Am cunoscut-o pe Domnica Rădulescu înainte de a apărea primul ei roman în România. Semnasem deja pentru „Trenul de Trieste“, se traducea de zor în așteptarea lansării de la „Gaudeamus“ și deodată am aflat că vine acasă, în documentare la Mangalia, pentru următoarea carte. Am mers împreună pe digul spre far și am ascultat poveștile despre Nora și despre nava amiral a flotei comuniste, despre pictură și despre tablouri, despre iubirea tinerei și despre exil… Nu știam atunci că se va numi „Amurg…“
❙ Să începem cu începutul: De ce America?
– America, sau mai precis Statele Unite – prin forţa împrejurărilor, a sorţii, a unor circumstanţe favorabile, precum şi a momentului istoric şi politic – anii ’80 (‘83 mai precis). Întâmplarea a făcut că am cunoscut o profesoară americană pe plaja de la Mangalia prin anii ’70 şi am ţinut legătura cu ea de-a lungul timpului. Atunci când m-am hotărât să părăsesc ţara şi mă aflam la Roma ca refugiată politică s-a oferit să mă sponsorizeze pentru a veni în Statele Unite şi în felul acesta am ajuns la Chicago.
❙ Care este profesia ta actuală și cum ai ajuns la roman?
– Profesor universitar de literatură comparată, franceză şi italiană, teatru, studii de gen, precum şi scriitoare. Am scris ficţiune dintotdeauna, chiar înainte de a pleca din România şi a fost dintotdeauna marele meu vis să devin autoare de romane. Dar s-a materializat după o perioadă destul de îndelungată, din cauza carierei academice care mi-a ocupat tot timpul şi m-a acaparat mulţi ani.
❙ Trenul de Trieste, primul tău roman, apărut şi în România în 2008, la Tritonic, pare a fi o poveste în mare parte autobiografică. Aşa este sau nu? Şi de ce?
– Da, bineînțeles, este un roman de inspiraţie autobiografică, dar nu este nici un volum de memorii şi nici o autobiografie. Traiectoria sau călătoria personajului principal este din multe puncte de vedere paralelă cu traiectoria mea personală, dar nu identică. Romanul conţine, ca multe opere de ficţiune, un amalgam de experienţe personale, fantezie şi documentare, apoi toate trecute prin alchimia imaginaţiei creatoare.
❙ E uşoară cariera de romancier în America?
– Depinde de visele şi aspirațiile respectivului romancier. Pentru a reuşi la nivelul de ceea ce se numeşte trade publishing (tiraj de masă, carte comercială, n.a.) este extrem de dificil, şi duci o luptă continuă şi crâncenă. Dar nu aş crede că există vreo carieră, în adevăratul sens al cuvântului, care să se poată numi uşoară. Însă cea de romancier ar fi poate chiar şi mai grea (din punctul meu de vedere, strict personal) decât, să zicem, cea academică, datorită factorului arbitrar. În cariera academică, pe care mi-am ales-o, munca este extrem de intensă pentru a parcurge toate gradele şi treptele profesiei, însă cu răbdare, inteligenţă, determinare totul este posibil. În schimb, cariera de romancier depinde de factori total arbitrari, ca de exemplu: gusturile subiective ale agenţilor sau ale editorilor, perioada în care te afli în raport cu imaginea cărţii în cultura respectivă, situaţia economică – totul în afara controlului autorului…
❙ Amurg la Marea Neagră este un roman, al doilea semnat de tine, care continuă să dezvolte subiectul dezrădăcinării, a fugii din Epoca de Aur. Cum ai ales personajele? De unde ţi-a venit inspiraţia?
– Sunt personaje care m-au urmărit, m-au obsedat şi care mi s-au conturat în imaginaţie din perioada în care lucram la Trenul de Trieste. Sunt un amestec de personaje cunoscute, fantezie şi fragmente de viaţă personală, ca de exemplu obsesia legată de artele vizuale sau cea cu marea, obsesia înotului, a mărilor şi a oceanelor, întâlnirile de pe plajă care îţi pot schimba destinul, aşa cum a fost întâlnirea mea cu persoana care m-a sponsorizat să ajung în State. Mi-aş fi dorit să fiu o pictoriţă ca Nora Teodoru şi o pianistă ca fratele ei, Valentin. Amurg la Marea Neagră este un roman care reîncarnează multe dintre visele şi anxietăţile mele personale, precum şi o întreagă galerie de persoane pe care le-am întâlnit de-a lungul anilor şi care m-au fascinat.
