Copiii teribili

 Spectacole tot mai curajoase în teatrul independent. Unul dintre acestea este „Copiii teribili“, în regia lui Iris Spiridon, la „Green Hours“.

„Copiii teribili“, de Jean Cocteau

Distribuţia: Istvan Teglas, Nicoleta Lefter, Pavel Ulici…

Regia:Iris Spiridon

Teatrul: Green Hours

Personajele lui Cocteau sunt expresia unei umanităţi nefericite, care  îşi dezvăluie viaţa, fericirea şi slăbiciunile. Copiii teribili se bucură de propria fragilitate, pe care o exploatează emoţional, psihologic şi fizic.

Teatrul  independent  nu   are   nevoie   de multe  resurse pentru a crea un spectacol. Nici nu prea are, şi chiar dacă le-al avea nu ar putea să le desfăşoare, în spaţiile mici de joc oferite de cafenele.  Cu siguranţă n-a fost nevoie  în Copiii teribili, salonul de la parterul Green Hours dovedindu-se  un  spaţiu excelent   pentru un spectacol unde  energiile ţâşnesc   scurt   dar demenţial la suprafaţă, pentru a se întoarce în adâncul personajelor, şi a o lua de la capăt.

În povestea lui Cocteau, doi fraţi, Elisabeth şi Paul se dedau pătimaş unui joc de-a viaţa  şi de-a moartea, adorându-se şi sfâşiindu-se între ei. După moartea părinţilor, ei refuză maturizarea şi se  izolează de  lumea  reală  în camera lor, jucând  inconştient un joc al proiectării lor în afară, un fel de teatru al dragostei şi urii.  Cei doi  îşi găsesc  şi spectatori: Gerard şi Agathe, martori fideli ai reprezentaţiilor frăţeşti nocturne. Nici  Elisabeth, nici  Paul  nu  înţeleg nimic  din  ceea ce înseamnă o viaţă  adevărată, iar exteriorul nu-i interesează şi nu-i influenţează în vreun fel. Pentru ei, viaţa, cu tot ceea ce are  ea, conflicte,  pasiuni şi frustrări, nu  se naşte   afară,  ci  în  interior. În  interiorul unei camere,  camera copilăriei, care  nu  are  nimic de-a face cu paradisul pierdut, fiind dimpotrivă, sumbră şi alienantă. O canapea şi câteva  obiecte   reprezintă  decorul  fanteziilor lui Elisabeth  şi  Paul,   născuţi pentru  a  rămâne copii.  În  acest  decor   care  răstoarnă ordinea lumii,  între  cei patru pereţi,  personajele învaţă să redea  lucrurilor sensul  lor adevărat. Iar cei patru actori  reuşesc  să transmită o stare, închizând spaţiul şi trăgând uşa după ultimul spectator, pentru a te ţine captiv,  preţ de o oră, angoaselor dinăuntru.

„Aţi  vrea  să petreceţi o oră  într-un spaţiu secret, izolat, unde nimeni nu creşte niciodată, unde se  joacă  un  joc senzual cu  eternitatea, unde orice  dramă este  subiect   de  spectacol, unde orice  iubire  este  (im)posibilă şi unde se doarme  treaz    un   somn    nesătul?”  –   Iris Spiridon.

Tot la  „Green  Hours“,  un  alt  spectacol a atras atenţia în ultima perioadă. E vorba  de  „Chutney“, piesă inspirată de  nuvela  lui Banana Yoshimoto, „Kitchen“.

 

„Chutney“

după  Banana Yoshimoto

Distribuţia: Vitalie Bichir, Valentina Popa, Istvan Teglas

Regia: Vitalie Bichir

Teatrul: Green Hours

Dar ce înseamnă Chutney? Este un termen britanic, împrumutat din limba hindi  (chatni), care  înseamnă a  pisa,  sau  a  zdrobi, şi  care denumeşte un  preparat picant,   întrebuinţat de obicei alături de un  meniu principal. Mai exact, un  fel de sos gros,  sau  pastă,  folosit  la asezonarea cărnii  şi a legumelor, căci are  un gust  dulce-sărat-acrişor-picant, plăcut şi interesant.

Şi acum,  despre spectacol. Sub  pretextul unui show  televizat, moderatorul emisiunii o introduce în scenă pe Sara, care face o demonstraţie   despre  Chutney, sfărâmând şi zdrobind diverse ingrediente în piuă. Anticipare a unui destin, gest  complementar disipării propriei persoane… Încet, încet, întrebările moderatorului devin  tot  mai  personale,  iar  răspunsurile Sarei  desprind firul epic al poveştii, lăsând loc acţiunii dramatice şi a confesiunilor despre Victor  – cules  şi el din  interstiţiile spaţiului scenic,  dintre actori şi  spectatori. După moartea bunicii,   Sara  a rămas singură şi  s-a  îndrăgostit de  Victor. Acesta  o invită  să  locuiască  la el, dar  sentimentele bărbatului, afectat de moartea mamei şi de  schimbările radicale prin  care  a trecut tatăl  său,  sunt  destul de  neclare.  Şi totuşi,  ai impresia că un potenţial incredibil de iubire  – precum sfera imaginată în videoproiecţia din timpul spectacolului – stă pe buza  unei prăpăstii, gata să se prăbuşească şi să dispară. O piesă  cu potenţial şi un  spectacol curajos, care mai are nevoie  de reprezentaţii pentru a se pune pe picioare.

„Un  băiat  şi o fată suspendaţi pe o scară, deasupra iadului, privesc  cu frică  spre  cazanul  care  clocotește.   O  privelişte ameţitoare, limbile de foc pârjolesc  totul  în cale, căldura e insuportabilă şi  totuși,   ei  doi  nu  se  ţin  de mână.  Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane  de  pe  lumea  asta,  chiar  dacă  sunt  cei mai buni  prieteni, oricât  de trişti  şi singuri ar fi,  ei  vor  să  stea  pe  propriile lor  picioare. Totuși, dintr-o parte  se vede că sunt un cuplu, o  femeie  şi  bărbatul ei,  chiar  dacă  ei nu  se comportă aşa“ – spune Vitalie Bichir.

Mergi la teatru iar la final mănânci chutney. Dacă  mai poţi.

 

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Sunday, October 7th, 2012 at 7:19 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed