mirena and phentermine buy phentermine phentermine probation drug test

when 10mg of ambien doesn't work buy ambien online can you take ambien cr with vicodin

i took one xanax how long will it be in my system xanax drug over the counter equivalent to xanax

does tramadol get old tramadol 50 mg tramadol hcl mouth dissolving tablet

tramadol no markings tramadol 50mg which is better tylenol 3 or tramadol

xanax hydromorphone buy xanax alprazolam Sterling Heights

valium jewelry valium online round green pill valium

order generic ambien cr buy zolpidem purchase zolpidem Tampa

soma expoentes diferentes carisoprodol soma soma bűvész

adderall to provigil order provigil online alpha brain vs provigil

ZOOM

Tânărul Jensen îmbătrâneşte cu demnitate

August 20th, 2008, com Un comentariu

Mircea Petean scrie, la fel de bine, reportaj, jurnal sau literatură „pură“, ca aceea din „cartelul drogurilor“. Nici nu poţi alege. Nu poţi decanta. Dar nu e nevoie. Ceea ce iese e o relatare de cea mai bună calitate. (M. Gălăţanu)

Acum câţiva ani am avut posibilitatea să călătoresc pentru prima (şi ultima, până acum) oară în Danemarca. Am făcut parte dintr-o delegaţie de jurnalişti completată cu câţiva scriitori şi un actor, şi nu unul oarecare, ci chiar maestrul Dorel Vişan. Urma să participăm la un curs de iniţiere în tainele Democraţiei. Culmea e că atât cursul, cât mai ales întâlnirile care s-au derulat pe durata celor zece zile, cred, cât a durat şederea noastră, şi-au atins scopul: ne-au revelat modul în care funcţionează democraţia într-o societate normală, pe de o parte, şi carenţele noastre de civilitate, pe de alta.

Călătorul de profesie din mine a jubilat, iar scribul şi-a făcut datoria.

Secvenţe daneze

Danezii obişnuiesc să se tutuiască din prima. Kirsten este numele coordonatoarei cursului. Ea a fost cea care ne-a mijlocit întâlnirile cu redactori de ziare (în afară de Morgenavisen Jutland Posten, am vizitat redacţia unui ziar publicitar din Skanderborg – Uge Bladet – precum şi a ziarului elitist Information, din Copenhaga, unde ne-am întreţinut cu scriitorul Christian Bjornkaer), cu redactori de televiziune de la TV 2 Ostjylland, cu bibliotecari şi voluntari care ajută la buna desfăşurare a activităţilor specifice dintr-o casă de cultură. Da, aţi auzit bine, nu puţini danezi, îndeosebi daneze se implică în diverse activităţi, în măsura în care timpul liber le permite, desigur, fără pretenţii, cu bucuria pură şi simplă de a se face utili pentru comunitate. Căci, între marile calităţi ale acestui mic dar vrednic popor, spiritul civic, acela care îndeamnă la acţiune în folosul comunităţii, este una.

Vorbind despre trăsăturile danezului tipic, Kirsten a spus: tânărul Jensen pleacă de acasă la 20 de ani, pleacă în lume, cum ar veni, din dorinţa de a lua viaţa în piept şi de a răzbi cu forţe proprii; la 30 de ani, încă tânărul Jensen are nevastă, cel puţin doi copii, slujbă şi casă. El e un bărbat perfecţionist, flexibil, eficient şi sănătos, chiar voinic. Cu toate acestea, în paranteză fie spus, statul cheltuie destul de mult în domeniul sănătăţii: să fie vorba de o naţie de ipohondri?, ne-am întrebat câţiva, nu fără o undă de maliţie. Însă, ca să revenim la voinţa dublată de spiritul civic, exemplar, să adăugăm că Jensen al nostru, devenit bărbat, este extrem de activ din punct de vedere social, iar una dintre marile sale ambiţii este aceea de a deveni preşedinte al asociaţiei de locatari, măcar, de pildă. El iubeşte teribil organizaţiile de orice fel şi se spune că, dacă există trei apicultori danezi, apoi ei pun imediat de-o Asociaţie Naţională a Apicultorilor, bătându-se cavalereşte pentru funcţia de preşedinte. Altminteri, acelaşi Jensen munceşte de se speteşte, îi place să călătorească şi, mai nou, nu face pe turistul, ci se străduieşte să fie activ, să facă şi să dreagă şi în vacanţele petrecute în ţări din Est, sau din lumea a treia. Asta nu înseamnă că nu-i place şi nu ştie să se distreze, dimpotrivă. În fine, Jensen îmbătrâneşte cu demnitate. Îi şi dă mâna, căci pensiile sunt foarte bune, iar sistemul de protecţie a oamenilor în vârstă este de invidiat. În general, sistemul de protecţie socială în Danemarca este extrem de bine pus la punct, atât de performant încât, dacă cineva cade pe tânjală, cum se întâmplă, de pildă, cu un personaj dintr-o carte a lui Nicolae Matei, românul nostru care ne-a favorizat această frumoasă călătorie, el poate trăi bine mersi din ajutorul social. Bineînţeles că, în prealabil, el ar trebui să se împace cu ideea că nu e mai mult decât un rebut social, ceea ce, să ne înţelegem, e destul de greu chiar şi pentru un conaţional deprins să trişeze, să înşele şi să lenevească.

