Ca si evrei, japonezii se considera poporul ales. Din perspectiva istorico-legendara ei s-ar trage direct din zei iar, din cea a ADN-ului, identitatea lor ar fi unica, diferetiata total de rasa galbena sau de Asia. Este desigur o prostie. Este un fapt biologic ca japonezii se nasc cu o pata vinetie pe fund – moko han – insemnul mongol. Sunt inruditi indeaproape cu mongolii, manciurienii si coreeni. Ce conteaza insa biologia vizavi de marea aspiratie si beat comun al excelentei nationale, asa, sub forma unui soare care rasare? Simbolul unitatii si stralucirii poporului ales in mod net imparatul Japoniei.

Marturisesc. Nu stiu aproape nimic in plus fata de orice muritor despre familia imperiala japoneza si asta este oarecum normal caci membrii acesteia nu prea se trag de sireturi cam cu nimeni. Transmisia rarelor lor aparitii publice este cenzurata si tabloidele tokyote nu publica  poze hazlii cu imparatul, imparateasa, printul sau printesa sau cancan-uri, dupa modelul celor britanice. Este, in primul rand, interzis in Japonia. Insultarea membrilor familiei imperiale se lasa de obicei cu inchisoare. Nu pot sa fac nimic de ordin activ pentru a ma informa asupra subiectului decat sa ma duc in centrul elegant al capitalei nipone si sa dau inconjur superlarg parcului imens care adaposteste palatul imperial. Este incercuit de un zid si un rau, in stilul unei fortarete medievale.

Cred ca toata lumea a vazut filmul lui Bertolucci, Ultimul imparat. Dinastia chineza a fost pana de curand cea mai veche din lume. |n timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, copilul mult asteptat al imparatesei chineze ar fi fost ucis de medicii armatei de ocupatie japoneze. Acesta este cel mai probabil adevar istoric desi un adevar controversat, adeseori negat. Oricum, rezultatul este faptul ca dinastia japoneza Yamato este in prezent cea mai veche in functie din lume, ea datand din ziua de 11 februarie 660 |.Hr., odata cu ascensiunea la tron a imparatului Jinmu. |nsasi aceasta dinastie a scapat ca prin urechile acului odata cu Hiroshima, Nagasaki si ocupatia americana.

Împartul Japoniei s-a adresat direct poporului sau, pentru prima data în istorie, într-un apel radiodifuzat, dupa explozia bomnelor atomice. Hirohito a declara atunci învingerea Japoiniei si a cerut, inclusiv echipajelor de kamikaze, sa renunte la lupta. Era groasa. Întregul popor japonez a avut sentimente paradoxale. Pe de-o parte, bucuria de a auzi cu urechile lor o voce considerata divina si, pe de alta parte, disperarea si umilinta în fata esecului sau national. Niciun japonez nu ar fi capitulat daca nu ar fi auzit aceasta voce si nu ar fi fost pus fata în fata cu extintia totala. Împaratul de atunci, Hirohito, nu numai ca a reusi sa-si salveze tronul odata cu ocuparea Japoniei de catre armata americana în fruntea careia se afla generalul MacArthur dar acest om care nu avusese pâna atunci nicio aparitie publica, s-a dovedit un excelent diplomat. El a negociat cea mai avantajoasa solutie posibila pentru o tata învinsa: respectarea suveranitatii Japoniei în schimbul înaintarii pe calea democratiei în formula americana, secondata de sprijinul economic american.

Conform Constitutiei japoneze, împaratul este simbolul statului si unitatii poporului. El nu are rol politic. Prezentul împarat, Akihito, i-a urmat la tron tatalui sau de la data de 7 ianuarie 1989 când a început era Heisei. Calendarul nipon este conform succesiunii imperiale. Anul I al erei Heisei este astfel 1989. Akihito s-a nascut la 23 decembrie 1933 si s-a casatorit în 1959 cu Michiko Shoda. Poporul s-a bucurat nespus pentru aceasta prima casatorie a unui kotaishi – print mostenitor – cu o comunarda. Pe japonezii de rând îi pogoara si acum romantismul când viziteaza statiunea montana Karuizawa care a fost pe vremuri decorul idilei imperialo-comunarde. Sunt acum la Karuizawa si caut si eu urmele romatei princiare nipone. Probabil cea mai frumoasa statiune montana japoneza si indubitabil cea mai eleganta, casele sale îmi amintesc de cele bavareze si parcurile si terenurile sale de golf si tenis te încânta cu verdele ala crud si aerul curat si cerul albastru îti lipezeste mintile. Michiko nu era o profesoara de scoala generala, ci fiica mai mare a presedintelui importantei societati de morarit Nisshin. Era pentru prima data când familia imperiala se înamora de fostul Zaibatsu, marele capital japonez, responsabil de militarismul si expansionismul dinaintea si din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Personal eu nu vad nimic romantic aici, dar îi las pe altii sa viseze si sa se patrunda de tandretea în stil nipon. Fiul lor este Naruhito, actual print mostenitor. Nascut în 1960 el este casatorit cu Masako Owada.