❙ Marea reprezintă ceva special în viaţa ta?
– Absolut, am avut întotdeauna fascinaţia mării şi a atmosferei marine. De mic copil experienţele de la mare şi timpul petrecut pe plajele Mării Negre m-au marcat în mod fundamental. Am avut o nostalgie a lumii acvatice, a mării ca spaţiu misterios şi care atrage necunoscutul, iar contactul fizic cu apele mării le-am perceput ca un fel de uniune senzuală cu natura.
❙ Cele două romane au personaje şi acţiuni diferite. Te-ai gândit şi la o serie continuându-l pe unul sau pe celălalt?
– M-am gândit, dar nu cred că le voi continua vreodată în sensul de sequels. Am spus tot ce am avut de spus în privinţa acelor poveşti şi personaje. Le voi continua într-un sens mai larg, al temelor care mă obsedează: a tensiunii între politică şi viaţa personală, istorie şi dragoste, drama exilului şi a imigrării.
❙ Cum au fost ele primite de occidentali, ei care nu înţeleg exact, poate, epoca comunistă?
– Au fost premiate şi pentru scurte perioade au fost bestsellers (în Statele Unite şi în Marea Britanie), Trenul de Trieste este tradus în 12 limbi, iar Amurg la Marea Neagră, deja publicată în două ediţii. Mi se pare că au fost şi continuă să fie apreciate. Romanele mele nu sunt doar poveşti despre epoca comunistă, ci au teme destul de universale, prin care cititorii, persoane de diverse naţionalităţi, orientări politice, experienţe personale, se pot identifica: violenţele istoriei, traumele imigrării, dragostea, relaţiile familiale, destinul personal pe fundalul marilor mişcări politice, problema artistului şi a expresiei artistice în condiţii de opresiune politică. Cineva care a trăit în Chile, în Polonia, în Israel sau în Republica Dominicană se poate identifica.
❙ Ce va urma? Care sunt următoarele proiecte?
– Lucrez la al treilea roman, provizoriu intitulat We Won’t Always Have Paris şi inspirat de războiul din Bosnia, din anii ’90. Este un roman a cărui acţiune are loc o parte la Washington DC, o parte în Serbia, o parte în Bosnia şi o parte la Paris – primul volum fără România, dar tot cu problema imigrării, a războiului, a violenţelor politice şi, ca şi primele două romane, cu personaje şi voci feminine puternice şi complexe.
❙ Cum scrii? Uşor, greu, disciplinat sau doar când ai timp?
– Da, sunt disciplinată cu scrisul şi da, scriu destul de uşor; odată ce mă aşez la masa de lucru şi am timpul şi concentrarea necesară, nu îmi este niciodată greu. Am întotdeauna poveşti, voci, personaje şi scene care îmi mişună prin creier şi imaginaţie. Problema mea este cea a timpului – cum am o meserie de profesoară cu solicitări extrem de intense şi cu obligaţii administrative şi cum mă ocup şi de teatru şi de regie, îmi este deosebit de greu să găsesc perioade lungi de timp pentru a scrie. Verile şi perioadele de concedii sabatice sunt momentele în care scriu intens. Şi când reuşesc să fur ore în timpul anului şcolar, prin weekend-uri.
❙ Care crezi că este viitorul cărţii? Al celei pe hârtie sau în general / hârtie, e-book, audio sau altele?
– E greu şi, de asemenea, inutil de speculat şi de ghicit. Nu cred că vor dispărea vreodată cărţile, fie în forma fizică, de hârtie, fie kindle, electronică sau orală, în forma audio. Omenirea are întotdeauna nevoie de poveşti, de istorii, de mărturii ale trecerii noastre pe această planetă atât de fragilă şi miraculoasă. Ştiu că studenţii mei, care sunt la punct cu cele mai recente invenţii tehnologice şi sunt încontinuu pe facebook, SMS etc., atunci când e vorba de texte de citit, manuale, istorii, preferă tot cărţile obişnuite de hârtie şi nu le place când le dau multe texte de citit on-line.