Ceea ce astăzi numim „Teoria conspiraţiei” a apărut, în mod paradoxal, nu în întunecatul şi misteriosul Ev Mediu, ci în timpurile Reformei; s-a amplificat în „Secolul luminilor”, pentru a deveni materie primă mediatică în industrializatul secol XIX şi un bun de larg consum cu folosinţe multiple în sofisticatul secol XX. Funcţie de moda epocii, de evenimentele curente şi de interesele unora continuăm să fim serviţi implacabil cu un meniu diversificat de teorii conspiraţioniste, asortat pe gustul tuturor.
De ce avem nevoie de teoria conspiraţiei
Cred că se poate vorbi despre o „nevoie“ perfect omenească de conspiraţie, tot aşa precum acceptăm atracţia spre mister sau plăcerea pentru poveşti. Dat fiind că întotdeauna pe această lume vor exista secrete şi servicii secrete, personaje şi biografii controversate, interese şi pasiuni nemărturisite, iar niciodată lucrurile nu vor fi perfect clare, atunci putem concluziona că „teoria conspiraţiei“ a devenit o parte naturală din păcătoasa noastră viaţă omenească, imediat după ce am încălcat „misterioasa“ interdicţie Dumnezeiască de a gusta din fructul oprit.
Aflând prin intermediul unor mass-media din ce în ce mai sofisticate şi ubicue despre lucruri petrecute dincolo de orizontul perceptiv imediat al simţurilor sale, omul – fiind dotat cu imaginaţie şi ros de setea de cunoaştere – încearcă să şi le explice la nivelul său, utilizând ceea ce dispune în materie de informaţie, educaţie, cultură. Rezultă astfel o poveste care lămureşte un mister cu valenţe ameninţătoare pornind de la un segment de fapte reale şi care uneori creionează o perspectivă mult mai seducătoare şi mai credibilă asupra unei potenţiale realităţi; funcţie de ingredientele tehnologice şi poziţia socială şi politică a autorului poveştii respective, pe piaţa nevăzută a imaginarului colectiv se va naşte sau nu o nouă teorie a conspiraţiei.
Cum se fabrică o teorie a conspiraţiei
În fond, care sunt ingredientele necesare pentru apariţia unei noi şi reuşite teorii a conspiraţiei În primul rând este necesar un subiect învăluit în mister. Acesta poate fi un eveniment neaşteptat, incomplet sau deloc elucidat; un fenomen sau o suită de întâmplări ieşite din comun; un personaj sau o comunitate mai controversată, oricum ceva ce nu se supune obişnuitului cotidian, unanim acceptatului, regulii generale. Apoi este nevoie de un autor-creator al respectivei teorii care să apară pe faţă sau în umbră drept „elucidatorul“ sau „explicatorul“ misterului în cauză. Acest autor trebuie să fie capabil să creeze o înlănţuire credibilă, palpitantă, atrăgătoare de vorbe şi fapte, pe gustul şi conform aşteptărilor şi preocupărilor celor cărora le sunt destinate. Teoria conspiraţiei nu are nici o şansă de a înflori dacă ea nu este pliată perfect pe profilul societăţii căreia îi este destinată. Funcţia aceasta de autor al respectivei teorii a conspiraţiei este îndeplinită de obicei de posesorul informaţiei adevărate despre subiect, fiind vorba despre servicii secrete, organizaţii mai mult sau mai puţin publice, sau pur şi simplu de ziarişti debordând de imaginaţie şi energie speculativă. Nu poate lipsi din arsenalul teoriei conspiraţiei un mediu propice de transmitere, de răspândire a misterului explicat sub forma unei conspiraţii, adică mass-media disponibile şi penetrabile pentru astfel de speculaţii. În fine, trebuie să existe o ţintă a teoriei conspiraţiei, care nu este nimeni altcineva decât publicul care o va consuma ca produs de largă audienţă, fiind sau nu afectat în reacţiile sau atitudinile sale de aceasta. Este greu de susţinut şi demonstrat că orice teorie a conspiraţiei, cel puţin cele cunoscute în epoca modernă de civilizaţia iudeo-creştină, ar reprezenta doar foarte abile operaţiuni de manipulare orchestrate într-un scop bine determinat. Prin manipulare înţelegem o acţiune de influenţare cu scop predeterminat a comportamentelor şi atitudinilor unui grup mai mare sau mai mic de oameni, fără ca aceştia să-şi dea seama că sunt persuadaţi. Pot fi identificate şi exemple de teorii conspirative răsărite în mod firesc – desigur, totul până la proba contrarie – ca urmare a nevoii spontane a unor oameni de a da sens unor evenimente sau fenomene fără explicaţii imediate.
