Fie că ne referim la spațiul public sau privat, nevoia unui habitat în care să simțim natura cât mai aproape a devenit chiar o urgență. Despre acest subiect am stat de vorbă cu arhitectul Andrei Avram.
❙ De unde această nevoie presantă a orăşeanului de spaţiu verde?
– Spaţiul verde este un organ specific al organismului viu care este oraşul. Comparaţia, de altfel, este uşor digerabilă. Este plămânul acestuia. Fără plămân oraşul nu poate respira şi, deci, nu poate trăi. Ca orice organe, acestea sunt în relaţii puternice cu organismul pe care îl ţin în viaţă… De aceea spaţiile verzi trebuie gândite împreună cu zona în care sunt implementate şi cu întreg oraşul. Spaţiile verzi nu sunt nici procente electorale şi nici căsuţe de bifat în formulare de aderare. Spaţiile verzi sunt vii şi au nevoie de condiţii pentru a trăi.
❙ Cine trebuie să se ocupe de spaţiile verzi?
– Toată lumea! Bineînţeles că există nişte departamente desemnate ale administraţiilor locale, bineînţeles că acestea sunt din ce în ce mai stufoase, însă dacă atitudinea locuitorului oraşului este una indiferentă, degeaba există aceste responsabilităţi. Colaborarea dintre cele două tabere a dat naştere unui tip de proiect care peste tot în ţările dezvoltate din Europa răspunde cel mai bine nevoilor şi ambiţiilor celor două părţi, parteneriatul public / privat.
❙ Nu trebuie decât să arunci o privire în jur ca să-ţi dai seama cum merg lucrurile la români. Povestiţi-ne ce merge la alţii…
– V-aş povesti despre oraşul Tokyo, cea mai mare metropolă din lume, care este înecată efectiv în verdeaţă. Cum ai intrat de pe stradă în curtea unei instituţii, a unui campus universitar, a unei şcoli, ai senzaţia că ai intrat în pădure. Copaci înalţi cu coronamente bogate fac umbră în curtea de jos şi reglează natural temperatura atât vara cât şi iarna, lucruri pentru care, în ţările civilizate şi care au fixat standardele de confort la care aspirăm, se consumă cantităţi imense de energie, care se produce în detrimentul naturii. În oraşul Nara, alături de oameni trăiesc căprioare, nu doar în parcuri, dar şi pe străzi. Însă, la japonezi, respectul faţă de natură e adânc înrădăcinat în gena pe care o poartă. Acesta vine cu tradiţia, o tradiţie puternică, ancestrală, despre care, dacă am vorbi, am ieşi din limitele subiectului.
❙ Nu există nimic „verde“ în tradiţia noastră?
– Când am început să călătoresc în străinătate, la începuturile tinerei noastre democraţii, duceam cu mine, cu mândrie, două cutii cu diapozitive. Ţinuturile Maramureşului, unde armonia unei vieţi se împacă cu natura, dar şi cu înţelesul binecuvântat de o lumină specială, Nordul Moldovei noastre cu mânăstiri, cu pacea lor colorată, ritmul ferm de un alb strălucitor al bisericilor fortificate din ţinutul saşilor, atât de drag Prinţului Charles. Aveam senzaţia că sunt posesorul unor secrete sacre care nu existau decât la noi, şi în faţa cărora vor îngenunchea toţi cei care vor realiza că s-au îndepărtat de la lumină. Mândria mea nu a dispărut şi nici lumina din locurile de taină despre care vă vorbesc. Călătorind, înveţi să asculţi, să te laşi scăldat de lumina locului pe care îl vizitezi, să respiri aerul lui, să bei cu o atenţie ceremonială paharul cu apă care îţi e oferit şi să înţelegi că de fapt nu suntem atât de diferiţi…
❙ Cu toate astea, etichetele care ne sunt puse trebuie să ne dea de gândit…
– Povestea lebedelor de la Viena, a porumbelului albastru din Paris, dar şi recenta istorie a panseluţei ne fac să ne gândim la lipsa noastră de şansă. Însă şansa este determinată de implicare. Cea mai mare defavoare pe care ne-a adus-o educaţia comunistă, care va fi cu greu spălată în generaţii, este fatala impresie a unicităţii noastre şi a faptului că fiecare dintre noi deţine gena absolutului. Din nefericire, acestea ne reţin de la implicare. De a lua lucrurile pas cu pas, respiraţie cu respiraţie, în ritmul ţăranului pe care îl amintim cu pioşenie. Brâncuşi spunea: „lucrurile nu sunt atât de greu de făcut, mai greu e să te pui în starea de a le face” şi, mai departe, „fiecare lucru făcut e un lucru făcut în infinitul de lucruri care trebuie făcute ca să fie mai bine, un lucru mai puţin de făcut din acelaşi infinit.” A te implica, aşadar, lucrează cu infinitul, a nu te implica… la fel. Putem totuşi remarca faptul că prin a nu ne implica, aproape am reuşit. Probabil că prin a ne implica, vom reuşi ceva deopotrivă.
❙ Concret, ce e de făcut?
– Am avut şansa să lucrez într-o ţară occidentală, în partea administrativă a baricadei. Aparatul administrativ, mult mai dezvoltat decât al nostru şi mult mai alimentat cu resurse, însumează un număr incredibil de mare de angajaţi care se ocupă de spaţiile verzi, şi mă refer aici la departamentul de proiectare şi monitorizare a spaţiilor verzi, oameni mânaţi de pasiune şi de dedicare, angajaţi care îşi decorau locurile de muncă cu ghivece cu plante. Pasiunea e cuvântul de ordine. Bineînţeles că activitatea acestora e normată de standarde care sunt obligatoriu de respectat, însă aceste standarde reprezintă mai puţin de jumătate din ceea ce aceste echipe fac cu adevărat pentru spaţiile verzi.
❙ Dar şi resursele lor sunt altele…
– Recunosc că resursele pe care le au la dispoziţie nu se compară cu ceea ce vedem în parcurile bucureştene, însă pentru a face o comparaţie pot să vă povestesc una din istorioarele absurde cu care m-am întâlnit în spaţiul mioritic. Lucram la proiectarea şi edificarea unui centru comercial (atenţie! Aici vorbim de domeniul privat, unde interesul de a păstra un mediu cât mai plăcut trebuie să primeze), iar norma prevede încă din faza de aprobare a proiectului o suprafaţă de 40% din suprafaţa parcării care să se regăsească în spaţii verzi, unde acestea sunt acceptate şi în formă de coronamente de arbori. De asemenea, se admite că un arbore poate avea un coronament cu diametrul de 5 m. Odată ce s-a obţinut autorizaţia de construire, s-a interpretat în felul următor: în loc de arbori, s-a plantat tuia în nişte gropi cu diametrul de 40 de cm şi cu adâncime de 15. Bineînţeles că aceste plante s-au uscat în patru zile, dar au rezistat suficient așa încât cineva să le vadă verzi şi să semneze procesul- verbal de finalizare a lucrărilor. Diferenţa de atitudine faţă de spaţiile verzi, indiferent din care tabără este privită, ne descalifică de la titlul de europeni!