Străini de succes

Au ajuns în România din întâmpla­re, mai mult sau mai putin. Sigur nu se gândeau la celebritate, ba unii îşi puneau probleme mult mai serioa­se. De unde atâtea vedete? Protecţie politică, adaptare la o nouă societa­te, supravieţuire! Ca în cazul Mbelei, prezentatoarea de la „10TV”…

„M-am hotărât: vreau să rămân în România”

„Am ajuns în România în 1997 împreună cu soţul meu şi am solicitat statutul de refu­giat. Solicitarea noastră a fost aprobată în 1998. Mi-a fost greu să mă acomodez, la început. Problema cea mai importantă era legată de limbă. Sinceră să fiu, nu ştiam mare lucru despre România. Aveam un prieten de familie care se stabilise aici, iar despre România ştiam că e o ţară francofonă. Ajunsesem la concluzia că nu voi avea pro­bleme de comunicare ţinând cont de faptul că provin dintr-o ţară de limbă franceză. Am fost foarte surprinsă atunci când mi-am dat seama că nu mă voi descurca dacă nu învăţ limba. Mi-a luat ceva timp până când m-am hotărât să învăţ. Am făcut lucrul acesta în primul rând pentru mine, atunci când mi-am dat seama că îmi era din ce în ce mai greu să comunic cu cei din jur. Cel mai greu îmi era cu vecinii sau atunci când eram în stradă şi nu mă descurcam să ajung la o anumită adresă. Lumea mă privea ciudat pentru că abia înţelegeau ce spun. A fost foarte greu. Mi-a luat vreun an ca să îi pot înţelege pe cei din jur şi un an şi jumătate ca să pot să formulez propoziţii cât de cât inteligente şi inteligibile.”

Mbela a fost recent gazda unui eveniment ocazionat de o sărbătoare africană.

Nu a fost singura problemă a Mbelei. „Cealaltă a fost legată de vreme. Când a sosit iarna, a fost un şoc pentru mine. Auzeam despre iernile friguroase de aici, dar nu îmi dădeam seama cum era de fapt. Tare greu mi-a fost! La început, stăteam zile în şir în casă. Mă gândeam că ar fi inuman să mă expun în acest „frigider deschis”. Mă uitam la copii şi mi se părea foarte ciudat când vedeam cum se dau cu sania. În sinea mea spuneam: „Ce lume ciudată! Ce hobbyuri dubioase! Nu mă regăsesc aici! Aceasta nu este lumea mea!” Am reuşit până la urmă să trec peste aceste probleme pentru că am dorit foarte mult să mă integrez, să îmi găsesc un loc în această societate, să mă simt ca acasă.”

Cele povestite de Mbela sunt uşor de înţe­les dacă ne gândim că provine din Congo, o ţară unde temperaturile trec de 40 de grade. Şi totuşi, există vreun punct comun între România şi… Congo? „Da, e vorba de ospi­talitatea şi căldura oamenilor, şi nu vă spun cuvinte gratuite. Acest lucru m-a motivat să rămăn în România. Am simţit o căldură care umplea golul pe care îl aveam în suflet din cauza faptului că eram departe de casă. Cât despre diferenţe, sunt evidente: vremea, mâncărurile şi ingredientele folosite şi aspectele legate de informarea publică. Sunt multe subiecte care sunt ocolite sau tratate cu rezervă în mass-media din România, dar care sunt tratate în profunzime în Republica Democrată Congo şi în alte ţări africane. Este o diferenţă de percepţie a oamenilor cu privire la anumite subiecte ce sunt conside­rate tabu, oculte. Noi considerăm că modul cel mai bun de a te apăra de o chestiune care poate fi periculoasă este de a o studia în amă­nunt şi a şti în consecinţă cum să te aperi. În România, nu se prea vorbeşte despre lucrurile acestea, oamenii le iau drept legende.”

Şi totuşi. „Nimic nu mai trebuie să mă convingă să rămân aici pentru totdeauna. M-am hotărât deja: vreau să rămân în România. Mă simt bine aici. România m-a adoptat. Am învăţat multe lucruri, mi-am făcut primii paşi în viaţa profesională aici. Experienţa de viaţă în România m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să descopăr şi să dezvolt anumite abilităţi despre care nu ştiam. Am descoperit că pot să cânt. Mi-am înfiinţat chiar o formaţie în cadrul căreia sunt solistă vocal. Nu ştiam că sunt bună la aşa ceva.” Experienţa de viaţă în România, dificultăţile cu care s-a confruntat în calitate de cetăţean străin, au determinat-o pe Mbela să fie o lup­tătoare, dăruind mai mult decât maximum pentru a se regăsi în societate.

„In televiziune, cred că m-a ajutat foarte mult faptul că sunt o persoană sinceră şi sociabilă. Nu puteam umbla cu cioara vopsită! Nu prinde. Poate pentru o anumită perioadă, dar nu pe termen lung.”

„Dacă eram în Congo, nu aş fi avut moti­vaţia de a lupta aşa cum am făcut-o aici. Am tatonat multă vreme până am ajuns la viaţa pe care o am acum. Când am ajuns, m-am gândit că era în interesul meu să mă implic în toate activităţile desfăşurate în cadrul ONG- urilor care asistă străinii. Acest lucru m-a aju­tat să învăţ mai repede limba şi să mă simt utilă în societate pentru că mă implicam în activităţile de ajutorare a persoanelor nou- venite. A urmat experienţa cu muzica. Mi-a fost greu atunci când mi-am dat seama că nu există restaurante sau magazine cu specific african. Îmi făceam probleme cu privire la felul în care îmi voi petrece timpul într-o ţară care mă va ţine departe de cultura mea de origine. Aşa s-a născut ideea de a înfiinţa o trupă de muzică africană. La început eram doar un grup vesel care cântam pentru noi înşine şi apoi pentru comunitatea noastră. Cu timpul, am reuşit să câştigăm interesul românilor. Şi iată cum am reuşit să coor­donez o trupă timp de nouă ani. Eu, care nu cântasem vreodată. Am fost în corul bisericii o vreme, dar nu eram bună. Activând în domeniul muzical, a urmat o importantă expunere media, fiind invitată la mai multe emisiuni TV şi Radio. Mă implicasem la un moment dat într-un proiect de muzică rock, orchestrată pe muzică sinfonică. Făceam backing vocals. Am fost invitată alături de colegii mei la emisiunea Naşul şi atunci am fost remarcată de către Radu Moraru care m-a introdus în lumea televiziunii. Iar această frumoasă poveste continuă şi acum, şi sper să nu se oprească foarte curând. Mulţi spun că se lucrează cu materialul clientului, dar eu cred că este de asemenea important să te remarce cineva şi să dorească să îţi acorde o şansă. Aceasta a fost situaţia mea. De aceea am mult respect pentru Radu Moraru pe care îl consider ca fiind Naşul meu. El m-a îndru­mat şi o face în continuare în televiziune.”

Dacă Radu Moraru a descoperit calităţile de prezentatoare ale Mbelei, care or fi ca­lităţile pe care le apreciază spectatorii la ea? „Telespectatorii mei fideli spun că apreciază la mine faptul că sunt sinceră, simpatică şi cu un simţ al umorului care prinde la români şi nu numai. Apreciază de asemenea faptul că ştiu de glumă şi am învăţat multe glume româneşti pe care le mai spun la mine în emi­siune sau acolo unde sunt invitată. Am înţe­les că se vede clar că iubesc această ţară. Cred că aceste lucruri m-au ajutat să cuceresc inimile şi sufletele românilor mei.”

