Sâmbătă noaptea, în cartierul universi­tar al Kolnului, orice întâlnire este posibi­lă. îmbibat în aburi coloraţi de droguri, alcool, narghilea, ca­fea turcească, mu­zică de toate felurile şi un rafinament dus până la extremele delirului, universul uman se deschide oricăror combinaţii ieşite din sfera evidentului.

Trecători necunoscuţi se îmbrăţişează şi se sărută pe străzile înguste, schimburile de re­plici fără logică se fac în toate limbile pământului, vânzătorii ambulanţi de gogoşi, clătite cu şuncă şi cârnaţi sunt adulaţi de mulţimea de tineri din ce în ce mai înfometaţi, membrii celulelor revoluţionare latino-americane în exil dansează salsa pe trotuare, bătrâni cu bărbi îngrijite şi Biblii luterane sub braţ fac profeţii apocaliptice. Pe cerul întunecat zboară zeppelinecu mesaje publicitare şi baloane fosforescente umplutecu heliu. în depărtare se înalţă cele două turle fantomatice ale Domului, mândria oraşului, cu zidurile lui din piatră sculptată, atât de asemănătoare dantelei negre. Trei magi se odihnesc sub lespezile Domului, aşa se spune, şi că sfârşitul lumii va veni odată cu finalizarea construcţiei aces­tuia, neîntreruptă de mai mult de opt sute de ani, dar cine mai poate distinge ce e adevăr şi ce e legendă în şarada aceasta de minciuni şi miracole care fac din Koln un loc atât de fascinant.

Ajungem din întâmplare pe Zulplicherstrasse, atraşi de şuvoiul de oameni în căutare de baruri ief­tine, cu muzică bună. Tramvaiel e încă mai circu lă, perechi l e se sărută pe sub ba lcoane, grupuri gălăgioase de fete tinere, bine îmbrăcate, aleargă în toate direcţiile. Privim cu încântare la tot acest spectacol uman gratuit şi încercăm să ne integrăm în bucuria generală şi atât de iute-trecătoare. Dintr-o dată ajungem în faţa unei vitrine mai delirante decât orice am văzut până acum. într-un spaţiu de câţiva metri cubi, mâna şi imaginaţia unui singur om reuşise să îngrămădească, într-un haos aerisit şi elegant, o colecţie întreagă de obiecte splendide şi fără utilitate practică: sticluţe de cerneluri, press-papiers în formă de animale mitologice, şoricei zburători, încălţaţi cu pantofiori miniaturali de catifea violetă, papirusuri cu citate din autori celebri, caiete cu pagini din frunze uscate de smochin şi coperţi pictate, vederi cu actori din epoca de aur a cinematografului mut. în mod miraculos, magazinul nu era închis, aşa că am intrat şi am făcut astfel cunoştinţă cu Rolf Ormanns, cel despre care am descoperit, în cursul celor câteva ore de conversaţie nocturnă, că este unul dintre ultimii caligrafi ai Euro­pei. Interviul care ur­mează, scris cu cre­ionul pe paginile lini­ate ale unui carnet Moleskine, nu pot desigur să redea fasci­naţia acestei unice întâlniri cu o mare artă moartă.

• Bună ziua, domnule Rolf Ormanns. Sun­teţi caligraf şi proprietarul magazinului Papelito din Koln. Cum de aţi ajuns până aici? Care a fost traiectoria vieţii dumneavoastră? Când şi cum a început aventura Papelito? De ce aţi ales Kolnul?

