La 9 Mai 1877, după  cinci secole de luptă  cu otomanii și de rezistență opusă  celorlalte imperii  care   tânjeau  după   teritoriile noastre,  se proclama  independența României,  Mihail Kogălniceanu declarând  în Parlament că suntem „dezlegați de legăturile cu Înalta Poartă și prin urmare (…) suntem națiune de sine stătătoare“. Independența avea să fie confirmată la  Plevna,  Grivița, Opanez,  Smârdan și  Vidin, cu  prețul vieții a peste 10.000 de ostași. O sută treizeci și cinci de ani mai târziu  a apărut speranța obținerii unui alt tip de independență, aproape la fel de importantă. Desigur, fiind vorba despre un fapt de o extraordinară greutate,  a trecut aproape neobservat în concertul isteric-frivol al presei și societății românești.

Petrolul din Marea  Neagră

În 6  martie 2012,  preşedintele  României anunţa în  Parlament că zăcămintele de  gaze depistate în Marea  Neagră, estimate iniţial  la ceva  peste  35 miliarde de  metri  cubi,  ar avea doar  într-un singur depozit 100-110 miliarde de metri  cubi, la care se adaugă rezervele din încă  cinci  depozite cu  caracteristici asemănătoare,   ceea  ce  ne-ar   putea  asigura independenţa energetică. Nu imediat, ci după terminarea prospectărilor şi începutul exploatării, orizontul de aşteptare fiind  în jurul  anului 2015-2016. Cu aceste  zăcăminte „putem asigura cel puţin necesarul nostru şi al câtorva vecini“.  În mod evident, unul dintre aceşti „câţiva  vecini“ va fi Republica Moldova, pe  care  România o ajută deja, dar în limitele resurselor actuale. Un aflux sporit  de gaze ar reduce substanţial dependenţa faţă de Rusia. Şi a lor, dar şi a noastră!

De observat că, şi acum, România stă destul de bine  la capitolul dependenţă energetică, în condiţiile în care 26 din 27 state UE sunt importatoare  nete   (excepţia   e  Danemarca).  Dacă Malta şi Cipru sunt  100% dependente, Luxemburg 99%, Italia  87%, Germania 61%, Franţa 41%, România abia  trece  de 29%, doar Cehia, Marea  Britanie, Polonia şi, fireşte, Danemarca, stând mai bine decât noi.

Contextul energetic-politic continental este cel al relaţiilor tot mai tensionate dintre Rusia şi Uniunea Europeană pe marginea livrărilor de gaze, tensiuni care au culminat – deocamdată – cu decizia  Moscovei  de a-şi reorienta exporturile către China! În noiembrie anul  trecut, ministrul-adjunct al Energiei,  Anatoli  Ianovski, declara:  „În  condiţiile în  care  Comisia Europeană nu a formulat un răspuns la propunerile  Rusiei şi dată  fiind  implementarea celui de-Al  Treilea Pachet  Energetic, Rusia  intenţionează  să-şi  diversifice livrările de  gaz,  orientând  o parte  dintre ele spre  ţări  din  regiunea Asia-Pacific“. Vladimir  Putin   atenţionase  în repetate rânduri UE cu „urmări negative“ pe care  le-ar  putea avea  cel de-Al  Treilea  Pachet Energetic, între  care şi majorarea preţurilor la combustibili. Al Treilea Pachet Energetic al UE, adoptat în 2009, include şase  documente care prevăd restricţii privind activitatea companiilor integrate în plan  vertical  în sectorul energetic. Între altele, normele interzic  uneia  şi aceleiaşi companii să se ocupe  şi de livrarea, şi de transportul de gaz…

„Războiul gazului“ s-a purtat în 2009, teoretic,  între  Rusia  şi  Ucraina şi  a  avut   drept punct critic oprirea furnizării, sub  motivul că partea ucraineană nu-şi  îndeplinea obligaţiile contractuale. În fapt, Moscova  se războia astfel cu  toată   Europa,  făcând   o  demonstraţie  de forţă.

Mesajul a fost înţeles prea bine, dar reacţiile n-au fost cele la care se aşteptau ruşii. În loc să se cuminţească, să-şi reducă pretenţiile şi să nu mai critice ce face Moscova, statele dependente de gazul  rusesc  au început să lucreze  serios  la soluţii  alternative.

