Familia Tót
Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ propune un nou spectacol important: „Familia Tót“, sub direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Frunză construieşte un spectacol potrivit concepţiei despre teatrul popular a lui Jean Vilar.
„Familia Tót“, de Örkeny István
Cu: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu…
Regia: Victor Ioan Frunză
Teatru: Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“
Povestea dramaturgului Örkeny István spune că un maior vine într-un concediu de două săptămâni acasă la familia Tót, trimis de fiul lor de pe front. Maiorul are nevoie urgentă de o pauză şi crede că-şi va rezolva problemele sale psihice, în cadrul natural liniştit al comunităţii unde trăiesc aceştia, departe de zgomotul războiului. Sperând că maiorul i-ar putea uşura fiului viaţa de pe front, cei trei – tată, mamă şi fiică – încearcă să-l mulţumească, supunându-se capriciilor lui. În nebunia sa, ofiţerul instaurează cel mai ciudat regim de teroare posibil, iar familia Tót cedează încet şi sigur, până la asuprirea completă. A face cutii de carton devine distracţia perfectă a maiorului, aşa că nu durează mult până când scena se umple de cutii şi forme din carton. Scenele comice sunt construite atent de Victor Ioan Frunză, care exploatează toate nuanţele textului, realizând cu Familia Tót un nou spectacol de referinţă. Fără a avea nevoie de un buget extravagant sau de decoruri impresionante – colaborează şi de această dată cu scenografa Adriana Grand, soţia sa – Victor Ioan Frunză se bazează pe o echipă de actori pe care o cunoaşte. A mai lucrat cu ei, actorii se cunosc şi ei bine între ei, echipa s-a consolidat. Iar asta se vede în relaţiile filigranate dintre personaje, atât în acţiunile cât şi în tăcerile lor în ritmul şi atmosfera spectacolului. Familia Tót durează mai bine de două ore, iar pe alocuri e un spectacol care curge nu lent, ci într-o lentoare necesară pentru a-şi consuma povestea cum trebuie. Aceasta cred că este cea mai mare realizare a directorului de scenă, şi anume că, propunând un spectacol cu un ritm special – un ritm la care de regulă te plictiseşti – reuşeşte să te ţină în priză. Este, cred, meritul său de a face un tip de teatru care-l apropie în spirit de ceea ce enunţa cu vreme în urmă Jean Vilar despre teatrul popular. Un gen de spectacol care să placă şi publicului obişnuit, dar şi celui cunoscător, şi de care iată că nici Victor Ioan Frunză nu e străin.
Două loturi
TNB are deja pregătit un spectacol Caragiale pentru această stagiune: „Două loturi“, o dramatizare după nuvela lui Ion Luca Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija. Dabija propune la TNB o comedie horror.
Două loturi, de Ion Luca Caragiale
Cu: Marius Manole, Ana Ciontea, Gavril Pătru…
Regia: Alexandru Dabija
Teatru: TNB
Primele trei reprezentaţii au avut loc la finele stagiunii trecute, în cea mai nouă sală a Teatrului Naţional, Sala Mică, o sală într-adevăr nu foarte spaţioasă, dar modernă din punct de vedere tehnic. Două loturi spunea povestea lui Lefter Popescu, care şi-a cumpărat două bilete de loterie cu bani împrumutaţi de la căpitanul Pandele. Acesta îl anunţă că biletele au ieşit câştigătoare, dar, spre disperarea lui, Lefter nu le mai găseşte. După ce răscoleşte toată casa, îşi aminteşte că le-a pus în jacheta cenuşie de vară, dar află că soţia lui a vândut jacheta unei ţigănci pe nişte farfurii. Ajuns la ţigănci, Lefter recuperează jacheta, dar nu găseşte nici un bilet. În cele din urmă şi după o lungă agonie, Lefter Popescu găseşte biletele câştigătoare la serviciu, într-un dosar, motiv pentru care îşi dă demisia. Însă când merge să-şi încaseze câştigurile, află că numerele biletelor fuseseră inversate. Revenind la spectacolul de la TNB, Dabija continuă seria de dramatizări după texte clasice româneşti. Îi place să sape în adânc, acolo se află esenţa poveştii. A făcut asta cu textele lui Ion Creangă, realizând câteva dintre cele mai savuroase comedii ale teatrului românesc din ultimii ani, iar acum cu nuvela Două loturi, a lui Caragiale. Publicul obişnuit să râdă la spectacolele regizorului a fost un pic surprins: Dabija le-a oferit o comedie, dar una neagră. A-ţi încerca norocul poate fi tentant. Dar a-ţi încerca norocul când ştii că eşti nu doar ghinionist, ci şi slab de înger, şi apoi a da greş, frizează diabolicul, aducându-te în pragul nebuniei. Aceasta este şi premisa de la care se pare că a plecat regizorul în lectura textului caragialesc, montând o comedie în cheie horror. Nu ştii dacă să râzi, sau să plângi, sentimentele oscilează rapid, sunt contradictorii. Accentele sunt puse în atmosfera sumbră a spectacolului, cu acţiuni succesive decupate precis, în decorul imaginat de Helmuth Sturmer, o construcţie metalică cu nivel, montată pe o turnantă, unde se joacă, pe rând, când un interior, când un exterior.