tramadol farmacias similares tramadol 50 mg nebenwirkungen von tramadol al tropfen

xanax függőség jelei generic xanax zaleplon vs xanax

valium Huntsville buy valium online valium 10mg/2ml

zolpidem online Corpus Christi buy ambien doxylamine versus ambien

green xanax bars 3mg xanax mg what are the side effects of stopping xanax cold turkey

tramadol 50 mg vs ibuprofen www.airp-asso.it/tramadolnorx/ drinking whilst on tramadol

photo of valium pill valium pills get valium Missouri

giving a dog valium for seizures diazepam 5mg can you snort or smoke valium

western soma task force soma online buy carisoprodol Birmingham

soma massage omaha buy soma online a soma de todos os medos online legendado

CULTURA MASS-MEDIA

TRENUL REGAL

June 10th, 2008, com Un comentariu

Statuete cu muze şi nimfe, care se oglindesc în mercurul altei epoci. Doar oglinzile, da, oglinzile par neatinse. Senine ca un ochi de bătrân, prin care lumea se vede altfel. Vaze elegante, cu nervuri şerpuitoare. Un alt look, demodat, amintind de la belle époque. Acum doi ani, să închiriezi întreg trenul regal şi să hoinăreşti prin ţară costa 7.500 de euro. Estimp, trenul îşi trăieşte agonia bătrânelor sale încheieturi şi se îmbată, lent, cu otrava morţii personale.

Să călătoreşti cu trenul regal e ca şi cum te-ai întoarce în timp. Cu 81 de ani. În 1927, anul naşterii mamei mele. Regele Mihai avea vreo şase ani abia, atunci. Te gândeşti că eşti contemporan cu Brătienii, cu Mircea Eliade tânăr – „adolescent miop“, cu Corneliu Zelea Codreanu, cu Garda de Fier sau, mă rog, cu Legiunea. Cu Arghezi al „cuvintelor potrivite“, care tocmai şi ele cam pe-atunci apăreau.


Trenul care a văzut moartea lui Ferdinand, cortegiul funerar, în care, pesemne, a urcat Regina Maria, această divinitate vremelnică a românilor.

Să te plimbi cu trenul regal e ca şi cum te-ai simţi şi tu puţin rege. Rege al clipei. Un rege temporar. Aşa cum, de multe ori, sunt toţi regii, apăsaţi de talpa istoriei. Cristale de Murano. Care îţi amintesc de cochilii. O culoare care ar putea fi asemeni unei patine argintuite. Scaune din piele de Cordoba. Neagră. Care s-a scorojit uşor. Se vede mai mult la fotoliile de pe holul de trecere.

În fiecare gară, oameni curioşi. Doritori să urce. Ferestre mari, cât un ochi de copil, căscat spre lume. O retină bulucită spre tot ce se cuprinde în natura acestei ţări, în frumuseţea ei. Prin decupajul ei trece totul: trec melancolice căpiţe cu fân, trec câini şchiopătaţi, vagabonzi. Pe la Vatra Dornei sau Suceava a urcat cineva în tren şi a rămas. A fost dat jos de oamenii trenului. Oamenii trenului au grijă de agregat ca de ochii din cap. Că ăla e job-ul lor. Sunt mai bine de cinci sau şase bucăţi. Vine câte unul la fiecare vagon. Aproape. Că sunt doar cinci vagoane. Trenul regal iese rar din bârlogul lui. În rest, face ce face şi un bătrân: lâncezeşte. Soileşte într-un depou vechi şi, dacă ar avea o gură mai mare, pun pariu că i-ar plăcea să radă o vodcă.

Înapoi în timp, deci!


Regele Ferdinand comandă, în Italia, un tren. Trenul vine, metaforă a trecerii, dar Ferdinand nu îl mai aşteaptă. Nu mai este în viaţă. Nu apucă să facă nici o plimbare cu el. Prima sa plimbare e ultima plimbare. Trenul ajunge la timp doar pentru moarte. Prima călătorie a trenului nostru, trenul-tânăr, este Sinaia-Curtea de Argeş. Curtea de Argeş = mormânt regal. Mormânt al regilor. Un fel de Nil, cu piramidele lui, tras mai către deal. Şi ce botez al lumii! Să pleci cu o moarte în spate, ca un semn că totul e zădărnicie. Ca o inaugurare funerară. Fără sticle de şampanie sparte de tabla nouă, lucindă, a cupeurilor. Să îţi începi viaţa cu o moarte. Să alergi pe şine, în prima ta aventură, purtând un mort în burtă, fie el şi cap încoronat. Făuritorul României Mari. Alături de Carol I, cea mai pregnantă figură regală, de parte masculină, a României. Trenul rămâne, în continuare, după Ferdinand, să vadă şi să facă istorie.

