Mi-a atras atenţia o dezbatere despre tenisul suedez găzduită de „Eurosport“.
În articolul respectiv se analizau prestaţiile precare ale tenismenilor suedezi din acest moment.
După ce în urmă cu două, trei decenii, Bjorn Borg, Stefan Edberg, Mats Wilander au atins culmile performanţei, treptat-treptat, Suedia n-a mai fost capabilă să propună alte nume de marcă în această disciplină sportivă. Gloria de altădată a apus.
Participanţii la dezbatere au enumerat câteva dintre cauzele care au provocat o astfel de situaţie.
Cea mai interesantă intervenţie a fost a lui Mats Wilander, din care citez: „…societatea (suedeză, n.a.) este foarte cool, totul este axat în jurul bunăstării, al politeţii, al necesităţii de a fi cineva de bine. A avea o slujbă bună, a fi bun cu ceilalţi. Și e foarte bine așa ceva… cu excepţia tenisului. În tenis trebuie să fii foarte independent, trebuie să ai dorinţa de a te bate, de a ieși în evidenţă, de a lupta. Ceea ce te învaţă societatea suedeză e foarte constructiv, dar nu e prea bun pentru sport și tenis.“
Dar dacă trăiești într-o ţară ca România, în care nimeni nu e îngrijorat de faptul că nu suntem buni unii cu alţii și nici politicoși, a fi „cineva de bine“ fiind considerat un semn de prostie, iar ieșirea în evidenţă nu se obţine, deseori, prin muncă și luptă, ci prin matrapazlâcuri, nu se ajunge la același rezultat, ca și într-un spaţiu al prosperităţii și civilizaţiei? Şi nu numai în sport. Cea mai bună dovadă o constituie personajele grotești prezente zilnic în media de la noi, ca un simbol al „succesului“, ca „modele“ de urmat.