Bulgaria,  de pildă,  a început să-şi lege resursele de gaz de cele ale vecinilor săi după ce aprovizionarea dinspre Rusia, via Ucraina, a fost  oprită trei  săptămâni în  mijlocul   iernii. Operatorul Bulgartransgaz a anunţat că începe construcţia unei  conducte să lege Bulgaria  de România, în  colaborare cu  operatorul român Transgaz, traversând frontiera pe la Ruse-Giurgiu. Asemenea acorduri  existau   deja  cu companii  din   Ungaria,  Turcia,   Republica Moldova, Serbia etc.

În  februarie  2011,  Consiliul European  a mers  mai departe, hotărând că fiecare  stat UE trebuie să aibă cel puţin două surse  de aprovizionare cu gaz natural şi electricitate, pentru a se evita situaţiile de tipul  celor din 2009.

Recalcularea recentă a dimensiunilor depozitelor  submarine repune în discuţie întreg  sistemul  energetic românesc, cu şanse  de a se rescrie istoria.  Trebuie  să ne amintim că, în deceniile doi şi trei ale secolului trecut  – deci exact în urmă cu o sută  de ani (poate  e un semn!) – România a fost  cel  mai  mare  exportator de petrol din  Europa, cu 6.538 de tone, urmată de Franţa cu  4.292 t  şi  Germania cu  2.144 t.  A urmat însă un sfert de veac în care rezervele au fost  jefuite,  întâi  de  nemţi,  apoi  de  sovietici. Astăzi, rezervele naţionale – fără cele submarine – sunt  estimate la 60-70 de milioane de tone şi ar urma să se epuizeze în câţiva ani. Cu toate acestea,  România este unicul  deţinător de rezerve semnificative de tiţei din zona  Central și Est Europeană şi are cele mai mari rezerve de gaze  naturale. La  un  loc,  cele  două resurse însumează aproximativ un  miliard de  barili echivalent petrol,  ceea ce ne plasează pe locul patru în  Europa, după Norvegia, Marea Britanie  și Danemarca!

Dar  nu  trebuie să ne bazăm doar  pe ţiţei, gaz natural şi cărbuni (unde stăm cel mai rău): avem  depozite uriaşe de gaz de şist.  E drept, fiind   disipat  în  roci,  acesta   e  mai  greu   de exploatat şi, în plus, ridică probleme de mediu, mai exact purificarea apei utilizate. Dar americanii au rezolvat ambele  probleme şi îşi asigură  un  sfert  din  consumul de  gaz  din  această sursă.  De  altfel,  gigantul american Chevron a obţinut deja dreptul de a exploata rezervele din sudul Dobrogei, pe 2.500 de kilometri pătraţi.

Nu  ne-am  spus  ultimul cuvânt nici în privinţa  energiei nucleare, în  condiţiile în  care centrala de la Cernavodă funcţionează încă la jumătate de  capacitate – două reactoare din patru. Chiar şi aşa, din cele doar  32 de state  cu capacităţi nucleare în funcţiune, ne  aflăm  pe locul  23 la putere produsă, înaintea unor  ţări precum Argentina sau Pakistan. Şi această poziţie  s-ar putea îmbunătăţi pe măsură ce tot mai multe  state,  speriate de ceea ce s-a întâmplat  la Fukushima (după Three  Miles  Island, Cernobîl şi altele), au început să-şi închidă centralele nucleare. Departe de-a se supune acestei tendinţe,   statul   român   intenţionează   să construiască, printr-o investiţie estimată la circa 4 miliarde de euro,  şi celelalte două reactoare posibile, lucrare aşteptată spre 2016. Mai mult, o a doua centrală nucleară va fi construită în România până  în 2030 și va avea o putere instalată de 1.000 MW, asigurând 12% din consumul naţional de energie.

Încă puţin exploatată la noi, energia eoliană are perspective serioase de dezvoltare, chiar dacă,   în  acelaşi   timp,   are   şi  critici  acerbi. Aceştia  aduc  în  discuţie costurile ridicate de exploatare, discontinuitatea  producţiei  (dacă nu  bate  vântul…), dar  şi stricarea peisajului. Dacă  ne  permitem luxul  să invocăm asta,  în condiţiile în care România are cel mai  ridicat potenţial (3.000 MW) din  sud-estul Europei, iar sud-estul Dobrogei se află  pe locul  doi  la nivelul întregului continent. Există şi estimări de 14.000 MW capacitate instalată! Oricum, la începutul acestui an în România existau peste o mie de turbine eoliene  (jumătate în Dobrogea), acoperind 3%  din  totalul  energiei naţionale. Pentru comparaţie, în 2011 ponderea energiei eoliene   era  de  24%  în  Danemarca,  14%  în Spania  și Portugalia,   10% în   Irlanda și Germania, iar media europeană atingea 5,3%.

