Am reuşit, într-un târziu, să aflăm câteva lucruri (mă refer, în general, la noi – jurnaliştii), până la urmă, din/despre culisele vizitei „americane” a lui Traian Băsescu.
text Mihail Gălăţanu foto Agerpres
În primul rând, plecăm de la premisa că este/a fost vorba despre o delegaţie mai amplă, care şi-a propus – şi, într-o anume măsură, şi-a atins câteva obiective, diplomatice & politice. În al doilea rând, merită notat că am semnat, ca naţie, un act fundamental pentru istoria recentă & contemporană a României: amplasarea scutului antirachetă. Lucru pe care l-a reliefat, de curând (şi posterior evenimentului) ambasadorul american la Bucureşti.
Preşedinte în exerciţiu, Traian Băsescu şi-a împlinit, şi el, ţelul, deşi – la început – era cotat cu puţine şanse – de a-l întâlni pe actualul preşedinte Barack Obama.
A stat cu el la o tacla vreme de aproximativ jumătate de oră, iar televiziunile au arătat, către popor, imaginile care trebuiau să facă, musai, înconjurul ţării. Şi să-i bage preşedintelui nostru (că doar n-o fi vorba despre al lor!) niscai voturi cu care să-şi burduşească urnele.
Personajul central, misterios & secret al întâlnirii este, totuşi, Joe Biden. El ar trebui să aibă cunoştinţă, probabil, de toate celelalte aspecte confidenţiale discutate.
În rest, Theodor Baconsky s-a evidenţiat şi el, punându-şi semnătura/parafa pe acelaşi document cu Hillary Clinton.
Vizita îi foloseşte, deopotrivă, aşa precum spuneam, şi lui Theodor Baconsky, care se pregăteşte, după cum se vehiculează în lumea ziariştilor, pentru o serioasă carieră politică. Alături de Traian Băsescu – ori ca vector important al unui „partid de rezervă“. Dar toate acestea sunt, \n momentul actual, doar… „rumors“, neconfirmate.
S-au făcut, bineînţeles, pe televiziuni, odată cu „epopeea americană“ – şi mari & grandioase reportaje de la Deveselu, din care n-am înţeles mai nimic. De aflat noutăţi, nici nu poate fi vorba. Geaba pleci, geaba te duci, geaba rupi din cei papuci.
CE ȘANSE AR AVEA DINU PATRICIU CA PREMIER
Dacă ar fi să fiu foarte corect, cea mai incitantă provocare a lunii care a trecut a fost prezumţia că Dinu Patriciu, oligarh care se bucură de notorietate în Partidul Naţional Liberal, ar avea şanse să fie numit premier.
A fost doar o simplă diversiune?
Au fost exprimate opinii politice diferite. Ar fi fost posibil?
Pe cine avantaja o astfel de decizie? Ar fi profitat Partidul Democrat Liberal de o astfel de „soluţie“, ca să iasă din „corzile“ tuturor contestărilor – şi să capete, astfel, o gură de oxigen?
Mi se pare, totuşi, o ipoteză de discutat, cea cu „Patriciu-Premier“. Este cât se poate de importantă. Dacă ea s-ar materializa, Dinu Patriciu, la rândul său, ar dobândi ceea ce nu are: experienţă politică în câmp direct. O experienţă care i-ar decanta vederile şi concepţiile – şi ne-am afla, peste un mandat, fie el şi de şase luni, în faţa unui cu totul alt om politic. Învăţat să „guverneze“ doar din umbră, să „şoptească“/ sufle (la urechea cuiva, fie că el se numeşte Călin Popescu Tăriceanu sau Crin Antonescu), Dinu Patriciu probabil că abia aşteaptă să intre în „foc continuu“, pe bune.
STATELE UNITE ȘI NATO. „VÂRFUL DE LANCE“
NATO fără Statele Unite nu prea e… NATO. NATO fără Statele Unite, după cum am văzut, în conflictul din Libia – şi în toate cele opt sau nouă luni de la începutul anului acest, 2011 – este ca o lance fără vârf.
SUA este mult mai „hotărâtă“ decât restul Alianţei. „Braţul european“ al NATO suferă, în continuare, de slăbiciune.
Mai mult decât o diplomaţie, NATO este – şi îşi doreşte să fie – o forţă în acţiune.
Mai mult, după cât s-a putut observa din „experienţa libiană“, nici un război nu seamănă cu altul. Conflictul din Vietnam nu are decât similitudini de principiu cu cel din Irak.
„Coliziunea“ din Libia s-a dovedit pe o altă „buclă“ a realităţilor geo-strategice faţă de deja „consumatele“ conflicte din Irak şi Afganistan.
Ehei, ce să-i faci, mamă, se (mai) schimbă până şi războaiele…
LA ANUL VIITOR, PREZIDENŢIALE ÎN RUSIA
Anul viitor, 2012 va fi un an de foc şi la Est de România. Au loc alegeri prezidenţiale în Rusia, unde e un „ghem“ (de tensiuni) greu de descâlcit.
Precum vă amintiţi, Vladimir Putin făcuse acel hocus-pocus politic („politrucus“), în care Dmitri Medvedev a ieşit preşedinte, iar el, Putin – prim-ministru.
Anul 2012 readuce „perechea“ Medvedev- Putin în atenţie. Nu spunem tandemul şi nici măcar duetul, pentru că este departe de noi ideea că nu ar fi disensiuni între cei doi poli ai binomului.
În cursa pentru prezidenţiale, după câte avansează ideea presa moscovită, se vor înscrie între cinci şi nouă candidaţi care au, realmente, un cuvânt de spus – şi a căror atitudine va cântări greu în procesul electoral. Restul, doar umplutură.