• M-am născut la 13 ianuarie 1940, în Dusseldorf, într-o familie de oameni de ştiinţă, deci nu s-ar putea spune că aş fi moştenit vreo înclinaţie ereditară spre artă, şi mai ales spre caligrafie, dar nici nu am fost împiedicat să-mi urmez calea. Familia mea a întreţinut dintotdeauna o bună relaţie cu lumea artistică a momentului, şi am avut privilegiul de a poseda acasă o bibliotecă mare, cu clasici ai literaturii universale în ediţii originale. De altfel, mai apoi am studiat literatura şi filozofia în Koln şi Berlin, iar meseria mea de bază este aceea de librar. Calitatea de caligraf a venit abia mai târziu. Aventura Papelito a debutat în 1995, după ce m-am hotărât să îmi închid librăria şi să pun astfel capăt unei lungi şi esenţiale aven­turi. Papelito este un cuvânt spaniol care înseamnă hârtiuţa (râde). Am ales Kolnul pentru că acesta este oraşul meu adoptiv, locul studenţiei mele şi al librăriilor mele. Aici este casa mea.

• Ce înseamnă caligrafia pentru dumnea­voastră? A fost o alegere voluntară să deveniţi caligraf, sau aţi fost ales?

• Caligrafia înseamnă, în traducere, pur şi simplu scriere frumoasă, şi reprezintă arta de a da formă fizică semnelor lingvistice într-un stil expresiv, armonios şi estetic. Ca­ligraf am devenit după ce am fost ucenic al mai multor maeştri, dar şi, fireşte, prin stu­diu şi efort individual; caligrafia a început să mă intereseze încă din copilărie, când am descoperit misterul scrierii, pe care am încercat să îl descifrez. Aşa ceva nu se poa­te studia, e o contradicţie în termeni să stu­diezi frumosul, de aceea caligrafia este şi trebuie să rămână o disciplină profund auto­didactă, aparţinând celui mai pur domeniu artistic. Fireşte, alte studii de artă ajută întot­deauna. Eu, pe lângă caligrafie, am făcut şi studii de istoria artei, pentru că m-au inter­esat întotdeauna diferitele contexte şi core­laţii în domeniul artei în cele mai diferite epoci şi perioade.

• Deci caligrafia este o artă…

• Da, caligrafia este cu siguranţă o artă, dar o artă scripturală. Scrisul înseamnă pen­tru mine a da expresie unei idei, unei abs­tracţiuni poetice sau filozofice. Scrisul e ceea ce ne pune în legătură organică, directă, cu orice limbă. Pentru mine, cali­grafia este cu siguranţă o pasiune încă neconsumată, una dintre acelea care îţi impregnează treptat viaţa, şi pe care apoi nu o mai poţi părăsi vreodată. Caligrafia în nici un caz nu poate fi privită ca fiind ceva inutil, ea având încă aplicaţii practice în invitaţii, meniuri, reclame scrise… Caligrafia este în primul rând un mod frumos de a te exprima. Acest sentiment de frumuseţe estetică este punctul de pornire pentru orice iubire.

• Care a fost punctul dumneavoastră de pornire?

• Cum am mai spus, am fost dintot­deauna interesat de posibilităţile estetice nelimitate ale scrisului, dar într-adevăr am avut şi o întâlnire esenţială, şi anume, un manuscris caligrafiat al cărţii Libri tres de occulta philosophia, de Heinrich Cornelius Agrippa, care, de altfel, s-a şi născut aici, în Koln, în 1486. Un maestru de-al meu pose­da un exemplar caligrafiat al acestui studiu esenţial de filozofie ocultă renascentistă. Faptul că toate acele idei oculte, inteligente, stranii, despre astrologie, kabbalah, puterea magică a numerelor, despre îngeri şi nume­le divine pot fi exprimate în scris într-o formă atât de desăvârşită, m-a făcut să îmi defi­nesc cu mai multă forţă drumul viitor.

• Există o breaslă a caligrafilor în Germania?

• Nu există, din nefericire, o breaslă a ca­ligrafilor în Germania, există acum foarte pu­ţini caligrafi instruiţi şi care sperăsă aibă suc­cesori în această artă. Eu însumi mă simt destul de singur din acest punct de vedere.

• Cum de continuaţi să vă ocupaţi de cali­grafie în această epocă subjugată de tehnore­dactarea computerizată şi de e-mail?

