, staţia a devenit accesibi­lă astronauţilor din America de Nord, Japonia si Europa – în total din 12 ţări. Costul total (proiectare, construire, transport, asamblare, utilizare) a fost estimat la 4,3 miliarde de dolari de-a lungul duratei de viaţă, ceea ce o plasează pe locul 11 între cele mai scumpe obiecte con­struite vreodată.

Are 277.598 de kilograme. Construcţia ei a început pe 20 noiembrie 1998. Se-nvârte între 319,6 şi 346,9 km de sol. Poate servi ca spaţiu locuibil pentru un echipaj, post de comandă pentru operaţii pe orbită, port de întâlnire si acostare pentru mici nave spaţiale. Poate fi văzută cu ochiul liber de pe Pământ. Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Staţia Spaţială Internaţională!

Există graţie eforturilor reunite a cinci mari agenţii spaţiale: NASA, RKA (Rusia), JAXA (Japonia), CSA (Canada) si ESA (Europa).

A fost precedată de sase modele de staţii de tip Saliut, plus laboratorul Skylab. A fost cerută expres de Ronald Reagan, în 1983. Doi ani mai târziu, Agenţia Spaţială Europeană adera la pro­iect, urmată de Canada si Japonia. Explozia navetei Challenger în 28 ianuarie 1986 schimbă însă toate planurile. Bugetul, estimat iniţial la 8 miliarde de dolari, creşte la 12, apoi la 25-30! În 1993, Bill Clinton invită Rusia să participe la proiect şi, totodată, cere reducerea drastică a costurilor. Se consideră că experienţa rusilor în domeniul misiunilor lungi la bordul staţiilor spaţiale îi va feri de costisitoare erori strategice sau tehnice. Cu toate acestea, în 1995 costurile sunt re-estimate la 93,9 miliarde de dolari, mai mult de jumătate pentru zborul navetelor. Pentru început, americanii se antrenează la bordul Mir. Navetele NASA acostează de nouă ori la Mir, transportând oameni şi provizii.

Pe 20 noiembrie 1998 este lansat pe orbită, de la cosmodromul Baikonur, primul element al ISS, modulul Zarea (Zorile), cu ajutorul unei rachete Proton. În final, ISS va avea 14 module (9 sunt deja la locul lor).

Până acum, 16 naţiuni participă la proiect, care a devenit astfel cea mai mare cooperare internaţională. Poate înseamnă ceva faptul că se petrece în cer…

Să nu uităm însă Telescopul spaţial Hubble, aproape la fel de important ca staţiile orbitale, chiar dacă nu e locuit. Plasat în afara atmosfe­rei terestre, are mari avantaje faţă de suratele sale pământene, imaginile nefiind perturbate de către turbulenţele atmosferice. În plus, Hubble poate capta informaţii si în spectrul ultraviolet, ale cărui lungimi de undă sunt puternic atenuate de către stratul de ozon. A fost lansat în 1990 şi a devenit unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astro­nomiei, cu care s-au făcut descoperiri esenţiale în astrofizică. Deşi… imediat după amplasare s-a descoperit că oglinda lui principală suferea de o aberaţie de sfericitate care-i compromitea grav capacităţile! Oglinda primară, cea mai precisă creată vreodată, era turtită pe margini cu o eroare de… 2,3 micrometri, suficientă însă ca lumina reflectată de marginea oglinzii să focalizeze în alt punct decât cel în care focaliza lumina reflectată de centru!

A urmat un mare scandal, încheiat după trei ani printr-o misiune de întreţinere (mai exact, o improvizaţie genială) graţie căreia şi-a atins calităţile preconizate în proiect (vezi foto). Până în prezent au mai fost alte patru misiuni de întreţinere, incluzând adăugări de instru­mente. Hubble e programat să funcţioneze cel puţin până în 2013, când va fi lansat succesorul lui, Telescopul Spaţial James Webb, mult superior tehnic, dar destinat exclusiv observaţiilor în infrarosu.

Iniţiativa Defensivă Strategică” (SDI), mai bine cunoscută sub numele „Scutul spaţial american” şi „Războiul stelelor” este progra­mul prin care, după jumătate de secol de aşteptare, americanii au ajuns în fine în România şi în estul Europei. Deşi destinat exclusiv apărării (interceptarea şi distrugerea rachetelor balistice eventual lansate de inamici), scutul spaţial a stârnit mai mult decât îngrijorare la Moscova. Există voci de ambele părţi care susţin că Rusia ar trebui, pur şi simplu, să fie parte a SDI, duşmanul comun fiind identificat în altă parte. Până una-alta, faptul că baza din România se va afla la Deveselu (foto) pare o veselie a sorţii.

Un detaliu senzaţional: Hubble este bun public şi oricine poate cere să-l folosească un timp! Iată de ce se-ntâmplă să auziţi că un ama­tor a descoperit nu ştiu ce formaţiune necu­noscută pe Marte. Dar, fireşte, trebuie să-ţi motivezi solicitarea şi… să stai la coadă. Toate datele de la Hubble sunt în cele din urmă puse la dispoziţia publicului printr-o arhivă publică, vizibilă la adresa http://archive.stsci.edu/hst.

Un alt detaliu, de data aceasta mai degrabă nostalgic: telescopul spaţial e atât de vechi încât iniţial datele din observări se înregistrau, chiar la bordul lui, pe… benzi magnetice.

Recent, programele spaţiale şi-au dovedit încă o dată excepţionala importanţă nu doar pe plan pragmatic, ci şi ştiinţific, prin confirmarea a două predicţii semnate Albert Einstein. Experimentul NASA Gravity Probe B, lansat în 2004, a folosit patru giroscoape ultraprecise pentru a măsura un efect geodezic ipotetic – distorsiunea spaţiului şi a timpului în jurul unui corp gravitaţional, respectiv faptul că un obiect aflat în mişcare de rotaţie în jurul pro­priei axe atrage în acest proces spaţiul şi tim­pul. Bingo!

Ce urmează? Miliardari plătindu-şi locul în zboruri cosmice – s-a făcut deja. Lansări priva­te – done. Turism spaţial pe SSI – în scurt timp. Revenirea pe Lună, ca bază pentru saltul spre alte planete, cu avantajul decolării la o gravi­taţie de şase ori mai mică. Exploatarea minera­lelor de pe Lună. Primul zbor spre Marte. O staţie locuită permanent pe Lună, apoi una pe Marte. O uluitoare descoperire ştiinţifică, posi­bilă doar în spaţiu, apoi alta, apoi alta. Primul mesaj de la o civilizaţie extraterestră. Prima întâlnire oficială.

Vise îndepărtate? Între primul obiect în spaţiu şi primul pas pe Lună au trecut doar 12 ani…

text Tudor Calin Zarojanu

Taguri:

Comentarii

  1. Get your online degree!…

    Left you a trackback for your readers to help them get an online degree….

  2. Websites worth visiting…

    I enjoyed reading your article, many thanks….

Comenteaza