Filmul ca revanşă
Banda aparte alcătuită de Quentin Tarantino pentru acest film reuşeşte să dea lovitura. O mână de evrei americani cu spirit revanşard le aplică naziştilor tratamentul pe care aceştia, la rândul lor, îl administrau evreilor din Europa. Tratamentul brutal – scalpări precum cele ale apaşilor, desfigurări făcute cu bâta de baseball, tatuări – are ca efect inducerea terorii în rândul soldaţilor germani. Trupa îi tatua pe cei pe care îi lăsau să plece cu o zvastică pe frunte, procedeu asemănător imprimării cu steaua lui David pe hainele şi locuinţele evreilor. În această istorie alternativă, călăii devin victime.
În lumea filmelor în care standardul duratei este de o oră şi jumătate, Tarantino construieşte suspansul. Pelicula, meticulos alcătuită, plină de referinţe din genul exploitation şi western-spaghetti, reuşeşte să te surprindă de nenumărate ori. Inglourious basterds împrumută prin referinţe nu numai numele, uşor alterat, ci şi spiritul peliculei din ’77 a lui Enzo G.Castellari, dar produsul devine mai dinamic şi mai plin de sens. Într-o adevărată formă postmodernă: regizorul american este un Houdini, ia elemente care au existat în alte filme, cum ar fi tensiunea din westernurile spaghetti sau energia şi inovaţia care existau în filmele de categorie B sau C americane şi se joacă cu acestea uimind audienţa. Clişeele capătă putere, devin mecanisme capabile de a produce amuzament şi empatie.
Prin toate acestea ne arată cât de puternic este filmul, ca produs cultural. Într-unul dintre cele mai importante momente, când cinematografului i se dă foc cu ajutorul peliculei de film pentru „a arde“ o seamă de „personalităţi“ naziste, mesajul devine limpede. Despre asta ne „vorbeşte“ Tarantino, despre puterea cinematografului, capacitatea lui de a altera realitatea, de a răzbuna o istorie sau Istoria. Toată această violenţă caricaturală (una asemănătoare cu cea a filmelor lui Fulci) te eliberează. Clişeele sunt reambalate şi prind viaţă: Brad Pitt, care-l joacă pe un evreu american din Tenessee, cu accentul de sudist, încruntat, neortodox şi pragmatic, Aldo Raine; sudisto-evreul nu rămâne un stereotip, ci devine o forţă motrice. Şi mai interesant este personajul negativ, nazistul Hans Landa, interpretat de un talentat actor austriac, Cristoph Waltz, care este meticulos, inteligent şi lipsit de scrupule, chiar şi atunci când trădează.
De exemplu, apariţia lui Eli Roth, ca Evreul-Urs, cel care crapă căpăţânile naziştilor cu o lovitură formidabilă de bâtă de baseball, va fi apreciată de fanii regizorului.
Pentru mine a fost una dintre rarele ocazii cĂnd am asistat, la sfĂrşit, la aplauzele publicului.
Regizor: Quentin Tarantino
Actori: Brad Pitt, Cristoph Waltz, Eli Roth
Genul: Război, exploitation; Durata: 153 minute
Recomandări: Sayuki Western Django, filmul lui Takashi Miike, un western-spaghetti creat de japonez, în care joacă şi Quentin Tarantino având un rol scurt, dar savuros.