La 54 de ani de la Sputnik 1, în jurul Pământului se învârt vreo 8.000 de obiecte create de mâna omului, dintre care doar vreo 560 sunt sateliţi în funcţiune, iar diferenţa – resturi scoase din uz care n-au ajuns încă să ardă în atmosferă. Sateliţii sunt militari sau civili. Cei militari pot trage. Civilii se ocupă de cercetare, navigaţie, telecomunicaţii, meteo, Google Earth şi, cu voia dv., spionaj. Există sateliţi care pot fi închiriaţi şi chiar redirecţionaţi privat. For the record, pentru prima oară ideea de satelit artificial i-a venit scriitorului Edward Everett Hale, în 1869. În prezent, există zece ţări care au lansat sateliţi (Rusia, SUA, Franţa, Japonia, China, Marea Britanie, India, Israel, Ucraina, Iran), plus numeroase altele care pot să-i construiască, dar nu şi să-i lanseze. România a anunţat că a terminat construcţia primului său satelit, Goliat, care ar urma să fie lansat anul acesta!
24 februarie 2011. Naveta DISCOVERY este lansată în ultima ei misiune în spaţiu. 31 mai 2011. ENDEAVOUR aterizează cu bine în Florida, pentru ultima oară. Cea mai tânără dintre navete a fost construită ca înlocuitor pentru CHALLENGER, pulverizată la scurt timp după lansarea din 1986. ENDEAVOUR a adunat 299 de zile pe orbită si 200 de milioane de km, de la primul zbor, început pe 7 mai 1992. De-acum, nu mai rămâne decât un singur zbor, cel al surorii ATLANTIS, programată să se lanseze pe 8 iulie. Şi… gata!
Poate ar trebui să spunem că totul a-nceput cu Jules Verne, ale cărui cărţi De la Pământ la Lună si Călătorie în jurul Lunii au aprins imaginaţia copilulului Hermann Julius. Fapt e că a construit primul model de rachetă la 14 ani! Ocazie cu care a inventat şi conceptul de ardere în etape a combustibilului.
Absolvent de medicină (!), doctor militar în timpul Primul Război Mondial, s-a întors cu o experienţă traumatizantă şi a abandonat halatul alb, dedicându-se fizicii. Dar lucrarea sa de doctorat despre stiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică… În 1929 a lansat prima lui rachetă cu combustibil lichid, experiment la care a fost asistat de studenţi de la Universitatea Tehnică din Berlin, printre care… Wernher von Braun. La construirea primei rachete de mari dimensiuni din lume, V2, acesta avea să folosească 95 dintre invenţiile si recomandările lui Hermann Oberth.
După multe schimbări de oraşe, sfârsitul războiului l-a găsit pe Oberth în complexul WASAG, de lângă Wittenberg, lucrând la rachete pentru apărarea aeriană. Modificările de domiciliu au continuat şi după terminarea războiului: Germania, Elveţia, Italia, Germania, Statele Unite (unde von Braun pusese bazele viitoarei NASA), iar Germania. Lucra la planurile pentru un vehicul lunar, o catapultă lunară, un elicopter si un avion silenţioase… S-a retras din activitate în 1962, la 68 de ani, dedicându-se filosofiei, dar criza petrolului din 1977 l-a provocat, născând planul unei centrale eoliene. Lucru prea puţin cunoscut, Hermann Oberth s-a stins din viaţă după revoluţie, la 28 decembrie 1989, în vârstă de 95 de ani, în dragul său Feucht, oraşul unde revenise cel mai des.
Şi aşa a-nceput cursa spaţială, în paralel, dar şi în legătură cu cursa înarmărilor nucleare. Miza era atât de mare, încât americanii îi şterseseră lui von Braun trecutul de comandant al unui lagăr în care muriseră – de epuizare şi din cauza condiţiilor de viaţă – mii de oameni. Ca să nu mai vorbim că rachetele fabricate în acel lagăr tocaseră Londra şi nu numai. C‘est la guerre.
Pe 4 octombrie 1957, ruşii le iau faţa americanilor, trimiţînd pe orbita Pământului primul obiect creat de mâna omului, satelitul Sputnik 1. În Occident a fost panică la greu, nu numai de oftică, ci şi pentru că nu se ştia ce poate face un satelit care trece nestingherit pe deasupra capului tău. Acum se ştie…
Al doilea punct a fost marcat tot de sovietici, care au trimis în spaţiu o fiinţă vie, căţeluşa Laika. E drept, nu s-a-ntors tot vie, dar demonstrase că se poate trăi pe orbită. Drept care, pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin ocoleşte planeta, devine erou al istoriei lumii şi-i aruncă pe americani în grea depresie, pentru o întârziere de… trei săptămâni! Căci la doar 20 de zile după Vostok 1, capsula Mercury, cu Alan Shepard la bord, pornea într-un un zbor subor- bital de 16 minute (mult mai modest, aşadar).
Abia pe 20 iulie 1969 îşi iau americanii revanşa, când Neil Armstrong şi Buzz Aldrin devin primii oameni care calcă pe alt corp cosmic decât Pământul, în cadrul misiunii Apollo 11, după o îndelungată pregătire prin misiuni care doar ocoleau Luna. Cum între timp se răspândise televiziunea, evenimentul e urmărit live în întreaga lume, fiind primul asemenea moment din istoria mass-media.
Totul a-nceput în… România, cu Hermann Julius Oberth [foto], născut în 1894, la Sibiu şi devenit unul dintre părinţii fondatori ai rachetelor şi astro- nauticii. Nu degeaba, chipul lui este unul dintre cele doar patru care veghează intrarea în sediul central NASA. Deşi contemporani, Oberth, Ţiolkovski şi Goddard n-au colaborat, ajungând independent la cam aceleaşi rezultate. Al patrulea portret este cel al lui von Braun, cel care a construit SATURN şi a trimis oamenii pe Lună.
Dar ruşii nu se lasă. Peste doar un an, la 17 noiembrie 1970, descarcă şi lansează pe suprafaţa astrului nopţii vehiculul teleghidat Lunohod 1, care făcea practic inutil riscul de a trimite oameni pe-acolo. Lucru care îşi arată brusc adevărata valoare atunci când Apollo 13 e la un pas de-a nu se mai întoarce acasă.
Programul Apollo a fost totuşi un succes. În 25 martie 1961, Kennedy promisese un american pe Lună până la sfârşitul deceniului 6, şi urmaşii săi i-au împlinit voia. Între 1961 şi 1975, folosind racheta purtătoare Saturn şi având „în spate” reuşitele programelor Mercury si Gemini, NASA a trimis misiune după misiune, în total 17, cu 12 oameni păşind pe Lună.
Dacă ruşii plătiseră din greu tributul de vieţi (recent a fost făcută publică o cumplită înregistrare audio cu un cosmonaut care moare la reintrarea în atmosferă), americanii n-au fost nici ei scutiţi, Apollo 1 luând foc la decolare, tragedie repetată peste ani cu navetele Challenger şi Columbia.
Dar fuseseră proiectate nu 17, ci 20 de misiuni, numai că… se cam pierduseră şi scopul, şi bugetele.
După ce s-au plictisit de Lună – mai exact după ce s-au consumat toate victoriile simbolice şi, în acelaşi timp, a devenit clar că până la eventuala exploatare, în orice fel, a satelitului natural, mai e cale lungă – pionierii spaţiului, Statele Unite şi URSS, şi-au îndreptat din nou atenţia mai aproape de ograda pământeană. Aşa a apărut ideeastaţiilor orbitale, de pe care se pot face observaţii la fel de bine ca de pe Lună. O staţie orbitală cu echipaj permanent are însă nevoie de transporturi relativ frecvente – şi astfel s-au născut navetele. Dar şi primii paşi în colaborarea dintre americani şi ruşi. Bancul zice că prima tentativă de a andoca o navetă americană la staţia sovietică Mir (Pacea) a eşuat din cauza diferenţelor de presiune a aerului: în navetă presiunea era de o atmosferă, iar în staţie era cu totul altă atmosferă…
Plecând spre Lună, americanii se gândeau deja mult mai departe. Între 1962 şi 1973 ei au lansat 10 sonde spre Marte, Venus şi Mercur, în cadrul programului MARINER. Graţie lor, stim azi mult mai multe despre sistemul nostru solar. Dar dincolo de el? MARINER-11 si MARINER-12 au fost rebotezate VOYAGER 1 (foto) si VOYAGER 2 si au intrat în programul spaţial cu acelaşi nume. Lansate în 1977 si aflate încă în stare de funcţionare, cele două au depăsit deja orbita lui Pluto, pregătindu-se să părăsească sistemul solar, ducând în spaţiul infinit mesajul oamenilor, cu speranţa că va fi citit de cineva.
Micile răutăţi nu pot însă ecrana faptul că Mir a funcţionat cu bine între anii 1986 şi 2001, atingând o prezenţă umană neîntreruptă în spaţiu de 3.644 de zile (record depăşit ulterior de SSI). Staţia era formată din nouă module şi a servit ca laborator de cercetare în condiţii de microgravitaţie pentru experimente de biologie, fizică, astronomie, meteorologie si aeronautică, în scopul declarat de a dezvolta tehnologii necesare pentru viaţa permanentă în spaţiu. Al doilea său record probabil că nu va fi bătut prea curând: Valeri Poliakov a trăit acolo 437 de zile si 18 ore la rând…
Componentele staţiei au fost duse pe orbită de rachete Proton şi apoi a fost deservită de navetele Soiuz, Progress şi, spre final, cele americane. După sfârşitul (oficial) al Războiului Rece, prin colaborări precum Intercosmos, Euromir si Shuttle-Mir, staţia a devenit accesibilă astronauţilor din America de Nord, Japonia si Europa – în total din 12 ţări. Costul total (proiectare, construire, transport, asamblare, utilizare) a fost estimat la 4,3 miliarde de dolari de-a lungul duratei de viaţă, ceea ce o plasează pe locul 11 între cele mai scumpe obiecte construite vreodată.
Are 277.598 de kilograme. Construcţia ei a început pe 20 noiembrie 1998. Se-nvârte între 319,6 şi 346,9 km de sol. Poate servi ca spaţiu locuibil pentru un echipaj, post de comandă pentru operaţii pe orbită, port de întâlnire si acostare pentru mici nave spaţiale. Poate fi văzută cu ochiul liber de pe Pământ. Doamnelor şi domnilor, faceţi cunoştinţă cu Staţia Spaţială Internaţională!
Există graţie eforturilor reunite a cinci mari agenţii spaţiale: NASA, RKA (Rusia), JAXA (Japonia), CSA (Canada) si ESA (Europa).
A fost precedată de sase modele de staţii de tip Saliut, plus laboratorul Skylab. A fost cerută expres de Ronald Reagan, în 1983. Doi ani mai târziu, Agenţia Spaţială Europeană adera la proiect, urmată de Canada si Japonia. Explozia navetei Challenger în 28 ianuarie 1986 schimbă însă toate planurile. Bugetul, estimat iniţial la 8 miliarde de dolari, creşte la 12, apoi la 25-30! În 1993, Bill Clinton invită Rusia să participe la proiect şi, totodată, cere reducerea drastică a costurilor. Se consideră că experienţa rusilor în domeniul misiunilor lungi la bordul staţiilor spaţiale îi va feri de costisitoare erori strategice sau tehnice. Cu toate acestea, în 1995 costurile sunt re-estimate la 93,9 miliarde de dolari, mai mult de jumătate pentru zborul navetelor. Pentru început, americanii se antrenează la bordul Mir. Navetele NASA acostează de nouă ori la Mir, transportând oameni şi provizii.
Pe 20 noiembrie 1998 este lansat pe orbită, de la cosmodromul Baikonur, primul element al ISS, modulul Zarea (Zorile), cu ajutorul unei rachete Proton. În final, ISS va avea 14 module (9 sunt deja la locul lor).
Până acum, 16 naţiuni participă la proiect, care a devenit astfel cea mai mare cooperare internaţională. Poate înseamnă ceva faptul că se petrece în cer…
Să nu uităm însă Telescopul spaţial Hubble, aproape la fel de important ca staţiile orbitale, chiar dacă nu e locuit. Plasat în afara atmosferei terestre, are mari avantaje faţă de suratele sale pământene, imaginile nefiind perturbate de către turbulenţele atmosferice. În plus, Hubble poate capta informaţii si în spectrul ultraviolet, ale cărui lungimi de undă sunt puternic atenuate de către stratul de ozon. A fost lansat în 1990 şi a devenit unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astronomiei, cu care s-au făcut descoperiri esenţiale în astrofizică. Deşi… imediat după amplasare s-a descoperit că oglinda lui principală suferea de o aberaţie de sfericitate care-i compromitea grav capacităţile! Oglinda primară, cea mai precisă creată vreodată, era turtită pe margini cu o eroare de… 2,3 micrometri, suficientă însă ca lumina reflectată de marginea oglinzii să focalizeze în alt punct decât cel în care focaliza lumina reflectată de centru!
A urmat un mare scandal, încheiat după trei ani printr-o misiune de întreţinere (mai exact, o improvizaţie genială) graţie căreia şi-a atins calităţile preconizate în proiect (vezi foto). Până în prezent au mai fost alte patru misiuni de întreţinere, incluzând adăugări de instrumente. Hubble e programat să funcţioneze cel puţin până în 2013, când va fi lansat succesorul lui, Telescopul Spaţial James Webb, mult superior tehnic, dar destinat exclusiv observaţiilor în infrarosu.
„Iniţiativa Defensivă Strategică” (SDI), mai bine cunoscută sub numele „Scutul spaţial american” şi „Războiul stelelor” este programul prin care, după jumătate de secol de aşteptare, americanii au ajuns în fine în România şi în estul Europei. Deşi destinat exclusiv apărării (interceptarea şi distrugerea rachetelor balistice eventual lansate de inamici), scutul spaţial a stârnit mai mult decât îngrijorare la Moscova. Există voci de ambele părţi care susţin că Rusia ar trebui, pur şi simplu, să fie parte a SDI, duşmanul comun fiind identificat în altă parte. Până una-alta, faptul că baza din România se va afla la Deveselu (foto) pare o veselie a sorţii.
Un detaliu senzaţional: Hubble este bun public şi oricine poate cere să-l folosească un timp! Iată de ce se-ntâmplă să auziţi că un amator a descoperit nu ştiu ce formaţiune necunoscută pe Marte. Dar, fireşte, trebuie să-ţi motivezi solicitarea şi… să stai la coadă. Toate datele de la Hubble sunt în cele din urmă puse la dispoziţia publicului printr-o arhivă publică, vizibilă la adresa http://archive.stsci.edu/hst [1].
Un alt detaliu, de data aceasta mai degrabă nostalgic: telescopul spaţial e atât de vechi încât iniţial datele din observări se înregistrau, chiar la bordul lui, pe… benzi magnetice.
Recent, programele spaţiale şi-au dovedit încă o dată excepţionala importanţă nu doar pe plan pragmatic, ci şi ştiinţific, prin confirmarea a două predicţii semnate Albert Einstein. Experimentul NASA Gravity Probe B, lansat în 2004, a folosit patru giroscoape ultraprecise pentru a măsura un efect geodezic ipotetic – distorsiunea spaţiului şi a timpului în jurul unui corp gravitaţional, respectiv faptul că un obiect aflat în mişcare de rotaţie în jurul propriei axe atrage în acest proces spaţiul şi timpul. Bingo!
Ce urmează? Miliardari plătindu-şi locul în zboruri cosmice – s-a făcut deja. Lansări private – done. Turism spaţial pe SSI – în scurt timp. Revenirea pe Lună, ca bază pentru saltul spre alte planete, cu avantajul decolării la o gravitaţie de şase ori mai mică. Exploatarea mineralelor de pe Lună. Primul zbor spre Marte. O staţie locuită permanent pe Lună, apoi una pe Marte. O uluitoare descoperire ştiinţifică, posibilă doar în spaţiu, apoi alta, apoi alta. Primul mesaj de la o civilizaţie extraterestră. Prima întâlnire oficială.
Vise îndepărtate? Între primul obiect în spaţiu şi primul pas pe Lună au trecut doar 12 ani…
text Tudor Calin Zarojanu