Să fim cinstiţi! Trăim într-o ţară cu multe prejudecăţi, în care o persoană de rasă africană poate cădea uşor în plasa răutăţilor şi glumelor gratuite. S-a confruntat Mbela cu vreo experienţă neplăcută de când se află în România? „Nu am trăit vreo experienţă neplă­cută pentru că nu sunt româncă. Am mai avut mici neplăceri cu vecinii de bloc în primii ani, dar aceste lucruri s-au datorat faptului că nu ştiam limba şi nu puteam să mă exprim îndea­juns de clar încât să îi fac pe cei din jurul meu să îmi cunoască temerile, sensibilităţile, interesele s.a.m.d. Pe de altă parte, vecinii aveau şi ei o problemă: nu ştiau mare lucru despre străini şi erau influenţaţi de prejudecăţile promovate în societate. Nu aş vrea să insist asupra acestui subiect pentru că nu mai are importanţă atâta timp cât ştiu că necunoaşterea este de vină şi nicidecum rău­tatea.”

„Mi-e dor de părinţii mei dar mă străduiesc în ultimii ani să îi văd cel puţin o dată pe an, mergând în Gabon.”

„Când sunt plecată din ţară, îmi e dor de România. Ori de câte ori mă duc în Gabon, acolo unde este familia mea, simt un gol în suflet. Îmi este dor de limba română. Am o prietenă pe care o sun des pentru că mi se face dor de această limbă pe care o îndrăgesc. Anul trecut a fost o binecuvântare pentru mine. M-am întâlnit cu o româncă de a noastră care s-a stabilit în Africa de peste 20 de ani. Am avut cu cine vorbi în româneşte.”

Wilmark, dansatorul

Cine nu-l ştie? Micuţul Will, artistul mărunţel şi exotic, cu trăsături amerindiene, membru în juriul emisiunii Dansez pentru tine. Wilmark a ajuns în România cu mai mulţi ani în urmă, primul contact fiind prin intermediul studiilor, după ce a obţinut o bursă din partea guvernului român pentru a urma cursurile Facultăţii de Petrol şi Gaze.

„De atunci m-am îndrăgostit de România. Spre norocul meu am reuşit să mă adaptez destul de repede şi m-am înconjurat de oameni interesanţi şi ospitalieri. E drept că au existat şi momente mai dificile la început, ca pentru orice persoană care ajunge într-o ţară străină, dar am reuşit să leg repede prietenii ce au durat în timp.” Ce-i place în mod special în România? „Am avut ocazia să văd aproape toată România, datorită spectacolelor şi pot să spun cu mâna pe inimă că este o ţară superbă. De asemenea, îmi place solidaritatea care exis­tă, orice ar spune unii, şi mă dezamăgeşte indiferenţa pentru propria soartă pe care foar­te mulţi români o au. Nu-mi place să văd feţe triste, viaţa e prea scurtă ca să nu profiţi de ea la maximum.” Ce l-ar reţine pentru totdeauna aici pe Wilmark? „Familia mea, adică Ioana şi Loukas. Ei sunt cei pentru care voi rămâne întotdeauna aici. Reprezintă partea cea mai importantă din viaţa mea.”

„La început nu stăpâneam foarte bine limba română. Oricum, toată lumea spune că româna mea este exotică.”

Wilmark este, poate, „străinul” cu cea mai mare cotă de popularitate din România. Cine se gândea… De la Facultatea de Petrol şi Gaze… Nici chiar el. „În momentul în care am ajuns aici nu-mi trecea prin gând să devin vedetă. Ceea ce-mi doream, şi am şi reuşit să realizez, era să înfiinţez o şcoală de salsa şi să formez o comunitate latino. Restul a venit de la sine. Nu pot şti dacă aş fi avut mai mult suc­ces în Columbia, dar ăsta e destinul.” Lucrurile s-au schimbat mult de atunci, iar Wilmark are mulţi admiratori, pe mulţi dintre ei câştigându-i fiindcă este o persoană foarte sociabilă. „Îmi place să interacţionez cu oame­nii, fie că sunt sau nu fanii mei. La Wilmark Academia de Baile vin foarte mulţi cursanţi şi îmi place să stau de vorbă cu ei; îmi povestesc despre vieţile lor. În general, mă bucur să aflu că sunt apreciat pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezint pentru comunitatea latino din România.”