Teorii ale conspiraţiei manipulatoare
Inventariind istoria teoriilor conspirative vehiculate în ultima sută de ani, acestea pot fi clasificate, în funcţie de modul lor de apariţie, în trei tipuri distincte pe care le vom numi manipulatoare, de conjunctură şi evenimenţiale. Teoriile conspiraţiei manipulatoare sunt create şi răspândite de serviciile secrete ale unei ţări pentru atingerea unor scopuri politice. Acest tip de teorii ale conspiraţiei sunt cel mai uşor de deconspirat după ce regimul politic – de obicei unul de tip totalitar – dispare, arhivele acestuia devenind izvor istoric şi sursă de lumină asupra misterelor ameninţătoare de altădată. Conspiraţiile în scop de manipulare se disting printr-un mesaj înfricoşător-apocaliptic, care sugerează un pericol iminent, dar totuşi difuz, menit să incite la o reacţie de apărare – de obicei violent, radicală – imediată împotriva unui duşman potenţial desemnat. Tema acestui tip de teorii conspirativ-manipulatoare reflectă peisajul politic şi social al epocii respective. Teoria conspirativă clasică din această categorie este cea a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, care întruneşte toate ingredientele necesare: poveştile şi legendele despre evrei au fost dintotdeauna învăluite într-o aură obscur-mistică; autorul acestei teorii a conspiraţiei a evreilor pentru controlul întregii lumi este, în opinia istoricilor, Piotr Ivanovici Rackovski, şeful poliţiei secrete (Ohrana) a Ţarului Nicolae al II-lea în 1899; intriga complotului mondial sionist se potrivea atmosferei antisemite din Rusia şi Franţa (să ne amintim de afacerea Dreyfuss) sfârşitului de secol XIX; ziarele populare ce apăreau în tiraje din ce în ce mai mari şi broşurile din ce în ce mai ieftine permiteau răspândirea poveştii; în fine, publicul încă semidoct a acelui fin du siècle, dar şi clasa politică conducătoare din Europa era perfect permeabilă la astfel de scenarii. În realitate, aşa cum s-a demonstrat încă din anii 20, „Protocolul“ era un fals, o prelucrare grosolană a unui pamflet scris în Belgia anului 1864 de un francmason socialist Maurice Joly sub titlul Dialog în iad între Machiavelli şi Montesquieu. Politica lui Machiavelli în secolul XIX împotriva împăratului Napoleon al III-lea. Teoria conspiraţiei Protocolului Înţelepţilor Sionului a început să circule în Rusia ţaristă în 1897, la un an după ce Teodor Herzl – fondatorul sionismului – publicase Statul evreiesc, pentru a deveni extrem de populară după 1903 în toată Europa. Asemănătoare poveştii Protocolului este cea a „Testamentului lui Petru cel Mare“, care a circulat în anii socialismului şi în România. De data aceasta „victima“ conspiraţiei erau sovieticii, ale căror încrâncenate direcţii de expansiune în sud în Caucaz şi până la trecătorile Mării Negre (ce le-ar fi asigurat ieşirea în Mediterana) sau în nord asupra ţărilor baltice, ar fi fost trasate chiar de către ţarul Petru cel Mare încă din secolul XVIII. Nu a fost încă dovedit autorul creator al acestei ameninţătoare teorii a expansionismului rus care a prins îndeosebi în mediile antisovietice precum cel românesc. Astăzi, o astfel de teorie nu mai are nici credibilitatea, nici atractivitatea de acum un secol, în schimb în topul celor mai populare conspiraţii au apărut teoriile despre Iluminatii – sectă creată în Bavaria în 1776 de Adam Weishaupt în scopul instaurării unui guvern mondial prin răsturnarea regatelor, sau cele despre Biserica Scientologică – din care face parte şi celebrul star Tom Cruise, care ar conduce Hollywoodul. A rămas însă în topul conspiraţiilor nu doar „certitudinea“ că evreii controlează Wall Street-ul, dar şi teoria manipulatoare antiamericană creată de KGB la mijlocul anilor ’80 pe fundalul Războiului Rece şi al angoasei create de teribila şi necunoscuta ameninţare a SIDA. Pentru ca să prindă teren şi credibilitate teoria creării virusului SIDA în laboratoarele Pentagonului de la Fort Detrick, KGB-ul a utilizat, timp de câţiva ani, nu doar presa sovietică, ci şi publicaţii din India, Siria sau agenţi de influenţă britanici născuţi în Rusia, precum şi summit-ul ţărilor nealiniate de la Harare. Astăzi mai sunt destui cei care cred că SIDA a fost creată şi implantată pentru a reduce numărul homosexualilor şi al populaţiei de culoare din Statele Unite.