Kirsten a stat cu noi mai tot timpul. Ne-a însoţit în călătoriile noastre de-a lungul şi de-a latul ţării, ne-a prezentat împrejurimile centrului unde am fost găzduiţi, mergând cu câţiva paşi înaintea noastră şi privind cu îngăduinţă în urmă atunci când râsul unei bune părţi a presei dădea peste margini. A stat cu noi la masă. A făcut conversaţie cu aceia dintre noi care o rupeau pe englezeşte. A participat la cursuri chiar şi atunci când nu era ea protagonista. A fost o gazdă desăvârşită. Căci, într-o după-amiază ne-a invitat la ea acasă. Ea şi Børge, soţul ei, un viking uriaş, căruia mi-a plăcut să-i strâng mâna bărbăteşte, privindu-l în ochi, fără cuvinte, ne-au invitat la ei acasă, în Stilling. Ne-au aşteptat cu casa deschisă; în grădină au scos măsuţe de lemn, scaune de răchită şi o imensă umbrelă. Am cinstit vin de Alsacia cu stăpânii casei şi am ciugulit una, alta, bucurându-ne de ambianţa stenică, destinsă pe care cei doi au ştiut s-o creeze şi s-o întreţină. Børge ne-a arătat cu mândrie un panou de lemn pe care montase poze cu membrii clanului lor; au patru copii, dintre care doi sunt plecaţi pe alte meleaguri. Apoi tot el a fost cel care, în calitate de om al bisericii – a fost un fel de corator toată viaţa – ne-a condus la biserică unde, înainte de a intra în incinta locaşului sfânt, a tras clopotele în cinstea noastră. Le-a tras cu patimă şi cu măiestrie. Biserica e de la 1150. Iniţial fusese catolică, acum e protestantă. Se vede după austeritatea care domneşte în interior: un altar din piatră, asemănător unei mese foarte simplă în monumentalitatea ei, un crucifix de pe la 1600, o pictură pe lemn care domină peretele din stânga şi o orgă – achiziţie recentă. Am remarcat trei simboluri asemănătoare unor rune, desenate pe tavan, deasupra altarului; se pare că reprezintă coroana regală franceză (le lys royal) încadrată de Iisus Hristos şi de Maica Domnului.

Francofilia i-a costat destul de scump pe danezi: în vremea războiului de 30 de ani, regele lor, Christian al IV-lea, a pierdut toată averea ţării războindu-se în Europa. Asta nu i-a împiedicat pe danezi să-l aduleze mai abitir ca pe oricare alt rege de-al lor de-a lungul a 1.000 de ani de istorie. Ceea ce dovedeşte o dată în plus că există înfrângeri mai glorioase decât cele mai mari victorii, după cum există victorii mai amare decât cea mai dezastruoasă înfrângere. De partea lui Napoleon fiind, pe vremea acestuia, englezii nu au suportat şi le-au bombardat capitala. Beneficiari ai ideilor Revoluţiei franceze, ei s-au orientat înspre sprijinirea oamenilor simpli; aşa se face că, de la începutul secolului XIX, au pus bazele unui sistem democratic bazat pe dezvoltarea reţelei de şcoli, pe o Constituţie care, în linii mari, e valabilă şi azi, Danemarca fiind o monarhie constituţională cu Parlament unicameral. Grija faţă de soarta omului simplu, a celui umilit şi obidit, nu a împiedicat poporul danez să dea lumii mari personalităţi culturale, de-ar fi să ne gândim doar la cele mai cunoscute: scriitorul Hans Christian Andersen şi filosoful existenţialist Søren Kierkegaard. Cu toate acestea, unul dintre dictoanele lor sună astfel: Cu cei simpli, iar nu cu elitiştii, aceasta-i alegerea corectă.

