Toamna Patriarhilor – Raport despre starea naţiuni la moartea intâistatatorului

N-am mai văzut niciodată atâtea flori! Pentru că buchetele nu mai încăpeau în vase, pe lângă icoane, pe coroane, în Catedrală sau în Palatul Patriarhal, câteva măicuţe au primit ascultare să le pună în saci de plastic. Doar petalele, ca să fie aruncate covor. In ideea ca Preafericitul să plece în Ceruri pe un drum de flori. O risipă frumoasă de crini, trandafiri şi garoafe. Mi-aş fi dorit să acopere, măcar pentru o zi, realitatea pe care o trăim. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Ba chiar dimpotrivă! Pe fondul acela floral, printre rugăciuni, psalmi şi clopote, „chipul” ţării mi-a părut şi mai schilodit. Nu ştiu dacă a mai spus-o cineva, dar eu am trăit-o, cu amărăciune. „Starea” unui neam se vede cel mai bine la înmormîntarea Patriarhului său!

Faur Isaia avea o treabă cu Băsescu

Peste 20 de mii de oameni au bătătorit dealul Patriarhiei în cele trei zile de priveghi. Un fel de Românie în miniatură. Cu femei evlavioase şi îndurerate, care au stat câteva ore la coadă ca să sărute, pentru ultima oară, mâna Patriarhului. De-acum vânătă de perfuzii şi… moarte. Cu bărbaţi cu frica lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în hainele de duminică şi veniţi, cu trenul de noapte, de la sute de kilometri distanţă. Din Suceava, Iaşi, Arad sau Craiova. Apoi cu politicieni smeriţi nevoie-mare, mai ales în faţa camerelor de luat vederi. Sigur că preşedintele Băsescu a fost primul. Vorbe mari, laude şi medalii, chiar şi promisiuni. Primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, i-a scăpat porumbelul cu mult discutata Catedrală a Neamului. Cică, totuşi, se va întâmpla sub mandatul lui. N-au lipsit nici cerşetorii noştri cei de toate zilele. Foarte intrigaţi când jandarmii i-au zorit să-şi strângă tabăra ridicată în boscheţii de pe dealul Patriarhiei. Tocmai îşi spălaseră şi ei nişte acareturi în arteziana de la Unirii. Şi le întinseseră la uscat. Că, doar ce, ei nu sunt creştini? Nu au dreptul să-l privegheze pe Patriarh? încă şi mai ciudaţi, istericii neamului au fost şi ei destul de bine reprezentaţi. O călugăriţă purtătoare de lozinci împotriva Preafericitului s-a luptat, corp la corp, cu poliţiştii ce-i fuseseră repartizaţi. în timp ce ţipa, evident, ca din gură de şarpe. Că, uite, „a venit Necuratu'”! Printre valurile de pelerini s-a strecurat şi Faur Isaia, cel care l-a împroşcat cu cerneală pe fostul preşedinte Constan- tinescu, în 2000. De data asta avea o treabă cu Băsescu, aşa, ca de înmormântare de patriarh. Dar n-a mai apucat, forţele de ordine l-au făcut „pachet” şi l-au urcat în trenul de Timişoara. Şi cum rromii „e-n toate”, au ţinut să atragă privirile şi de data asta.

O delegaţie de domni, îmbrăcaţi la patru ace, a trans­pirat, din belşug, sub greutatea coroanei. Asortată la eveniment, adică sub formă de cruce. Şi, bineînţeles, cea mai mare din parcare. Lungă de peste trei metri, de nici n-a avut loc în Catedrală. Milostenia Partidei Rromilor a coborât, apoi, în Piaţa Unirii. Unde trecătorii, buimaci, au primit pachete cu tot felul de bunătăţi. De sufletul Patriarhului. Să fie primit! în timp ce un grup de copii urca voios dealul Pa­triarhiei. Joaca de-a cine ajunge primul a fost tempe­rată de învăţătoare, educatoare sau ce-o fi fost. Dacă tot au venit în excursie la catafalcul Preafericitului, se cerea să fie un pic mai cuminţi. Şi să nu se mai dueleze cu florile din dotare.

„Cel mai important mort”

Culmea este că moartea Patriarhului a devenit „obiectiv turistic” şi pentru câţiva străini, aflaţi întâmplător în Bucureşti. Au venit, s-au uitat, au filmat. O turistă din Israel, vorbitoare de limba română, a fost fascinată de gropari. Cum săpau ei, acolo, în Catedrală, sub o lampă şi sub privirile curioşilor, mormântul întâistătătorului. Unul dintre ei, Marian, chiar plângea. Că de şapte ani are meseria asta, da’ niciodată nu i-au dat lacrimile. Până acum. Unii ziceau că de îndurerare. Alţii, că de vodcă. „Trebuie să fie trist pentru voi!”, a spus turista din Israel. Da, foarte trist. Până într-acolo încât secven­ţele simple, normale, curate, aproape că nu le-a mai simţit nimeni. Cum ar fi o rugăciune în şoaptă, printre lacrimi şi fire de busuioc, spusă de Ruxandra Olaru. O bătrânică venită din Oneşti, doar cu bani de tren: „Că de mâncare nu e vorbă, asta mai poate aştepta. Şi nici de dormit, noaptea am stat de poveşti, cu femeile cele, pe o bancă, acolo, jos. Ca la priveghi, să nu rămână mortul singur. Mai cu seamă că e cel mai important mort. Părintele sufletelor noastre, de amar de ani”. Sau cum ar fi academicianul Bălăcea- nu-Stolnici, urcând, cu mare greutate, dealul Patriar­hiei. Că doar n-aţi fi vrut să-l lase vreo maşină, în trombă, chiar pe scările Catedralei? Ce, e vreun VIP, cumva? Un băiat de la SPP s-a simţit să-i ofere braţul. A refuzat politicos, sclipitor, ca de obicei: „Nu de braţe aş avea nevoie, tinere, ci de nişte picioare!” între timp, lumea are probleme mult mai importan­te. Unii îl huiduie pe Constantinescu. Alţii se în­ghesuie să dea mâna cu Adrian Năstase. Şi cu Vadim, Becali sau Funar. Câteva pensionare insistă pe segmentul Ion Iliescu. Că „mai bine trăiam pe vremea dumneavoastră, când ne-aţi dat pensiile”. Până obţin zâmbetul acela larg, istoric, numai bun de afişat la o înmormântare. Care îl cucereşte şi pe un ţăran aşezat pe sacoşa cu acte şi dosare. Altfel supărat foc, fiindcă l-a ratat pe Tăriceanu. Să-i explice cum îl poartă prin tribunale, de 17 ani, şi tot nu i-au dat pământul.

„Problema dumneavoastră trebuie rezolvată acum, in interimat”

Şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, feţele bisericeşti, mai mult sau mai puţin înalte. Păstorii acestei turme, prea mult după chipul şi asemănarea ei. Datele oficiale spun că au fost în jur de 1.500. Unora li se citea durerea pe faţă. Altora le cădeau lacrimi în bărbi. Prezenţe tăcute, discrete, chiar o mângâiere pentru credincioşi. Mulţi dintre ei, însă, aveau alte preocupări. Pe cine să mai întâmpine, cui să-i mai acorde favorul de-a nu sta la coadă, pe cine să mai sune pentru ultimele zvonuri. Ca să nu spun chiar pariuri. Că, deja, e aproape clar cine va fi următorul patriarh: „înaltul Daniel şi-a intrat în pâine, parcă e de-aici!” Preotul-secretar al

Arhiepiscopiei Bucureştiului, hai să nu-i zicem nu­mele, devenise un fel de centrală telefonică ambulantă. Avea probleme importante de rezolvat. Trebuia să ia o cunoştinţă de la poartă, cu familia ei cu tot. Şi să o ducă de mână, la propriu, până în Catedrală. Că doar n-o să stea ditamai florăreasa la coadă cu muritorii de rând! Altă mostră de conversaţie: „Da, domnule preşedinte, v-am sunat sau am vrut să vă sun, adică am avut intenţia, dar noi, ştiţi, suntem în mare durere, problema dumneavoastră trebuie rezolvată acum, în interimat, cât există tot interesul să-şi facă uşi deschise”. Liniştiţi-vă, era alt preşedinte (de consiliu, de comisie, de bloc?), nu al ţării. Acesta din urmă aranjează lucrurile la un alt nivel. Şi a venit să-i acorde Preafericitului, post-mortem, Ordinul Steaua României în grad de Colan. Printr-o ceremonie, desigur. La care a fost convocat Sfântul Sinod. IPS Daniel, posibil viitorul patriarh, l-a aşteptat pe Băsescu. Afară, pe treptele Catedralei. In soare. Sub privirile nedumerite ale credincioşilor. Sub camerele de filmat şi sub „tirul” fotoreporterilor. Şi sub demnitatea unui patriarh. Preţ de un sfert de oră.

Sigur că şi noi, ziariştii, am contribuit, după pu­terile noastre, la acest peisaj bizar. A arunca mucurile de ţigări pe jos, în faţa Catedralei Patriarhale, de pildă, sau a transmite informaţii de la înmormân­tarea Patriarhului cu buricul pe-afară şi cu umerii goi este tot un semn de oligofrenie socială.

Flecare cu durerea lui

In rest, înmormântarea a fost foarte frumoasă. Cu troparele Invierii, cântate pe opt glasuri. Cu porumbei, salve de tun, Regimentul 30 Gardă Mihai Viteazul şi Deşteaptă-te române! Politicienii zilei au umplut Catedrala. Rudele Preafericitului, venite din localitatea Victoria, din judeţul Botoşani, de-abia dacă au mai avut loc. Cât despre credincioşi, nici vorbă! S-au înghesuit, s-au călcat în picioare. Fiecare cu durerea lui. Să atingă sicriul Patriarhului, când l-or scoate afară. Să-l vadă la faţă pe Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Să pună de-o strângere de mână cu Băsescu. Să primească o binecuvântare de mitropolit. Să prindă ceva de pomană: „Că e clar că nu se-ajunge la atâta puhoi de lume!” 460 de oameni au avut nevoie de asistenţă medicală de la Crucea Roşie. Sau doar de nişte medicamente, de inimă şi tensiune, „hai, vă rog frumos, să fie de sufletul Preafericitului, că nu mai am acasă şi nici bani!”.

După cum spuneam, Patriarhul a plecat dintre noi pe un drum de flori.

Mai mulţi Preafericiţi într-unul singur

Cea mai Înaltă distincţie din România

Ca să primeşti cea mai înaltă distincţie din România, trebuie să fii un om mort. Să te duci şi să mori puţin. Chiar dacă, pe urmă, cazul Preafericitului Teoctist, învii. Să-ţi prinzi de gât STEAUA ROM­NIEI în grad de Colan, trebuie să ai gâtul uşor vânăt. Ce poate rezulta din această conjunctură drept morală decât că un bun român e un român mort, ca indienii? Deci, până la această oră, nici un român n-a reuşit să capete, în viaţă, cea mai înaltă distincţie a statului român? Ce ar trebui să facem pentru asta? Să crăpăm?

La această oră, România are mai mulţi patriarhi. Nu, nu ca Bulgaria. Are mai mulţi patriarhi pentru că mai mulţi dintre cei cu rang înalt bisericesc ar merita, oricând, să fie. Există vreo îndoială că Teofan merită să fie patriarh? Nu, de altfel, se spune că Preafericitul Teoctist l-a şi văzut în această postură. Cum, neîndoios, prin tradiţie, dar şi prin deschidere, Daniel al Moldovei merită şi el să fie, lucru pe care îl susţin fără rezerve. Le Monde l-a văzut pe scaunul patriarhal pe Bartolomeu Anania. Alţii l-au amintit pe Andrei Andreicuţ. Demn ar fi şi Pimen al Sucevei. îl consider oricând eligibil şi pe Casian Crăciun, chiar dacă, deocamdată, mai are o treaptă de urcat – şi, probabil, o serie de detractori în cârcă. De altfel, dacă, potrivit tradiţiei de peste un secol, Daniel va fi ales Patriarh, se va deschide o succesiune şi pentru scaunul Mitropoliei Moldovei. Ce nu a făcut, însă, presa, este să lumineze ultimele zile ale Patriarhului Teoctist. S-a pornit de la premisa: la 92 de ani, oricum spectrul sfârşitului vieţii lumeşti era pe aproape. Desigur. Dar un film al ultimei săptămâni petrecute în lumea pământească de către Patriarh era obligatoriu pentru reputaţia unei prese care se pretinde profesionistă. Reconstituirea ar fi relevat cum, de ce – şi, mai ales, dacă această moarte putea fi amânată. Dacă Teoctist a cerut, cu adevărat, operaţia. Dacă medicii au făcut ceea ce trebuie să facă: adică să afle, în urma unor teste medicale de specialitate, dacă inima e în stare să reziste sau nu. Dacă operaţia putea fi evitată. Dacă tratamentul o putea exclude. Pentru că, dacă lucrurile nu stau aşa – şi nu par a sta – Teoctist a murit cu zile. Chiar dacă nu cu (foarte) multe zile, cu zile numărate. Tardiv, un cotidian naţional a încercat demersul de recuperare a ultimelor zile ale Patriarhului Teoctist. Au făcut şi televiziunile mai multe emisiuni pe aceas­tă temă. în alt rând de idei, e deranjantă atitudinea presei şi a opiniei publice: dacă, înainte de moarte, Preafericitul era taxat drept „colaboraţionist”, drept „legionar”, drept… nu mai ştiu cum, atunci, moartea spală orice? La adăpostul ecumenismului, dăm dova­dă de o îngrijorătoare lipsă de coloană vertebrală.