Teorii ale conspiraţiei manipulatoare
Un alt tip de teorii ale conspiraţiei sunt cele de conjunctură. Acestea apar de regulă în mod spontan, pe fondul existenţei în acel moment a unei apetenţe manifeste a publicului pentru o temă anume, exprimată sub forma unei teorii a conspiraţiei. Astfel, în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, pe prima pagină a mass-media se afla tema cuceririi spaţiului extraterestru datorită spectaculozităţii în sine a subiectului, dar şi ca urmare a mizei sale propagandistic-competiţionale între supremaţia tehnologiei americane faţă de cea sovietică. În consecinţă, orice speculaţie pe tema farfuriilor zburătoare, a unor civilizaţii extraterestre care ne vizitează devenea seducător de credibilă. Chiar şi în România socialistă, cartea proprietarului elveţian de hoteluri şi paleoarheolog amator Erich von Däniken Amintiri despre viitor s-a bucurat nu numai de girul lui Ion Hobana, dar şi de un semnificativ succes de public. Utilizând deopotrivă o vastă bibliografie occidentală, cât şi propriile cercetări, Däniken descrie câteva studii de caz care speculează mistere ne-elucidate ale trecutului, pentru a sugera că totul putea fi explicat printr-o implicare directă a unor civilizaţii extraterestre survenite acum mii de ani în evoluţia umanităţii. Fără a acuza pe nimeni, Däniken venea astfel cu explicaţii plauzibile la misterul piramidelor egiptene, la originea statuilor gigantice din Insula Paştelui, la secretele şi cunoştinţele civilizaţiei maiaşe etc. Practic, Däniken oferea o alternativă „raţional-ateistă“ la misterul Creaţiei Dumnezeieşti, oprindu-se la un pas de afirmaţia că harul simţirii şi gândirii umane îl datorăm tot unei fecundaţii extraterestre. Ateismul acestei teorii justifică şi publicarea cărţii în Republica Socialistă România a anilor ’70.
Aceeaşi fascinaţie a spaţiului cosmic, dar mai ales proliferarea unei antipatii cvasigenerale faţă de puterea, bogăţia şi omniprezenţa americană constituie ingredientele conjuncturii actuale ce asigură popularitatea unei teorii care afirmă că de fapt americanii nu au pus piciorul pe Lună în 1969 şi că totul (inclusiv celebra transmisiune TV comentată şi în RSR de Andrei Bacalu) a fost gândit de scriitorul SF Arthur C. Clarke, regizat de Stanley Kubrick (regizorul clasicului film Odiseea spaţială 2001) şi sprijinit politic de Henry Kissinger şi Alexander Haig. Desigur, nu există dovezi deconspiratoare nici a teoriei lui Däniken (doar fisuri în demonstraţiile acestuia), cum nu există nici probe în a dovedi falsul aselenizării de acum patruzeci de ani. A apărut însă în circulaţie o variantă conjunctural-geopolitică a acesteia, conform căreia chinezii ar fi ajuns deja pe Lună, ar fi constatat absenţa urmelor americane, drept care îi şantajează pe aceştia să nu declanşeze invazia în Iran, de care China are o nevoie vitală pentru resursele sale petroliere.
Teoria conspiraţiei evenimenţiale
Marile evenimente petrecute pe neaşteptate şi cu deznodământ dramatic au generat aproape fără excepţie teorii ale conspiraţiei, mai ales dacă acestea au implicat personaje cu popularitate mondială sau au determinat mutaţii politice semnificative. Poate că exemplu cel mai elocvent de mărire şi decădere a popularităţii unei astfel de teorii a conspiraţiei evenimenţiale este cea legată de asasinarea preşedintelui J.F. Kennedy. Atât de mult a fost exploatat acest eveniment, atât de multe explicaţii acuzatoare au fost formulate pe hârtie sau pe banda de celuloid, dar nici una dovedită sau confirmată indubitabil, încât datorită tocirii sale şi apariţiei altor subiecte similare, teoria conspiraţiei asasinării lui Kennedy nu mai figurează în top. Locul său a fost preluat de moartea prinţesei Diana – personaj la fel de universal charismatic, cu un sfârşit la fel de tragic şi neaşteptat, care, oricât de explicat ar fi, prezintă o foarte largă plajă de potenţiale conexiuni şi interpretări care de care mai spectaculoase. La fel de inepuizabile în generarea continuă a unor teorii ale conspiraţiei sunt şi evenimentele politice dramatice neaşteptate, categorie din care fac parte Revoluţia română şi atentatele de la 11 septembrie. Nu cred că vreodată se vor risipi complet umbrele Revoluţiei române, care, prin multitudinea de semne de întrebare pe care le cuprinde, generează tot atâtea posibile teorii explicative, fiecare având la bază o altă conspiraţie: a KGB-ului, a lui Ion Iliescu, a Securităţii, a bubulilor, a Occidentului, a… Şi pentru că toate aceste poveşti mai mult sau mai puţin adevărate trebuiau să poarte un nume, le-au spus „Scenarite“. Fiecare porneşte de la unul sau mai multe detalii sau mărturii (mai rar documente) cunoscute sau acceptate ale evenimentelor sau ale istoriei acestora, după care se construieşte un întreg eşafodaj de conexiuni, raţionamente, concluzii, dar care sunt în majoritate viciate de patimi şi partizanate politice. Aceeaşi situaţie – dar la o scară mult mai mare – o întâlnim şi în cazul atentatelor de la 11 septembrie. În martie 2002, aşadar la doar şase luni de la producerea evenimentelor, la Paris apărea consistentul volum semnat de un ziarist de investigaţie francez, Thierry Meyssan, intitulat L’éffroyable mensonge / „Înfricoşătoarea minciună“. Debordând în informaţii provenind din surse deschise, accesibile oricui, prelucrate, închegate şi publicate într-un timp record, Meyssan afimă că nici un avion nu a lovit Pentagonul, că atentatele din 2001 au fost regizate de serviciile secrete americane în beneficiul exclusiv al familiei Bush şi intereselor petroliere ale acesteia şi a susţinătorilor săi texani, scopul fiind controlul Afganistanului în vederea transportului spre Oceanul Indian a gazelor şi petrolului caspic în afara controlului rus sau iranian, precum şi asigurarea condiţiilor politice interne în baza actului P.A.T.R.I.O.T. pentru un al doilea mandat prezidenţial. Meyssan a avut şi va mai avea numeroşi epigoni, în majoritate anglo-americani, dispunând de o limbă şi piaţă de desfacere mult mai mare pentru teoriile lor, prea puţin diferite, în fond şi formă, de cele ale francezului. Una dintre acestea, ceva mai inedită, indică Mossad-ul drept autor al atentatelor în scopul năpustirii furiei puterii militare şi politice americane asupra arabilor, aşa cum au făcut-o asupra japonezilor în urma atacului de la Pearl Harbour în 7 decembrie 1941.