Mi-au plăcut şi alte proverbe de-ale lor. Unul sună aşa, apropo de eşecurile îndurate, între care cel mai umilitor a fost pierderea unei treimi din sudul peninsulei Iutlanda, în urma războiului cu Austria şi Germania, din 1864: Tot ce se pierde de-o parte trebuie recuperat pe altă parte. Dar cea mai caracteristică vorbă a lor, care explică în bună parte misterul stabilităţii unei societăţi care s-a consolidat pas cu pas, în absenţa marilor convulsii, este următoarea: Astăzi nu facem revoluţie pentru că s-ar putea să plouă.

Am întrebat-o pe Kirsten, între altele, cu ce ar trebui să începem noi, cei care am luat democraţia de la zero. Mi-a spus că nu ştie care ar trebui să fie primul pas, dar că încrederea în capacitatea de regenerare a omului simplu, solidaritatea, voinţa de a răzbi prin muncă şi efort concertat, păstrarea echilibrului dintre vechi şi nou sunt garanţii ale unui sistem democratic solid şi sănătos.

Se poate vorbi despre o teroare a democraţiei, am întrebat-o altădată. Şi întrebarea mea a rămas fără răspuns.

La final, i-am dedicat lui Kirsten un haiku. Plimbându-mă eu pe drumeagurile asfaltate dintre lanurile de grâu, alături de amicul Mircea Goga, am văzut, într-o bună dimineaţă, o cârtiţă strivită la marginea şoselei. A doua zi cârtiţa era o urmă de vietate una cu asfaltul iar a treia zi doar o piele tăbăcită. Atunci am scris: cârtiţa strivită / în drum – o bucată de piele / uscată în ferestruica democraţiei.

Nicolae Matei, danezul

Nicu e un bărbat în jur de 40 de ani. A ajuns în Danemarca acum vreo 15 ani. Prima sa tentativă de a fugi din ţară a eşuat. A făcut puşcărie la Poarta Albă şi la Gherla. Apoi, a doua oară, a reuşit să treacă în Iugoslavia; a zăbovit puţin într-un lagăr din Austria, apoi, urcând tot mai spre Nord, a nimerit într-un alt lagăr, mai ferit, de lângă Hamburg. De acolo a fost trimis în Danemarca. Era într-o perioadă când ţara avea nevoie de mână de lucru ieftină. Atunci s-au refugiat acolo numeroşi iugoslavi, turci, pakistanezi, est-europeni, români inclusiv (se pare că, la ora actuală, comunitatea românească numără circa 2.000 de suflete). A învăţat daneza, şi-a refăcut liceul în limba ţării, nedispreţuind munca, dimpotrivă, făcând tot ce se putea, cinstit, ca să câştige şi să se întreţină singur căci Nicu are sentimentul onoarei şi nu a acceptat să fie un client etern al Oficiului pentru refugiaţi. Actualmente trăieşte în localitatea Trige, de lângă Aarhus (între timp, aud că şi-a făcut casă în altă parte şi s-a mutat). Scrie şi editează cărţi, ale sale şi ale altora. Editura sa se cheamă Eksperimental Forlag.

Una dintre obsesiile cărţilor sale este fuga. Fuga de realitate. Evaziunea în muzică, devenită “coşmar muzical de toxicoman“. Evadarea din infernul totalitar. Refugiul în jocul pe computer, transformat în modalitate de mixare, re-mixare şi re-remixare a unor trăiri topite în forme din ce în ce mai sofisticate, mai derutante, mai deschise unor metamorfoze la desăvârşirea cărora e invitat să participe însuşi cititorul. Cărţile sale, cu iz autobiografic şi experimental, se cheamă: Târâş spre Vest, Copenhaga – vis de gheaţă (apărută şi în limba daneză), Generaţia pierdută, Remixări. A tradus, de asemenea, în daneză, un volum de poeme bacoviene. Este şi autorul unor ghiduri de conversaţie danez-român şi român-danez. Recunoaşte cu modestie că a învăţat tainele profesiei de editor de la Victor Frunză, cel care i-a scos prima variantă a romanului Târâş spre Vest, o carte în care relatarea nudă a faptelor atroce capătă dramatismul unor pagini memorabile, comparabile cu cele mai bune din vasta literatură a mărturisirilor apărută după Decembrie 1989.

Meseriaş care se respectă, Nicu ne-a propus din prima zi un proiect: să scoată o antologie de versuri ale poeţilor de faţă. Evident că am fost cu toţii de acord. Şi, pentru că eram şapte, am decis să ne lăsăm seduşi de magia cifrei respective, aşa încât fiecare va participa cu şapte poeme, iar volumul se va chema Transilvania pe şapte voci lirice (cartea a apărut cu titlul Visători prin Oraşul surâsului).