Un radio vechi, de epocă, e postat pe hol şi el. E uriaş. Bun de ascultat „comunicate importante pentru ţară“. Are o carcasă de broască ţestoasă străveche, de o mie de ani. Apăs pe butoanele lui, dar nu se întâmplă nimic, deşi pare a fi în priză.

În acest tren s-a trecut Prutul. Cu el, adică. Români, vă ordon, treceţi Prutul! Aici erau instrucţiunile de răsboiu, sigilate. Ele nu au fost deschise decât în acea noapte fatidică de iunie. Basarabia nu mai era a noastră. Trenul urma să treacă, din nou, în Basarabia. Şi să meargă mai departe, până Basarabia va fi din nou între baierile graniţelor româneşti. A văzut la faţă pe câinele roşu, Mareşalul Antonescu. Pe Regele Mihai. Pe Urdăreanu.

Iarăşi, mixând un pic timpii istorici, în memoria octogenară a trenului (probabil că şi trenurile regale au amnezii, nu-i aşa?), ajung la momentul în care Carol al II-lea nu mai e rege. E un biet exilat şi trebuie să părăsească ţara. Cu acest tren o face. Ştiu, pe la Timişoara s-a tras asupra trenului. Carol şi Elena Lupescu s-au culcat pe podea. Ca să scape de gloanţe. Carol, deasupra. Ca să o apere pe Duduie de gloanţe, cu pieptul său lat, pe care ar trebui să îl urâm pentru ciopârţirea hirsută a hărţii României, dar ar trebui şi să îl iubim, deopotrivă, pentru Fundaţia Regală, Revista Fundaţiilor Regale ş.a.m.d.


În trenul ăsta stă închisă istoria. Este domiciliul a o groază de fantome. Noaptea, dacă eşti atent, dacă eşti foarte atent, îl poţi vedea pe Carol al II-lea în halat de casă, dând porunci Urdăreanului. Se pregăteşte să intre la Duduie. Sunt anii treizeci, nu vă speriaţi. Nicolae Iorga se află, încă, în viaţă. Istoria n-a apăsat, încă, pe trăgaci. Pe trăgaciul inevitabilului. Să nu intraţi peste ei. Carol şi Elena Lupescu fac dragoste. Cu patimă. Carol e un priapic. Apartamentele regale sunt mai mari. Mai spaţioase. Cu adevărat, apartamente regale, raportate la dimensiunile trenului. Un fel de budoar pe şine. Strâmt, însă, ca lăţime, pentru că atâta e ecartamentul. Radu Bellu, din partea Căilor Ferate Române, şi el autor de cărţi (a scris o istorie, în patru volume, a căilor ferate de pe la noi), îşi deapănă, în serial, poveştile. La un pahar de whisky. Chivas. Şi, fireşte, Regal. Iubeşte trenul ăsta mai dihai ca pe o muiere. Şi trenul merge înainte, aleargă, aleargă pe şine. Reporteri = cuminţi, frumuşel notează. Noi băgăm doar un cap. Ne uităm cu admiraţie la apartamentele regale. Stăm într-o cuşetă simplă. Oarecare. Ce-i drept, cuşeta nu e foarte confortabilă. Nu au loc doi oameni decât unul peste altul, sărutându-se. Prelung. Altfel, cuşeta e de un om. Are lavoar fiecare cuşetă. Aşa că amantele intendenţilor regali se pot spăla chiar acolo, înăuntru. În lăcaşuri metalice vechi şed căni siluite de timp. Pe ele au fost mâinile iubitelor de prinţi. După ce au făcut dragoste cu capetele încoronate. Fiecare cuşetă are un dulăpior de epocă – şi o cheie vârâtă năuntru, în cuietoare. Poţi să laşi acolo ce vrei, eu am lăsat lap-top-ul. Carafa e în dreapta lavoarului, iar în stânga, logic, se găseşte paharul. În care torni. Pe care au zăbovit mai multe perechi de buze: ale Reginei Maria, ale Lupeascăi, ale Regelui Mihai, ale lui Ceauşescu, ale lui Iosip Broz Tito, ale lui Nikita Hruşciov, ale lui Urdăreanu, ale femeilor multe, anonime, pe care le-au iubit, ibovnice discret afânate sub pământ, acum.