Aproape pe neobservate, energia solară a fost luată foarte în serios de către români şi ţara s-a  împânzit de  acoperişuri lucioase.  Nu  e o soluţie  la nivel  industrial, dar  sigur  e utilă  la nivelul unei  gospodării. Măcar  vara!  Totuşi, utilizăm deocamdată doar  0,1 MW din  potenţialul  energetic solar  estimat la 1,2 TWh anual (un  Terra-watt oră  = 1 milion  de  Mega-waţi oră).

Cea mai  mare  centrală utilizând (şi) energia  generată prin biomasă este  deţinută de firma  austriacă Holzindustrie Schweighofer şi se află la Rădăuţi. A fost inaugurată în 2009, a costat 20 milioane de euro și are o capacitate totală de 22 MW.

Să  mai  adăugăm  potenţialul de  energie geotermală, estimat la 1,9 TWh anual. Doar căldura generată de puţurile epuizate (deci fără a fora nimic nou)  poate  acoperi  nevoile  a 13.000 de locuinţe, adică  aproximativ 0,6% din  necesarul de energie  al ţării.

Maree, din  păcate,  nu  prea  avem,  deci nu putem visa la folosirea  energiei lor, dar  pe cea a valurilor poate  reuşim să o folosim, mai ales că avem un tânăr  cercetător român care studiază posibilitatea de a utiliza…  energia steagurilor  care  fâlfâie!  Performanţă care  ar  avea  şi valenţe simbolice…

Chiar   dacă   unii par să refuze să-şi mai aducă aminte, înainte de  decembrie 1989 a avea   curent  electric, în România, nu era ceva de la sine înţeles, în  ciuda   raportărilor glorioase despre încheierea electrificării (nu s-a încheiat până  azi!). De când Ceauşescu devenise obsedat de plata  datoriilor externe  – pe care tot  el le făcuse,  şi anume pentru dezvoltarea iraţională a  unei  industrii care  nu  se  putea susţine pe  sine  nici ca materie primă, nici ca tehnologie,  nici  ca  raport  cheltuieli-încasări, nici  ca  vandabilitate  a  produselor –  printre metodele demenţiale de „economii“ se practica pe scară  largă,  zilnic, ore de-a rândul, întreruperea  furnizării de energie  electrică pentru populaţie (energia termică   şi  apa  caldă  erau cvasi-inexistente permanent).  În  schimb,   un singur cuptor de 100 de tone de la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, de pildă, consuma cât tot oraşul.

Astăzi,  aproximativ 30% din  energia electrică produsă în ţară este furnizată consumatorilor casnici, în vreme  ce topul consumatorilor industriali este dominat de Alro Slatina, ArcelorMittal Galaţi  și combinatul de îngrășăminte  Oltchim. Cum  trebuie să fim fruntaşi la ceva,  furturile de  energie  electrică  reprezintă, în România, 5,4% din  consum, de aproape 22 de ori cât modesta medie  europeană de 0,25%. Dacă e să dăm crezare  dezvăluirilor presei, dar şi  luărilor  de  poziţie   oficiale,  furturile  sunt dulci   copilării    faţă   de   marile    tunuri  ale

„băieţilor deştepţi  din  energie“. Mizele  sunt uriaşe  şi nu vor face decât  să crească  odată cu începerea exploatărilor gazelor submarine. Hidroelectrica, de exemplu, era evaluată în 2007 la  3,5 miliarde de    euro  fiind  cea  mai  mare companie de  stat.  Şi asta  în condiţiile în care era  exploatat  doar   jumătate  din   potenţialul hidro-energetic al ţării! Căci, slavă  Domnului, avem  râuri  destule. Conform planurilor Hidroelectrica, prin  2025 s-ar putea ajunge  la o utilizare de 70%.

Lucru   mai   puţin  cunoscut, o  amploare încurajator de mare  are construcţia de microhidrocentrale, realizată de firme private, într-o asemenea măsură încât  s-au  dezvoltat credite bancare dedicate acestui  sector!

Energia electrică este, evident, un domeniu strategic naţional,  drept  care  Termoelectrica, Hidroelectrica, Nuclearoelectrica și  CET-urile (provenite din  restructurările consecutive ale RENEL-ului de  la începutul anilor  ’90 – mai ţineţi minte  discuţiile despre salariul femeii de serviciu de  la RENEL?),  sunt,  toate,  deţinute integral de  către  stat,     care  are  şi  90%  din Transelectrica, restul   fiind   acţiuni   cotate   pe Bursa de Valori Bucureşti.

Totuşi,  în  urma liberalizării de  la  1 iulie 2007, există  și alţi jucători  pe piaţa  de energie electrică, iar unele companii private au cumpărat micro-hidrocentrale. Altele se ocupă  cu furnizarea de energie  electrică, dintre care cei mai mari  sunt  Energy Holding, Petrod și EGL Power&Gas.

Nu  contează însă  numai cât ai şi cât produci,  ci şi cu ce eficienţă.  Există  un  indicator numit intensitate energetică, măsurând consumul de energie necesar pentru a produce o unitate  PIB (1.000 de euro).  Or, la noi, acest  consum  este  de  patru ori mai  mare  decât  media UE! Nici nu e de mirare:  80% din grupurile termoenergetice din  România sunt   instalate în perioada  1970-1980,  depășindu-și durata  de viaţă normată. În ultimii  10 ani au fost retehnologizate abia 10% din centralele termoelectrice. La rândul lor, 37% din grupurile hidroenergetice „și-au trăit traiul“. Pentru reabilitarea sistemului energetic naţional ar fi necesari  vreo  31 miliarde de euro.

În  loc de  orice  alt  comentariu fatalmente subiectiv,  iată   ce  cred   alţii.  Jeremy   Rifkin, preşedintele  Fundaţiei  pentru   Dezvoltare Economică din  SUA şi consilier  pe  probleme de  mediu al UE, a invitat România să ia parte la Cea de-a Treia Revoluţie Industrială, ţinând cont  că  „are  un  uriaş  potenţial al  resurselor regenerabile şi capacitatea de  a deveni independentă din  punct de  vedere energetic“, cu referire  în special  la puterea vântului, energia geotermală,  energia  solară,   resurse  „verzi“ care vor sta la baza revoluţiei invocate. „Aveţi foarte  multe   avantaje şi trebuie să începeţi să profitaţi de ele“, a mai spus  Rifkin.

●  Dimensiunile  nesperat de  mari  ale rezervelor  de  gaze  naturale  din platforma Mării Negre schimbă mult datele problemei, chiar la nivel continental.  Bogdan Aurescu, omul care a obținut  pentru  România acest teritoriu  submarin  de 9.700 kmp, în cadrul procesului din 2009 de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, azi secretar de stat pentru  afaceri strategice (omul potrivit la locul potrivit!) s-ar putea să intre  nu  numai  în istoria României, ci și a Europei, mai ales că în platoul respectiv  se estimează că s-ar afla și 12 milioane de tone de petrol.

●  În 1857, Bucureștiul era iluminat cu petrol lampant.   În 1882, tot aici se pune  la punct  prima rețea de iluminat din țară. Doi ani mai târziu, Timișoara devine primul oraș din Europa cu lumină  electrică  stradală.  În 1888 este pusă  în funcțiune prima centrală hidroelectrică din țară, pe râul… Dâmbovița! În 1894, în Capitală circulă primele tramvaie electrice. În 1913 se inagurează prima cale ferată electrificată din țară, pe ruta Arad-Radna. 1996 este anul intrării în exploatare a primului reactor  al Centralei Nucleare de la Cernavodă.

●  Mergând  înainte  pe  calea independenței energetice, a tehnologizării și a energiilor alternative,  România trebuie  să  aibă grijă să nu-și piardă pe drum cetățenii: în martie  2010 existau 100.000 de gospodării neracordate la rețeaua  națională  de electricitate, număr,  culmea, aflat în creștere  față de 89.000 în ianuarie 2008.

●  Deocamdată, producția  de  energie electrică  a  României  depinde prioritar  de cărbune (circa 42%), urmat de energia hidro (26%), gaze (18%) și energie nucleară  (13%). E  ușor  de  văzut  că  aducerea  la capacitate maximă a centralei de la Cernavodă, respectiv exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagră, ar modifica radical procentele.

● Poate v-ați întrebat  unde  se depozitează   deșeurile   radioactive.  Aici, la  Băița Bihor, de la bun început  (în 1985). 15 metri cubi pe an. Nu numai de la Cernavodă,  ci și din activități  medicale  și de  cercetare.  S-a ocupat  deja  aproape jumătate din  spațiu, drept care se preconizează construirea unui al doilea depozit  la Saligny, proiect estimat la 220 milioane  de  euro  și așteptat să  fie gata în 2019. Un al treilea, de mare adâncime, pentru  deșeurile  înalt active, ar putea costa până la 4,4 miliarde euro și ar urma să fie gata prin 2055.

Taguri: nr. 4 / aprilie 2012 Tweet

Sunday, April 8th, 2012 at 2:36 pm, ZOOM, RSS feed