La 9 Mai 1877, după cinci secole de luptă cu otomanii și de rezistență opusă celorlalte imperii care tânjeau după teritoriile noastre, se proclama independența României, Mihail Kogălniceanu declarând în Parlament că suntem „dezlegați de legăturile cu Înalta Poartă și prin urmare (…) suntem națiune de sine stătătoare“. Independența avea să fie confirmată la Plevna, Grivița, Opanez, Smârdan și Vidin, cu prețul vieții a peste 10.000 de ostași. O sută treizeci și cinci de ani mai târziu a apărut speranța obținerii unui alt tip de independență, aproape la fel de importantă. Desigur, fiind vorba despre un fapt de o extraordinară greutate, a trecut aproape neobservat în concertul isteric-frivol al presei și societății românești.
Petrolul din Marea Neagră
În 6 martie 2012, preşedintele României anunţa în Parlament că zăcămintele de gaze depistate în Marea Neagră, estimate iniţial la ceva peste 35 miliarde de metri cubi, ar avea doar într-un singur depozit 100-110 miliarde de metri cubi, la care se adaugă rezervele din încă cinci depozite cu caracteristici asemănătoare, ceea ce ne-ar putea asigura independenţa energetică. Nu imediat, ci după terminarea prospectărilor şi începutul exploatării, orizontul de aşteptare fiind în jurul anului 2015-2016. Cu aceste zăcăminte „putem asigura cel puţin necesarul nostru şi al câtorva vecini“. În mod evident, unul dintre aceşti „câţiva vecini“ va fi Republica Moldova, pe care România o ajută deja, dar în limitele resurselor actuale. Un aflux sporit de gaze ar reduce substanţial dependenţa faţă de Rusia. Şi a lor, dar şi a noastră!
De observat că, şi acum, România stă destul de bine la capitolul dependenţă energetică, în condiţiile în care 26 din 27 state UE sunt importatoare nete (excepţia e Danemarca). Dacă Malta şi Cipru sunt 100% dependente, Luxemburg 99%, Italia 87%, Germania 61%, Franţa 41%, România abia trece de 29%, doar Cehia, Marea Britanie, Polonia şi, fireşte, Danemarca, stând mai bine decât noi.
Contextul energetic-politic continental este cel al relaţiilor tot mai tensionate dintre Rusia şi Uniunea Europeană pe marginea livrărilor de gaze, tensiuni care au culminat – deocamdată – cu decizia Moscovei de a-şi reorienta exporturile către China! În noiembrie anul trecut, ministrul-adjunct al Energiei, Anatoli Ianovski, declara: „În condiţiile în care Comisia Europeană nu a formulat un răspuns la propunerile Rusiei şi dată fiind implementarea celui de-Al Treilea Pachet Energetic, Rusia intenţionează să-şi diversifice livrările de gaz, orientând o parte dintre ele spre ţări din regiunea Asia-Pacific“. Vladimir Putin atenţionase în repetate rânduri UE cu „urmări negative“ pe care le-ar putea avea cel de-Al Treilea Pachet Energetic, între care şi majorarea preţurilor la combustibili. Al Treilea Pachet Energetic al UE, adoptat în 2009, include şase documente care prevăd restricţii privind activitatea companiilor integrate în plan vertical în sectorul energetic. Între altele, normele interzic uneia şi aceleiaşi companii să se ocupe şi de livrarea, şi de transportul de gaz…
„Războiul gazului“ s-a purtat în 2009, teoretic, între Rusia şi Ucraina şi a avut drept punct critic oprirea furnizării, sub motivul că partea ucraineană nu-şi îndeplinea obligaţiile contractuale. În fapt, Moscova se războia astfel cu toată Europa, făcând o demonstraţie de forţă.
Mesajul a fost înţeles prea bine, dar reacţiile n-au fost cele la care se aşteptau ruşii. În loc să se cuminţească, să-şi reducă pretenţiile şi să nu mai critice ce face Moscova, statele dependente de gazul rusesc au început să lucreze serios la soluţii alternative.
Bulgaria, de pildă, a început să-şi lege resursele de gaz de cele ale vecinilor săi după ce aprovizionarea dinspre Rusia, via Ucraina, a fost oprită trei săptămâni în mijlocul iernii. Operatorul Bulgartransgaz a anunţat că începe construcţia unei conducte să lege Bulgaria de România, în colaborare cu operatorul român Transgaz, traversând frontiera pe la Ruse-Giurgiu. Asemenea acorduri existau deja cu companii din Ungaria, Turcia, Republica Moldova, Serbia etc.
În februarie 2011, Consiliul European a mers mai departe, hotărând că fiecare stat UE trebuie să aibă cel puţin două surse de aprovizionare cu gaz natural şi electricitate, pentru a se evita situaţiile de tipul celor din 2009.
Recalcularea recentă a dimensiunilor depozitelor submarine repune în discuţie întreg sistemul energetic românesc, cu şanse de a se rescrie istoria. Trebuie să ne amintim că, în deceniile doi şi trei ale secolului trecut – deci exact în urmă cu o sută de ani (poate e un semn!) – România a fost cel mai mare exportator de petrol din Europa, cu 6.538 de tone, urmată de Franţa cu 4.292 t şi Germania cu 2.144 t. A urmat însă un sfert de veac în care rezervele au fost jefuite, întâi de nemţi, apoi de sovietici. Astăzi, rezervele naţionale – fără cele submarine – sunt estimate la 60-70 de milioane de tone şi ar urma să se epuizeze în câţiva ani. Cu toate acestea, România este unicul deţinător de rezerve semnificative de tiţei din zona Central și Est Europeană şi are cele mai mari rezerve de gaze naturale. La un loc, cele două resurse însumează aproximativ un miliard de barili echivalent petrol, ceea ce ne plasează pe locul patru în Europa, după Norvegia, Marea Britanie și Danemarca!
Dar nu trebuie să ne bazăm doar pe ţiţei, gaz natural şi cărbuni (unde stăm cel mai rău): avem depozite uriaşe de gaz de şist. E drept, fiind disipat în roci, acesta e mai greu de exploatat şi, în plus, ridică probleme de mediu, mai exact purificarea apei utilizate. Dar americanii au rezolvat ambele probleme şi îşi asigură un sfert din consumul de gaz din această sursă. De altfel, gigantul american Chevron a obţinut deja dreptul de a exploata rezervele din sudul Dobrogei, pe 2.500 de kilometri pătraţi.
Nu ne-am spus ultimul cuvânt nici în privinţa energiei nucleare, în condiţiile în care centrala de la Cernavodă funcţionează încă la jumătate de capacitate – două reactoare din patru. Chiar şi aşa, din cele doar 32 de state cu capacităţi nucleare în funcţiune, ne aflăm pe locul 23 la putere produsă, înaintea unor ţări precum Argentina sau Pakistan. Şi această poziţie s-ar putea îmbunătăţi pe măsură ce tot mai multe state, speriate de ceea ce s-a întâmplat la Fukushima (după Three Miles Island, Cernobîl şi altele), au început să-şi închidă centralele nucleare. Departe de-a se supune acestei tendinţe, statul român intenţionează să construiască, printr-o investiţie estimată la circa 4 miliarde de euro, şi celelalte două reactoare posibile, lucrare aşteptată spre 2016. Mai mult, o a doua centrală nucleară va fi construită în România până în 2030 și va avea o putere instalată de 1.000 MW, asigurând 12% din consumul naţional de energie.
Încă puţin exploatată la noi, energia eoliană are perspective serioase de dezvoltare, chiar dacă, în acelaşi timp, are şi critici acerbi. Aceştia aduc în discuţie costurile ridicate de exploatare, discontinuitatea producţiei (dacă nu bate vântul…), dar şi stricarea peisajului. Dacă ne permitem luxul să invocăm asta, în condiţiile în care România are cel mai ridicat potenţial (3.000 MW) din sud-estul Europei, iar sud-estul Dobrogei se află pe locul doi la nivelul întregului continent. Există şi estimări de 14.000 MW capacitate instalată! Oricum, la începutul acestui an în România existau peste o mie de turbine eoliene (jumătate în Dobrogea), acoperind 3% din totalul energiei naţionale. Pentru comparaţie, în 2011 ponderea energiei eoliene era de 24% în Danemarca, 14% în Spania și Portugalia, 10% în Irlanda și Germania, iar media europeană atingea 5,3%.
Aproape pe neobservate, energia solară a fost luată foarte în serios de către români şi ţara s-a împânzit de acoperişuri lucioase. Nu e o soluţie la nivel industrial, dar sigur e utilă la nivelul unei gospodării. Măcar vara! Totuşi, utilizăm deocamdată doar 0,1 MW din potenţialul energetic solar estimat la 1,2 TWh anual (un Terra-watt oră = 1 milion de Mega-waţi oră).
Cea mai mare centrală utilizând (şi) energia generată prin biomasă este deţinută de firma austriacă Holzindustrie Schweighofer şi se află la Rădăuţi. A fost inaugurată în 2009, a costat 20 milioane de euro și are o capacitate totală de 22 MW.
Să mai adăugăm potenţialul de energie geotermală, estimat la 1,9 TWh anual. Doar căldura generată de puţurile epuizate (deci fără a fora nimic nou) poate acoperi nevoile a 13.000 de locuinţe, adică aproximativ 0,6% din necesarul de energie al ţării.
Maree, din păcate, nu prea avem, deci nu putem visa la folosirea energiei lor, dar pe cea a valurilor poate reuşim să o folosim, mai ales că avem un tânăr cercetător român care studiază posibilitatea de a utiliza… energia steagurilor care fâlfâie! Performanţă care ar avea şi valenţe simbolice…
Chiar dacă unii par să refuze să-şi mai aducă aminte, înainte de decembrie 1989 a avea curent electric, în România, nu era ceva de la sine înţeles, în ciuda raportărilor glorioase despre încheierea electrificării (nu s-a încheiat până azi!). De când Ceauşescu devenise obsedat de plata datoriilor externe – pe care tot el le făcuse, şi anume pentru dezvoltarea iraţională a unei industrii care nu se putea susţine pe sine nici ca materie primă, nici ca tehnologie, nici ca raport cheltuieli-încasări, nici ca vandabilitate a produselor – printre metodele demenţiale de „economii“ se practica pe scară largă, zilnic, ore de-a rândul, întreruperea furnizării de energie electrică pentru populaţie (energia termică şi apa caldă erau cvasi-inexistente permanent). În schimb, un singur cuptor de 100 de tone de la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, de pildă, consuma cât tot oraşul.
Astăzi, aproximativ 30% din energia electrică produsă în ţară este furnizată consumatorilor casnici, în vreme ce topul consumatorilor industriali este dominat de Alro Slatina, ArcelorMittal Galaţi și combinatul de îngrășăminte Oltchim. Cum trebuie să fim fruntaşi la ceva, furturile de energie electrică reprezintă, în România, 5,4% din consum, de aproape 22 de ori cât modesta medie europeană de 0,25%. Dacă e să dăm crezare dezvăluirilor presei, dar şi luărilor de poziţie oficiale, furturile sunt dulci copilării faţă de marile tunuri ale
„băieţilor deştepţi din energie“. Mizele sunt uriaşe şi nu vor face decât să crească odată cu începerea exploatărilor gazelor submarine. Hidroelectrica, de exemplu, era evaluată în 2007 la 3,5 miliarde de euro fiind cea mai mare companie de stat. Şi asta în condiţiile în care era exploatat doar jumătate din potenţialul hidro-energetic al ţării! Căci, slavă Domnului, avem râuri destule. Conform planurilor Hidroelectrica, prin 2025 s-ar putea ajunge la o utilizare de 70%.
Lucru mai puţin cunoscut, o amploare încurajator de mare are construcţia de microhidrocentrale, realizată de firme private, într-o asemenea măsură încât s-au dezvoltat credite bancare dedicate acestui sector!
Energia electrică este, evident, un domeniu strategic naţional, drept care Termoelectrica, Hidroelectrica, Nuclearoelectrica și CET-urile (provenite din restructurările consecutive ale RENEL-ului de la începutul anilor ’90 – mai ţineţi minte discuţiile despre salariul femeii de serviciu de la RENEL?), sunt, toate, deţinute integral de către stat, care are şi 90% din Transelectrica, restul fiind acţiuni cotate pe Bursa de Valori Bucureşti.
Totuşi, în urma liberalizării de la 1 iulie 2007, există și alţi jucători pe piaţa de energie electrică, iar unele companii private au cumpărat micro-hidrocentrale. Altele se ocupă cu furnizarea de energie electrică, dintre care cei mai mari sunt Energy Holding, Petrod și EGL Power&Gas.
Nu contează însă numai cât ai şi cât produci, ci şi cu ce eficienţă. Există un indicator numit intensitate energetică, măsurând consumul de energie necesar pentru a produce o unitate PIB (1.000 de euro). Or, la noi, acest consum este de patru ori mai mare decât media UE! Nici nu e de mirare: 80% din grupurile termoenergetice din România sunt instalate în perioada 1970-1980, depășindu-și durata de viaţă normată. În ultimii 10 ani au fost retehnologizate abia 10% din centralele termoelectrice. La rândul lor, 37% din grupurile hidroenergetice „și-au trăit traiul“. Pentru reabilitarea sistemului energetic naţional ar fi necesari vreo 31 miliarde de euro.
În loc de orice alt comentariu fatalmente subiectiv, iată ce cred alţii. Jeremy Rifkin, preşedintele Fundaţiei pentru Dezvoltare Economică din SUA şi consilier pe probleme de mediu al UE, a invitat România să ia parte la Cea de-a Treia Revoluţie Industrială, ţinând cont că „are un uriaş potenţial al resurselor regenerabile şi capacitatea de a deveni independentă din punct de vedere energetic“, cu referire în special la puterea vântului, energia geotermală, energia solară, resurse „verzi“ care vor sta la baza revoluţiei invocate. „Aveţi foarte multe avantaje şi trebuie să începeţi să profitaţi de ele“, a mai spus Rifkin.
● Dimensiunile nesperat de mari ale rezervelor de gaze naturale din platforma Mării Negre schimbă mult datele problemei, chiar la nivel continental. Bogdan Aurescu, omul care a obținut pentru România acest teritoriu submarin de 9.700 kmp, în cadrul procesului din 2009 de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, azi secretar de stat pentru afaceri strategice (omul potrivit la locul potrivit!) s-ar putea să intre nu numai în istoria României, ci și a Europei, mai ales că în platoul respectiv se estimează că s-ar afla și 12 milioane de tone de petrol.
● În 1857, Bucureștiul era iluminat cu petrol lampant. În 1882, tot aici se pune la punct prima rețea de iluminat din țară. Doi ani mai târziu, Timișoara devine primul oraș din Europa cu lumină electrică stradală. În 1888 este pusă în funcțiune prima centrală hidroelectrică din țară, pe râul… Dâmbovița! În 1894, în Capitală circulă primele tramvaie electrice. În 1913 se inagurează prima cale ferată electrificată din țară, pe ruta Arad-Radna. 1996 este anul intrării în exploatare a primului reactor al Centralei Nucleare de la Cernavodă.
● Mergând înainte pe calea independenței energetice, a tehnologizării și a energiilor alternative, România trebuie să aibă grijă să nu-și piardă pe drum cetățenii: în martie 2010 existau 100.000 de gospodării neracordate la rețeaua națională de electricitate, număr, culmea, aflat în creștere față de 89.000 în ianuarie 2008.
● Deocamdată, producția de energie electrică a României depinde prioritar de cărbune (circa 42%), urmat de energia hidro (26%), gaze (18%) și energie nucleară (13%). E ușor de văzut că aducerea la capacitate maximă a centralei de la Cernavodă, respectiv exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagră, ar modifica radical procentele.
● Poate v-ați întrebat unde se depozitează deșeurile radioactive. Aici, la Băița Bihor, de la bun început (în 1985). 15 metri cubi pe an. Nu numai de la Cernavodă, ci și din activități medicale și de cercetare. S-a ocupat deja aproape jumătate din spațiu, drept care se preconizează construirea unui al doilea depozit la Saligny, proiect estimat la 220 milioane de euro și așteptat să fie gata în 2019. Un al treilea, de mare adâncime, pentru deșeurile înalt active, ar putea costa până la 4,4 miliarde euro și ar urma să fie gata prin 2055.