Sau toate astea au rămas amprente pe carafe. Atât.


Cu acest tren a circulat Nikita Hruşciov, bine îmbibat de vodcă – şi burduşit cu vin de Lechinţa. Şi cum nu au tremurat, pe hârtie, mâinile care au semnat documentele tratatului prin care Uniunea Sovietică se angaja să retragă trupele roşii din România?

Cu acest tren, stând în salonul roşu în care şi eu, uite, abia acum m-am aşezat, au călătorit, în celebrele vizite de lucru, Todor Jivkov, Leonid Brejnev, Gerald Ford, Henry Kissinger. Au privit şi ei pe aceleaşi ferestre pe care se lăfăie privirea şi s-au sprijinit, în goana trenului, de pereţii compartimentelor, lambrisaţi cu furnir de trandafir pe care, acum, nu mai are cine să-l repare. Aşa cum se şi plâng însoţitorii trenului. Unde să mai găseşti azi meşter bun să-ţi lucreze pe lemn pretenţios, pe trandafir sau nuc? Au dispărut şi ei, meşterii, ca şi urmele trenului regal, în noapte. Deşi, pe cât s-a putut, trenul a fost restaurat. Şi arată în condiţii decente. E drept, banchetele dintr-un soi de pluş roşu s-au mai scorojit. Turiştii străini (80 de francezi, la preţul de 30 euro de „cap“) au mers de curând cu el de la Sinaia la Bucureşti, încântaţi că îşi pot odihni şezuturile acolo unde şi le-au odihnit demnitari, viţe vechi, viţe regale, nume ale istoriei, unde a stat jos istoria însăşi, la masă. În salonul roşu se poate servi dejunul – sau cina, după caz, pentru mai mult de patruzeci de persoane. Aici au stat şi Nicolae Ceauşescu, altă piesă de mobilier, tete-a-tete cu Iosip Broz Tito, prin anii şaptezeci, atunci când s-au dezgheţat relaţiile româno-iugoslave, şi cei doi lideri comunişti au pus de un prieteşug. Mă gândesc şi la Regina Maria, bolnavă, care s-a întors, de pe o parte pe alta, în cuşetă, foindu-se în patul ei de noapte.


În tren, se pot simţi, în acelaşi timp, mai multe mirosuri. Miros de rachiu de care înalţii militari români care urcau erau însoţiţi, ca de un parfum scump, adus de la Paris. În tren, se poate simţi şi mirosul frontului din anii patruzeci, bine ambalat în textura perdelelor. În tren, tot în tren, încă persistă parfumul de ciroză al Reginei Maria: la doar câteva ore după ce a coborât din voiajul internaţional, avea să fie suită pe catafalc. Tot cu trenul „rechiziţionat“ se transportau, uneori, furăciunile pe care demnitarii şi armata rusă le „agoniseau“, după invazie, din România.

Între timp, trenul a devenit, şi el, un venerabil. Au îmbătrânit arcurile lui – şi suspensiile din oţel care, de mult, nu se mai află pe piaţă. Aşa se explică şi hurducăielile, din loc în loc, ale trenului-bunic. Încă mai poţi vedea, cum arată şi pe pliantele de prezentare, o tăbliţă cu indicatorul: „Iuţeala maximă: 65 de kilometri pe oră“. În vagoanele construite la Milano, exact la douăzeci de ani după construcţie, Regele Mihai privea, pentru ultima oară pe geam, România care, în 1947, se pregătea pentru noaptea unei jumătăţi de secol de comunism. Nouă nu ne mai rămâne decât să tragem storurile peste acest muzeu pe roţi care nu se ştie cât va mai putea să circule. Trenul a obosit şi se pregăteşte să se culce. S-a lăsat o linişte de alt început de secol. Regii s-au strâns unul într-altul. Şi, în acest timp, doctorul Petru Groza tuşeşte încet.

foto Mihail Gălăţanu şi Mediafax


Taguri:

Comentarii

  1. santorum says:

    Recent Blogroll Additions……

    […]usually posts some very interesting stuff like this. If you’re new to this site[…]……

Comenteaza