Nicu s-a ocupat de logistică. Ziua ţinea conferinţe, traducea din daneză în română şi viţăvercea, fără accentul unora dintre conaţionali care, după două luni petrecute Dincolo, vorbesc stâlcit, greoi, împleticit, cu scârbă, limba maternă. Seara participa la reuniuni cu personalităţi de talia celebrului romanist Povl Skorup, profesor la Universitatea din Aarhus, specialist în istoria limbii franceze, care vorbeşte o română impecabilă. Bucuria mea a fost cu atât mai mare cu cât ştiam că fusese un mare prieten al Profesorului Mircea Zaciu pe care l-a evocat cu căldură şi o tristeţe greu reprimată când a aflat de dispariţia sa prematură. Iar noaptea stătea la taclale cu conaţionalii râzând şi plângând împreună cu ei. A doua zi o lua de la început. Avea o vorbă. Zicea: totul se termină cu bine într-o casă de nebuni şi surâdea cu infinită melancolie. Dar asta nu l-a împiedicat să-mi mărturisească faptul că la anul are de gând să faciliteze călătoria a două noi grupuri de clujeni în Danemarca: unul format din oameni ai şcolii, iar celălalt din ingineri agronomi şi ţărani.

Nicu nu e singur. Îl acompaniază cu tact, îndeaproape, soţia sa, Liana. Se vede că este un cuplu sudat la greu. Şi că, aşa stând lucrurile, va să crească frumos şi să dureze: mi-i imaginez pe amândoi la bătrâneţe, doi români-danezi lotri, înţelegându-se din priviri, zâmbindu-şi unul altuia cu duioşie şi cu blândeţe şi rememorând isprăvi din vremea descinderii la Aarhus a grupului aceluia de jurnalişti, scriitori şi editori clujeni atât de eterogen, de ilar şi de nebun…

text Mircea Petean

Apropo de Mica Sirenă! Statuia e fixată pe un pietroi la marginea mării. Locul geme de turişti. Mulţi asiatici, ca peste tot în Occident; japonezi, spune ghiduşa noastră, cu o notă uşor ironică în glas. S-au înghesuit şi ai noştri, înaintând din putere, ca pe vremuri la cozile din faţa magazinelor.

Cerul e veşnic acoperit aici, în ţinuturile acestea înconjurate din toate părţile de ape. Plouă mărunt, o pulbere de ploaie mocănească, sâcâitoare. Peisajul este de o monotonie exasperantă. Iar femeile arată ca nişte bărbaţi cu sâni. Dar sunt şi excepţii, căci exemplarele alese – blonde, suple, cu ochi albaştri – sunt răpitoare. Ca pentru a le răzbuna pe celelalte, parcă…

Clima, singurătatea (peste un milion de danezi, necăsătoriţi sau divorţaţi suferă de singurătate), ca şi inconsistenţa sentimentului religios (bisericile sunt goale; grija faţă de plata taxei către biserică este aproape singura modalitate de manifestare a credinţei) sunt câteva dintre argumentele care explică rata sinuciderilor, una dintre cele mai ridicate, se pare, din Europa.

Un sătuc danez: Siskejby. Are circa 50 de căsuţe dispuse în jurul bisericuţei albe din mijlocul cimitirului inundat de verdeaţă. Majoritatea caselor sunt din şamotă, dar am văzut şi vreo două tencuite. Cea mai veche e acoperită, incredibil, cu stuf! Câteva sunt botezate. Una dintre ele, se cheamă, de pildă, Milton. Am căutat în zadar crâşma satului. Am fi vrut să bem o bere de-a lor, Tuborg sau Carlsberg şi să intrăm în vorbă cu sătenii. În schimb am dat de o cochetă galerie de artă în centrul sătucului. Asta da surpriză!

Discut cu o româncă pripăşită pe aici acum vreo zece ani. Zice că cel mai greu i-a fost să se acomodeze cu mentalitatea danezilor. I-a fost ca şi imposibil să priceapă că e absurd să se aştepte să-i sară cineva în ajutor măcar cu un sfat. Ei nu se bagă, nu comentează, te lasă să te perpeleşti, va să zică îţi acordă libertatea de a alege şi de a decide singur.


Taguri:

Comentarii

  1. x-men apk says:

    I agree with your Tânărul Jensen îmbătrâneşte cu demnitate | Revista flacara, superb post.

Comenteaza