Analia Selis, muziciana

Artista argentiniancă a ajuns în România când avea deja o carieră. Ca o dovadă, a fost una dintre protagonistele Festivalului Cerbul de Aur, în 2005. Stabilirea sa în România are la bază o poveste cu adevărat frumoasă: dragostea. O dragoste care şi-a găsit împlinirea firească chiar de curând: naşterea unei fetiţe…

Totul a început pentru Analia atunci când dorinţa de a învăţa fluent limba engleză s-a suprapus cu dragostea sa pentru muzică. Aşa a ajuns în America, cu o bursă la Boston. „Aici l-am cunoscut pe Răzvan (n.r. – soţul ei). Urmam cursuri de canto clasic, eram în penultimul an, când a venit Răzvan din România la o spe­cializare. Era prin februarie 2000, auzisem despre el de la colegii mei, dar Răzvan, fiind violon­celist, avea cursuri în săli diferite de cele unde mergeam eu. La un moment dat am auzit că urma să susţină un concert unde cânta piese ale unui compozitor argentinian, Alberto Ginastera. Am hotărât să merg la concert şi, cu ocazia asta, să-l cunosc şi eu. Într-o pauză a venit şi s-a prezentat – Răzvan Suma”, povesteşte Analia despre începuturile poveştii sale de dragoste.

Analia s-a căsătorit de trei ori cu Răzvan. O dată civil, altă dată religios, în 2004, şi în 2006 a îmbrăcat din nou rochia de mireasă şi a făcut cununia religioasă catolică în Argentina.

S-au plăcut de la prima vedere, dar faptul că Răzvan avea o prietenă în România a ţinut-o la distanţă pe Analia. A sosit toamna, cursurile de la Conservator s-au reluat, iar Analia şi Răzvan s-au reîntâlnit. Cum tânărul violoncelist renunţase între timp la dragostea lui din România, ce a urmat a legat simplu destinele celor doi. Aşa încât, la sfârşitul lui 2001, cei doi erau împreună. „Problema era că el trebuia să se întoarcă în România, iar eu aveam un con­tract în SUA până în 2003. Dar relaţia noastră s-a dezvoltat rapid, evoluam foarte bine şi sim­ţeam că ne iubim cu adevărat. Aşa am ajuns în România în august 2002, iar prima impresie a fost că îmi place foarte mult. Atunci nu ştiam că mă voi stabili definitiv în această ţară, mai ales că anterior îmi imaginam că o să mă mut în Spania, unde locuia sora mea mai mare.” În octombrie 2002, Răzvan a cerut-o pe Analia în căsătorie. „Mi-a spus că e îndrăgostit de mine şi să-l urmez în România, că o să fie bine, că mu­zica latino-americană este îndrăgită acolo. Şi l-am urmat. În decembrie 2002 eram din nou în România. Am fost la colindat la Cluj, de unde e Răzvan, Oradea şi mai ales la Bucureşti.”

După ce şi-a achitat obligaţiile contractuale în SUA, în 2003 Analia a revenit în România, în acelaşi an cei doi s-au căsătorit la starea civilă, iar începând de anul următor artista predă muzică şi engleză la o grădiniţă particulară din Bucureşti. În timp, a început să lucreze şi cu o formaţie, iar în 2004 s-a înscris la Cerbul de Aur. „Un prieten mi-a făcut cunoştinţă cu mana­gerul de la Media Pro Music, acestuia i-a plăcut cum cânt şi imediat am început repetiţiile. Ei m-au susţinut la Cerb cu înregistrările, hainele, stilist etc; apoi a urmat Cerbul de Aur unde am luat locul trei.”