Romii de pe strada Muncii sunt nerăbdători să vadă braţele copacilor înmugurind şi soarele încălzind obrazul pământului. Asta pentru că le este dor de primăvară. Anotimpul acesta înseamnă pentru ei un colţ de pâine în plus. Îşi vor aduna de prin case cele câteva haine şi vor lua calea Parisului. Deşi majoritatea au fost expulzaţi în toamna anului trecut, nimeni nu stă să-i caute prin buzunare. „Vom trece graniţa prin Italia, ce are?” Lumea lor e un amestec de culoare, şiretenie, şăgălnicie şi naivitate.
Cele câteva zeci de case de pe strada Muncii, Piatra Neamţ, aşa-numitele locuinţe sociale, construite după acelaşi tipar şi dispuse în linii paralele, vor fi demolate. În prima lună a primăverii, romii vor fi mutaţi pe „un câmp năpădit de bălării, departe de apă şi de oameni, ca pe nişte animale bolnave”. Angelica e indignată. Îşi şterge nasul cu mâneca puloverului roşu. O singură odraslă a mai rămas cu ea, în casa de pe strada Muncii. E o copilă care a muncit în Italia la muls oi împreună cu soţul ei. „Am înţeles că aici vor muta bazarul, iar noi vom fi duşi pe un câmp, mai la deal de satul Văleni. Păi nu ramâne nimeni don’şoară. Ni-meni! Îmi iau copiii, că atâta am eu nevoie, şi mă duc în Franţa”.
Acolo, chit că vor sta într-o „caşcarabetă” peticită din zdrenţe culese din gunoaie, apăraţi de ploaie de pungi şi celofan, vor primi pulpe prăjite de la arabi şi colaci de la un român milos.
Cursele de şobolani din Parlament
Lângă mine, pe singura canapea din casa Angelicăi, se înghesuie Parlament. Fata cu obraz neted şi podoaba capilară de culoarea smoalei, încolăcit ca un şarpe la spate, s-a întors din Franţa de o lună. „Plaţul” pe care şi-au amenajat cortul era ascuns după nişte stuf într-un parc din capitala franceză. Au aflat de la nişte romi bulgari că urmau să fie expluzaţi şi au plecat cu o zi mai devreme. Ea, împreună cu fetiţa şi concubinul. Dar nu pentru multă vreme, într-o lună au găsit calea înapoi şi şi-au ridicat un alt cort. „I-am văzut pe bulgari, că era deja acolo, şi ne-am întors şi noi. Treceau poliţişti pe acolo, paznici, dar nu comentau”. Noua „casă” se fixa de două beţe ce susţineau pungi, cartoane şi haine. „Dormeam la pământ, pe o pătură. Şobolanii săreau peste noi noaptea”.
La şobolanii aceia se vor întoarce cu cel mai mare drag. În Franţa, chiar dacă că nu au o slujbă propriu-zisă, ajung să câştige şi câte 30 de euro pe zi. Pentru banii ăştia, se vor întovărăşi şi cu şoarecii. „Noi am muncit, dar ne-au dat afară de la muncă. Cum să trăiesc cu 40 de lei pe lună, cât e alocaţia?”
Portocalele Monicăi Columbeanu
„Doamnă, ce e aia discriminare?” mă întreabă tânăra care a muls oi în Italia. „A, dacă se iau oamenii de noi? Dar la şcoala nu am stat mereu în ultima bancă? Nu fugeau toţi de mine ca de o râioasă? Da, evident că lumea fuge pentru că suntem ţigani”. Pe când le ducea la şcoală, Angelica s-a şi bătut cu o elevă din clasa fetelor ei. Un munte de fată, spurcată la gură, pe care a cuminţit-o în „două minute”, cică. „Noi n-avem gripă aviară, dar românii ne cred pe toţi hoţi şi bandiţi”.
Puradeii sunt învăţaţi să cerşească de pe la trei-patru ani. De fapt, o fac prin imitaţie. Au crescut la sânul unei mame care şi-a desfăcut palmele în faţa trecătorilor şi aşa fac şi ei mai târziu. „Copilu’ ăsta mititel îl vede pe taică-su că strânge fier şi se duce şi el de strânge. O grămadă de cuie îmi aduce de afară. Mi-o stricat toate uşile”, şi Angelica arată spre Gabriel, puştiul care „nu s-a născut în familia Monicăi Columbeanu” şi care şi-a colindat bunica de zece ori, deşi Angelica avea o singură portocală. Gabriel voia să fugă cu ea în drum, dar femeia i-o lua, ca să nu i-o mănânce copiii. Atunci, Gabriel o colinda din nou şi iar îşi primea portocala. Instalat la picioarele bunicii, copilul-tăciune râde ca o minge când aude povestea.
Telefonul lui Dumnezeu
Despre Franţa aflu că e cea mai frumoasă ţară. Cu mâncare, haine, parcuri mari şi urne de gunoi în care găseşti tot ce-ţi pofteşte inima. Nordar, închipuitul „bulibaşă” al comunităţii, un bărbat cu statură pipernicită şi cu un arici în loc de barbă, urlă şi se agită în faţa mea. E furios pe grupul de tineri care se hlizeşte fără pauze şi scuipă seminţe în jurul nostru. Omul îmi va mărturisi că are un băiat închis la Iaşi, unul dintre cele şapte odrasle pe care le-a făcut cu o femeie ce l-a părăsit. Când îl întreb de ce i-a fost condamnat copilul, face un efort de concentrare şi îşi îndreaptă brusc cocoaşa. Pentru o „tâlhărie”.