• Caligrafia este o artă în continuă evoluţie, este una dintre puţinele arte care a rămas vie, pentru că oamenii au căutat întot­deauna modalităţi de a se exprima prin scris în mod estetic. în plus, cred că acum se scrie de mână la fel de mult ca înainte. E adevărat că, descoperiri relativ recente, pre­cum e-mailul, ocupă un loc din ce în ce mai conturat în existenţa contemporană dar, după o vreme, fiecare se întoarce la scrisul de mână, înţelegându-i adevărata valoare şi forţă expresivă.

• Când spunem caligrafie, ne gândim, pro­babil, în primul rând, la scrisul oriental. Poate deveni şi scrisul european o formă de caligrafie?

• Fireşte, caligrafia îşi are rădăcinile în scrierea din ţările orientale, unde documen­tele religioase din lăcaşurile de cult erau împodobite cu astfel de scrieri. Caligrafia germană reprezintă practic un împrumut din această tradiţie milenară. De aceea am considerat esenţial pentru evoluţia mea să învăţ câteva limbi orientale, printre care persana, care este o operă de artă în sine. Am lucrat până acum pentru câteva companii publicitare, care doreau să îşi exprime me­sajul într-o scriere imitând modele deja exis­tente din scrierea orientală.

• Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?

• Cea mai mare parte a timpului mi-l petrec în magazinul meu, care este deschis de dimineaţa până seara, fără a avea un pro­gram fix. După ce închid magazinul, mai lucrez o vreme la biroul meu de scris. în aceste ore de singurătate îmi place să mă bucur de lucrurile simple, de exemplu, îmi place să fumez pipă, să amestec cerneluri, să ascult muzică barocă.

• Ce fel de clienţi aveţi? De unde vine marfa expusă aici?

• Clienţii mei sunt, fireşte, foarte diferiţi, de toate vârstele şi toate nivelurile de educaţie, care vin din toată Germania. Ceea ce îi apropie este dragostea pentru scris, şi curiozitatea vie pentru modalităţile în care acesta poate fi transformat în artă. Mărfurile mele vin din toată lumea, le adun de peste tot pe unde călătoresc, din multe ţări din Europa, fireşte, dar şi din Japonia, China sau America, pentru că nevoile şi dorinţele clienţilor mei sunt foarte diverse. Am încer­cat întotdeauna să am un stoc important de cerneluri dintre cele mai diferite, pene şi peniţe de scris, dar şi maşini de scris şi, bineînţeles, hârtie; am de vânzare o mare varietate de hârtie de scris, pornind de la cea din mătase florentină, până la hârtia cehă, renumită pentru fineţea ei. Ce se vinde acum foarte bine sunt faimoasele car­nete Moleskine, aşa cum aveau Van Gogh, Picasso sau Hemingway, pentru că oameni­lor le-a plăcut dintotdeauna să se reîntoarcă la tradiţia marilor maeştri. Apoi mai am o mare varietate de albume, dosare, caiete, jurnale şi în general tot ce este în legătură cu scrisul, toate tipurile de hârtie de scris care servesc diferitelor scopuri.

• Există în Germania un sentiment al fru­mosului, al decoraţiunii?

• Ah, aceasta nu este o sentinţă care poate fi dată atât de uşor sau de direct. Nu pot să spun dacă acest sentiment al frumo­sului este german, cred că poate fi conside­rat mai degrabă internaţional. Iar înclinaţia spre decorativ nu este ceva specific german, este ceva care se transmite prin contact uman, probabil că în România este la fel de pronunţat ca aici, darîn alte feluri, pentru că tot timpul vor exista oameni pe care aceste aspecte să îi intereseze şi oameni cărora să nu le spună nimic. Şi acest lucru va fi valabil întotdeauna, atâta vreme cât va exista civili­zaţia, nu credeţi? Trebuie să simţi cu ade­vărat o încântare vizavi de aceste lucruri, să preţuieşti cumva frumosul. Ca acum, de exemplu. Nu?

Taguri: nr. 12 / decembrie 2007 Tweet

Monday, December 10th, 2007 at 5:23 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed