Într-o intervenţie inflamată, Traian Băsescu i-a asemuit pe ziarişti cu nişte „tonomate“.
Poate că preşedintele are dreptate. Poate că unii jurnalişti se comportă exact aşa cum îi descrie domnia-sa. Bagi euro şi obţii articole de orientarea dorită. N-are importanţă cine introduce monedele în fantă. Nu contează dacă ieri ai lăudat ceea ce azi înjuri, iar mâine lauzi din nou. Un tonomat dispune de o varietate de melodii şi îi este indiferent cine îl umple cu bani. N-are viaţă, n-are conştiinţă. Doar o sete continuă de parale.
Dar situaţia este cu mult mai complexă. Sunt încă mulţi ziarişti în România care nu scriu la comandă. Mai există numeroşi profesionişti în presa noastră care caută cu încăpăţânare să reflecte realitatea aşa cum este ea. Nu-i pot cumpăra nici partidele politice, nici stăpânii economiei româneşti. Datorită lor s-au semnalat miile de matrapazlâcuri care ne-au însoţit tranziţia şi pe care cei îndreptăţiţi să ia măsuri s-au prefăcut că nu le văd.
Despre aceştia Traian Băsescu nu suflă o vorbă. Ei nu există în ochii săi. Nici în ochii celorlalţi care fac jocurile în această ţară. Sunt tonomatele fără fise.
E o mirare cum de mai funcţionează. Sfidează orice regulă de punere în mişcare a unui mecanism. Constituie doar un motiv de uimire. Dispariţia lor n-ar observa-o nimeni, deoarece trăiesc dintotdeauna într-un con de umbră. Dacă n-ai în spate pe cineva puternic, un om politic sau un om de afaceri, cu greu te faci auzit. Nu obţii aplauze la rampă, nu ai „succesuri“. Ieşirea lor din peisaj ar regreta-o doar cei care mai au nevoie de repere într-o lume debusolată cum este cea din prezent. Dar aceştia sunt tot mai puţini.
De-abia dispariţia lor ar pune în pericol existenţa tonomatelor fără fise. Chiar că n-ar mai avea nici un rost să îngâni o melodie pe care n-o mai ascultă nimeni. Deşi, pot să bag mâna în foc, unii s-ar încăpăţâna s-o murmure şi atunci.