Fie că ne referim  la spațiul  public sau privat, nevoia  unui habitat în care  să simțim  natura cât  mai  aproape  a  devenit   chiar  o  urgență. Despre acest subiect am stat de vorbă  cu arhitectul Andrei Avram.

 

❙     De unde  această nevoie presantă a orăşeanului de spaţiu verde?

–  Spaţiul   verde   este   un organ  specific al organismului viu care este oraşul. Comparaţia, de altfel, este uşor digerabilă.  Este  plămânul acestuia. Fără  plămân oraşul  nu  poate respira şi, deci,  nu  poate  trăi. Ca  orice  organe, acestea  sunt în relaţii  puternice cu organismul pe care îl ţin în viaţă…  De aceea spaţiile verzi trebuie gândite împreună cu  zona  în care  sunt  implementate şi cu întreg  oraşul.  Spaţiile  verzi nu sunt  nici procente electorale şi nici căsuţe  de bifat în formulare  de  aderare.  Spaţiile   verzi sunt    vii   şi   au    nevoie    de condiţii pentru a trăi.

 

❙     Cine trebuie  să se ocupe de spaţiile verzi?

– Toată  lumea!  Bineînţeles că există nişte departamente desemnate ale administraţiilor locale, bineînţeles că acestea sunt  din ce în ce mai stufoase, însă dacă atitudinea locuitorului oraşului este una  indiferentă,  degeaba există aceste responsabilităţi. Colaborarea dintre cele  două tabere  a dat naştere  unui  tip   de   proiect care   peste   tot  în  ţările   dezvoltate   din  Europa răspunde cel mai bine nevoilor şi ambiţiilor celor două părţi, parteneriatul public  / privat.

 

 

❙  Nu  trebuie   decât   să arunci o privire  în jur ca să-ţi dai seama  cum merg lucrurile la români. Povestiţi-ne ce merge la alţii…

–  V-aş povesti despre oraşul Tokyo, cea mai mare metropolă din lume, care este înecată  efectiv în verdeaţă. Cum ai intrat de pe  stradă în  curtea  unei  instituţii, a unui campus universitar, a  unei  şcoli,  ai  senzaţia că  ai intrat  în  pădure. Copaci  înalţi cu coronamente bogate  fac umbră în curtea  de jos şi reglează natural  temperatura atât  vara   cât  şi  iarna,   lucruri pentru care, în ţările civilizate şi care au fixat standardele de confort  la care aspirăm, se consumă  cantităţi imense  de energie, care se produce în detrimentul naturii. În oraşul Nara,  alături de oameni trăiesc căprioare, nu  doar  în  parcuri, dar şi pe străzi. Însă, la japonezi, respectul faţă de natură e adânc înrădăcinat în  gena  pe  care  o poartă. Acesta  vine  cu tradiţia, o tradiţie puternică, ancestrală, despre care, dacă am vorbi,  am ieşi din limitele  subiectului.

 

❙     Nu  există nimic  „verde“ în tradiţia noastră?

– Când  am început să călătoresc în străinătate, la începuturile  tinerei  noastre democraţii, duceam cu mine, cu mândrie, două cutii  cu diapozitive. Ţinuturile Maramureşului, unde armonia unei vieţi  se împacă cu natura, dar şi cu înţelesul binecuvântat de o lumină specială, Nordul Moldovei noastre cu mânăstiri, cu pacea  lor colorată, ritmul  ferm de un alb strălucitor al bisericilor fortificate din ţinutul saşilor, atât de drag Prinţului Charles.  Aveam senzaţia  că  sunt   posesorul unor secrete sacre care nu existau decât  la noi,  şi în  faţa  cărora vor  îngenunchea toţi  cei care vor  realiza  că s-au  îndepărtat de la lumină. Mândria mea nu a dispărut şi nici  lumina din locurile   de  taină   despre  care vă  vorbesc.  Călătorind, înveţi să asculţi,  să te laşi scăldat de lumina locului  pe care îl vizitezi,  să respiri aerul  lui, să bei cu o atenţie ceremonială paharul cu apă care îţi e oferit şi să înţelegi că de fapt nu suntem atât de diferiţi…

 

❙     Cu toate astea, etichetele care ne sunt  puse trebuie să ne dea de gândit…

– Povestea lebedelor de  la Viena,  a  porumbelului  albastru   din   Paris,   dar   şi  recenta istorie a panseluţei ne fac să ne gândim la lipsa noastră de şansă.  Însă şansa  este determinată   de   implicare.  Cea   mai mare   defavoare pe  care  ne-a adus-o educaţia comunistă, care  va  fi cu  greu  spălată în generaţii, este  fatala  impresie a unicităţii noastre şi a faptului că fiecare dintre noi deţine gena  absolutului. Din  nefericire, acestea ne reţin de la implicare. De  a  lua  lucrurile pas cu pas, respiraţie cu respiraţie,   în  ritmul  ţăranului  pe care îl amintim cu pioşenie. Brâncuşi  spunea: „lucrurile nu sunt  atât de greu de făcut, mai greu  e să te pui  în starea  de a le   face”    şi,    mai    departe, „fiecare  lucru  făcut e un lucru făcut   în  infinitul  de   lucruri care  trebuie  făcute   ca  să  fie mai  bine,  un  lucru  mai  puţin de făcut din  acelaşi infinit.”  A te implica,  aşadar, lucrează cu infinitul, a nu  te implica…  la fel. Putem totuşi  remarca faptul că prin a nu ne implica, aproape am reuşit.  Probabil că prin  a  ne  implica,  vom  reuşi ceva deopotrivă.

 

❙     Concret, ce e de făcut?

– Am avut  şansa  să lucrez într-o  ţară  occidentală, în partea administrativă a baricadei. Aparatul administrativ, mult mai  dezvoltat decât  al nostru şi mult  mai alimentat cu resurse, însumează un  număr incredibil de mare  de angajaţi care se ocupă  de spaţiile verzi, şi mă refer aici la departamentul  de  proiectare şi monitorizare  a spaţiilor verzi,  oameni mânaţi de pasiune şi de dedicare,  angajaţi care  îşi decorau locurile  de  muncă cu ghivece cu plante. Pasiunea e cuvântul de  ordine. Bineînţeles că activitatea acestora e normată de standarde care  sunt  obligatoriu de respectat, însă aceste standarde    reprezintă    mai puţin de jumătate din  ceea ce aceste  echipe  fac cu  adevărat pentru spaţiile verzi.

 

❙     Dar şi resursele  lor sunt altele…

– Recunosc  că resursele pe care  le au  la dispoziţie nu  se compară cu ceea ce vedem în parcurile bucureştene, însă pentru a face o comparaţie pot să  vă  povestesc una  din  istorioarele absurde cu care m-am întâlnit în spaţiul mioritic. Lucram  la  proiectarea şi edificarea unui centru comercial (atenţie!  Aici vorbim de  domeniul privat, unde  interesul de  a păstra un  mediu cât mai plăcut trebuie să primeze), iar  norma prevede   încă    din faza de aprobare a proiectului o  suprafaţă  de  40% din  suprafaţa parcării care să  se  regăsească  în spaţii  verzi,  unde acestea  sunt acceptate şi în formă  de coronamente de arbori.  De asemenea,  se  admite că  un  arbore poate  avea  un  coronament cu diametrul de 5 m. Odată ce s-a obţinut       autorizaţia       de construire,  s-a  interpretat  în felul următor: în loc de arbori, s-a plantat tuia  în nişte  gropi cu diametrul de 40 de cm şi cu adâncime de 15. Bineînţeles că aceste   plante  s-au   uscat   în patru zile, dar  au rezistat suficient așa încât cineva să le vadă  verzi  şi să semneze procesul- verbal  de finalizare a lucrărilor. Diferenţa de  atitudine faţă  de spaţiile verzi,  indiferent din care tabără este  privită, ne  descalifică de la titlul  de europeni!

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Wednesday, September 19th, 2012 at 1:00 pm, ALMANAH FLACARA, Interviu, RSS feed