Nordar m-a văzut de la început, de când am intrat pe „teritoriu’”. Pentru că strada Muncii nu e propriu-zis o stradă. Locuinţele, decorate cu farfurii rotunde, accesorii must-have, adevărate bijuterii la case, sunt amplasate pe un teren betonat, o zonă închisă, împrejmuită de un gard de metal şi de o cale ferată. Punctul de atracţie al cartierului sunt munţii care îşi desenează conturul pe cerul azuriu. „Don’ şoară, vă urmăresc de când aţi intrat. Ce vreţi, de fapt, de la noi? În Franţa, la fiecare pubelă găseam câte trei-patru euro. Luam o haină şi o vindeam altcuiva. Bussiness, cum s-ar spune”. Mai găsea şi obiecte vechi, ceasuri, brăţări sau lănţişoare de aur pe care lua câte 200-300 de euro. Puradeii care se zgâiesc la noi pufnesc într-un râs colectiv. Înţeleg că „bulibaşa” Nordar nu e un om de încredere.
Bulibaşa va da foc muntelui
Femeia cu care i-a făcut pe cei şapte copii l-a înşelat şi de 12 ani moşul e celibatar. Îşi poartă burlăcia în şapca jerpelită şi cocoţată şmecher pe vârful capului. Mai bine aşa, nu trebuie să mai caute şi de alţii. „Pe timpul ăsta e de prăşit la o grădină, la un om. Iei sapa în spate şi mergi, că n-ai încotro. Dacă nu mănânc trei zile, să mor eu dacă nu dau turnul ăla jos, că el trebuie dat jos. Ăla nu e fier, e inox, e 50-60 de lei kilu. Mai sunt găini din astea la 6 lei kilu, are jumate de kil şi are gripa aia aviară”. Dar cu îi pasă de gripa aviară? O invenţie, o prostie scornită ca să moară cât mai multă lume.
Când îl întreb de câmp, se bruftuieşte la mine: „A, pe poligon ca să se facă tragerea? Sau cum i-a urcat Antonescu pe toţi romii pe un vas să moară? Păi dacă mă duce pe mine acolo, eu urc în vârful muntelui şi dau foc la pădure. Am băgat oleacă de gaz, de benzină, ce-o fi, şi dau foc la tot. Aşa mă şi încălzesc”.
Se va întoarce în Franţa, să nu îmi fac eu griji. Şi ce dacă Sarkozy nu îl iubeşte? În România trebuie să dai cu parul în capul omului ca să mănînci. „Francezii sunt mai miloşi cu animalele. Îmi iau un câine cu mine, că la noi ei sunt cei care ne mănîncă, şi fac mai mulţi bani”.
I love you forever, Romania
Spre deosebire de Parlament, Napoleon, cumnatul acesteia, a luat cei 300 de euro de la Guvernul francez, a zburat cu avionul acasă şi o va tuli înapoi cu prima ocazie. Pe 25 februarie, mai exact, ca să „testeze terenul”. Abia după aceea o va chema şi pe femeia care alăptează un micuţ. „Apoi asta a fost viaţa noastră, să umblăm pe acolo pe la gunoaie, să facem şi noi un ban”. Gâtuie o sticlă de apă între mâini şi îi zăresc un tatuaj. „Vadar, e numele fratelui. Mi le-a făcut un băieţaş care tatua”. Pe piept şi-a scris „I love you forever, Cassian”. Cassian e nepoata. Numele soţiei îl avea scris în dreptul inimii, dar l-a şters, să îi rămână doar maică-sa.
„Părinţii mei nu sunt de acord să stau cu el, dar pentru că m-a prins cu primul copil, ne-au lăsat în pace”. Sunt mai orgolioşi, pentru că muncesc la Salubritate şi au un venit fix. Noroc de frate-su, care îi mai aduce colaci şi parizer. „Uite, eu acuma mai umblu cu căruţa şi cu caii prin oraş şi strâng fier vechi. Dar şi pentru asta mă ia poliţia şi îmi face dosar. Păi cu ce să creştem copiii?”.
A fost prin Germania, a muncit pe un şantier, dar a trebuit să se întoarcă. În Franţa făcea şi el „bussiness”. Se târguia pentru bulendrele pe care le găsea prin pubele. „Aş vrea eu să am casă deoparte, familia lângă mine în Franţa… Tot România e casa mea”.
***
Cele aproximativ o sută de familii de romi îşi duc traiul între iluzia străinătăţii şi mirosul sinistru ce străbate dinspre piaţa en-gros. Puradeii scormonesc cât e ziua de lungă în pământ după metal sau obiecte pierdute, demult îngropate, care să le fie noua jucărie. Li se umplu ochii de fericire şi pentru o sârmă de aluminiu. Când se va încălzi ţărîna, vor înţesa un autocar cu bagatelele lor.
Lina VDOVÎI