Lupta pentru putere

La scurt timp după moartea Preafericitului, au început să mişune semnele luptei pentru putere. Au început contestaţiile împotriva lui Daniel, dintre care unele absurde, oricum imunde. Cum ar putea fi dovedit că e mason sau pro-masoni? Asta ţine de regis­trul absurdului. Nu-ţi trebuie multă intuiţie ca să poţi paria că imaginea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), singura validă, riscă să se ducă pe o pantă descen­dentă, în urma tuturor acestor porcăieli reciproce. Singurul perdant, BOR: nu Teofan, nu Daniel, nu Bartolomeu Anania, nu Andreicuţ, ci BOR. Păcat: era ultima redută a încrederii românilor, după ce şi armata a mai zbârcit-o un pic. Lupta pentru putere o face asemeni tuturor celorlalte părţi ale societăţii româneşti, aşa cum ea şi este. Deşi era un pic aureolată de încredere, de preţuirea pe care o avea în ochii repondenţilor la sondajele de opinie. Un alt reper al românilor e pe ducă… Iar cât priveşte perico­lul scindării, deocamdată n-aş fi printre panicarzi. Există grupuri, dar nu tabere conturate atât de bezmetic, încât să producă o separaţie. Cel mult, vom asista, cum s-a şi început, la o încăierare mediatică. La ora când va apărea următorul număr din revista noastră, lucrurile vor fi deja clarificate. Daniel al Mol­dovei are cele mai mari şanse să-şi adjudece scaunul patriarhal. Imperativul care stă în faţa bisericii române este, îmi pare rău pentru fundamentalişti, deschiderea. Şi, în nici un caz, rămânerea între anumite limite anchilozate, osificate, inerţioase, ale modelului anterior. Peste tot, confesiunile religioase se flexibilizează pentru a fi ofertante in raport cu noii adepţi, cu noile generaţii. Cei care proslăvesc tradiţio­nalismul ortodox nu vor mai avea a face mulţi prozeliţi.

„Voia lui Dumnezeu”

Am consultat şi opinia unui preot-paroh vizavi de felul \n care lucrează voinţa lui Dumnezeu, potrivit spuselor oamenilor Bisericii, într-un asemenea caz, al alegerii. Este drept că voia lui Dumnezeu o fac oamenii. „Voia lui Dumnezeu” este să se desemneze trei candidaţi, precum „voia lui Dumnezeu” este să se aleagă doi „finalişti”, dacă unul nu se califică detaşat. Şi, în caz de nedepartajare, prin tragerea sorţilor se manifestă tot „voia lui Dumnezeu”, caz în care cel mai slab dintre cei doi putând câştiga tot prin…„voia lui Dumnezeu”. Oricine ar câştiga, şi la acest moment cel mai bine plasat se află IPS Daniel, el va fi primul patriarh ales al României libere. Ceea ce îl degrevează de multe responsabilităţi, dar îl şi umple de altele. Nu masoneria e preocuparea numărul unu pe care trebuie să o aibă următorul patriarh, nici jocurile bise­ricii, ci renaşterea Bisericii ortodoxe, consolidarea în­crederii enoriaşilor în BOR. Oricum, faptul că alegerea capului Bisericii ortodoxe se întâmplă o dată cam la douăzeci ori treizeci de ani face din aceste evenimen­te un fel de film unic al actualităţii pe care o trăim.

PoliTichie de patriarhie

Scena contaminată de jocuri de culise a societăţii româneşti n-a iertat, nici de astă dată, politizarea evenimentelor. Credem că un scurt comentariu pe această temă se impune. Dan Voiculescu, atacatorul de serviciu, nu s-a putut abţine să rateze prilejul de a-i mai da, încă o dată, la gioale, Preafericitului Băsescu. Lui i-a pus în cârcă raportul Tismăneanu, în care Teoctist Arăpaşu era suspectat de arondare la interesele Partidului Comunist Român. Teoctist a replicat, atunci când, în timpul vieţii, a fost arătat cu degetul pentru colaborare cu sistemul comunist, că acei care vorbesc nu o fac în cunoştinţă de cauză, nu ştiu ce a fost în culisele lucrurilor.

IPS Daniel asigură interimatul la scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române. Multă lume ii vede chiar ca pe vitorul patriarh al României. Pe de altă parte, Le Monde atrăgea atenţia într-un articol că numirea noului patriarh ar putea diviza BOR in aripa novatoare şi aripa conservatoare. Care sunt şansele mitropolitului Moldovei de a accedela scaunul patriarhal şi cum va arăta BOR după numirea patriarhului României, iată, în continuare câteva predicţii.

Razvan Theodorescu, PSD

„Nu consider că ÎPS Daniel este ca şi instalat în fruntea BOR. Va exista o competiţie deschisă la scaunul patriarhal. Este pentru prima oară când vor exista alegeri libere, fără intervenţia puterii politice, asta după foarte mult timp când politicul intervenea în asemenea decizii. De la Miron Cristea încoace politicul a intervenit în sfera religioasă. La acest moment nici nu avem lideri politici puternici care să poată să se implice în asemenea chestiuni. După cum bine se ştie, BOR se află în topul preferinţelor populaţiei, practic asistăm la culmea puterii bisericii, iar jocurile se vor face în biserică, nu în afara ei, şi restul sunt simple speculaţii. E greu să spun cine va fi succesorul, există două tabere – conservatori şi novatori – dar indiferent cine va fi câştigător, nu cred că restul nu se vor supune. Da, există o cutumă în Biserică, potrivit căreia patriarhul se alege preferenţial din Moldova, în general s-a respectat cutuma, excepţie fiind cazul episcopului de Caransebeş, dar de la Nicodim încoace s-a respectat cutuma. Dacă se va respecta această cutumă, atunci Daniel e dinainte decis. Dar e greu să spunem că aşa va fi. Nu cred că aceia de la Le Monde au dreptate în ceea ce priveşte scindarea BOR, dacă e ales un patri­arh ori altul Biserica este suficient de diplomată ca să poată masca o ruptură. Va fi o scindare de generaţii, dar nu o ruptură pe faţă.”

Felix Tataru, GMP Advertising

„Nu cred că persoana care deţine locotenenţa patriarhală acum, îPS Daniel – mitropolitul Moldovei, va fi în mod obligatoriu succesorul Preafericitului Teoctist la scaunul patriarhal. Va exista un proces de succesiune, vor fi alegeri, iar acestea nu vor fi o simplă formalitate. Să nu uităm că intervine aici şi voia Sfântului Duh! Sigur, eu îl văd ca favorit pe IPS Daniel, însă, când vine vorba despre cele sfinte nu trebuie niciodată uitat Dumnezeu care intervine între oameni. Nu contează numai votul oamenilor, ci voia lui Dumnezeu. Alegerea noului patriarh al României e un proces ceva mai complex. Apropo! Omul care va fi în fruntea BOR va trebui susţinut şi de oameni, de popor, nu doar de cei care îl aleg în mod direct. Cât priveşte speculaţiile din Le Monde, cum că alegerea noului patriarh ar putea diviza BOR, în aripa conservatoare şi cea novatoare, cred că aceasta e o simplă judecată umană. Nu este adevărat ce spune Le Monde! Oricine va veni, va propune o viziune şi o echipă indiferent dacă unii vor fi sau nu de acord. BOR funcţionează pe principii democratice şi nu cred că numai pentru că vine un mitropolit sau un altul în scaunul patriarhal, ceilalţi se vor separa de Biserică.”

Radu Câmpeanu, PNL

„In ceea ce priveşte alegerea noului patriarh, cred că ea va avea loc în conformitate cu conştiinţa înalţilor prelaţi care participă la vot. Nu pot face eu predicţii asupra numelui viitorului patriarh. Cât priveşte ceea ce va urma, ei bine, aici va depinde totul, în mod indubitabil, de înţelepciunea şi cultura celui ales în fruntea BOR. Politicul nu se va amesteca şi nici nu e bine să se amestece în această chestiune. Nu cred că vom asista la o scindare a BOR.”