Familia imperiala japoneza este în general extrem de respectata, dar putin mediatizata. Un singur membru al sau al are pe vino-încoace, în stilul printesei Diana, dar respectând coordonatele politico-geografice. Aceasta este actuala printesa Masako. Ca si Michiko, nu este de sorginte nobila. Masako Owada nu avea nici legaturi aparente cu marele capital. Tatal sau, Hisashi Owada, a detinut functia de vice-ministru al Afacerilor Externe si a fost reprezentantul Japoniei la ONU. Masako i-a urmat în cariera devenind diplomat. Domnisoara Owada a fost puternic mediatizata în Japonia, în perioada în care printul Naruhito îi facea curte. Ea nu era înca un membru al familiei imperiale si media avea astfel foc verde. Reporterii misunau în jurul casei din districtul rezidential al capitalei în care Masako locuia împreuna cu parintii. Deloc un castel, casa familiei Owada nu era nici una tipic japoneza. Casoiul parea un mini-bloc si avea un stil rece si închis, comparabil cu cel cazon sau spartan. Nimic frumos la locuinta pur pragmatica si functionala a viitoarei printese. Nu stiu în ce grad mai redau cladirile si interioarele din zilele noastre caracterul unei persoane, dupa modelul dickensian. Un lucru era însa clar atunci când vedeai, fie si la televizor acea casa. Familia Owada nu era prea apropiata nici de vulgul nipon, nici de vecinii imediati.

Cu toate acestea, Masako a devenit extrem de populara si iubita. Responsabile sunt fara îndoiala eleganta vestimentara si înfatisarea ei. Fata placuta si zâmbetul misterios si chiar sui a cucerit inimile japonezilor.Nundat princiara a fost vizionata în direct si audienta a fost majora.

Din câte stiu, nu s-au scris carti în Japonia despre printesa Masako. Biografiile ei abunda însa în Statele Unite si în Europa de Vest. Masako este o adevarata Diana japoneza.

Poate ca Masako este cu adevarat deosebita. Ea a pus în chestiune temeliile dinastiei divine. Conform legii si traditiei, succesiunea la tron se face pe linie directa masculina. Aceasta este într-adevar o modalitate de a limita numarul membrilor familiei imperiale, dar cred ca este din pacate si expresia la nivel foarte înalt a subaprecierii femeii în societatea japoneza si a inegalitatii între sexe.

Copilul cuplului princiar s-a lasat extrem de mult asteptat si se parea ca nu avea niciodata sa apara. Masako începuse sa fie criticata în rândurile vulgului pe motive de sterilitate. Nu stiu de ce publicul interesat nu se întreba daca nu Naruhito este cel steril. Nu stiu nici de ce obiceiul foarte frumos si generos al înfierii n-ar fi fost o solutie. Ei bine, nu, caci legea spune ca succesiunea la tron trebuie sa se faca pe criterii de sânge – cuplul princiar nu are voie sa înfieze pe nimeni. Dar vestea buna este ca Naruhito si Masako au avut pe data de 1 decembrie 2001 un copil, la opt ani dupa nunta. Vestea proasta este ca bebelusul era o fetita. Este problematic daca Aiko, printesa Toshi, va succeda la tron tatalui sau Naruhito. Printul Hisahito s-a nascut în 2006.

Desigur, un copil de sex masculin al cuplului princiar mostenitor ar rezolva problema, dar numai partial, caci controversa este deja deschisa. Indiferent cine va fi împarat sau împarateasa a Japoniei în secolul urmator, va avea atât sustinatori înfocati, cât si dusmani înraiti. Armonia a fost deja sparta, dar aceasta nu este vina nimanui, ci doar a legii Casei Imperiale, gresita din capul locului.

Vremurile în care traim sunt cele ale realismului si mediatizarii. Majoritatea japonezilor de rând si-au pierdut încrederea în caracterul divin al dinastiei Yamato si media si liberalismul au concurat în crearea unor atitudini critice în rândurile poporului. Un argument pe care l-am auzit de exemplu a fost acela al banului. “Împaratul este un parazit si palatul sau ocupa o mare parte din centrul Tokio-ului, pe când noi, oamenii de rând, trebuie sa ne înghesuim în locuinte minuscule si sa platim chirii imense. Daca vrea sa mai existe si sa fie simbol, împaratul n-are decât sa se mute la Kyoto, vechea capitala, unde terenul este mai ieftin.” Micimea Japoniei este într-adevar un cliseu foarte raspândit în rândurile vulgului si foloseste ca scuza pentru orice fel de atitudini nedemne. Când auzi astfel de argumente îti dai seama ca Japonia este într-adevar o tara mica sau cel putin ca asa este spiritul japonez.

Alte comentarii le-am auzit de-a lungul anilor ’90 în legatura cu lipsa unui mostenitor. Indivizi gregari dezbateau prin cârciumi chestiuni de sterilitate si de sex imperial.

Tara Soarelui Rasare, a doua economie de pe glob, este tot mai mult o patrie a banului. Punct. Aspiratia majora a vulgului nu este cautarea fericirii sau împlinirea existentei ca om. Noi, europenii, din tari mai mult sau mai putin avansate si civilizate, cautam în viata, conform unui model vechi roman, ramas în sângele nostru, panem et circenses, adica supravietuire si placere. Japonezii contemporani cauta bani. Scopul lor principal în viata este acela de “a face banii sa se învârteasca”, dupa modelul unei masini de pachinko. În aceasta societate a animalului financiar, institutii precum cea imperiala sunt singurile care mai pastreaza stindardul unui anumit gen de demnitate si superioritate umana. De ce? Fie si numai pentru faptul ca familia imperiala nu are pete. Ea este cel putin un simbol al puritatii si faptul ca nu se freaca de vulg este, fara îndoiala, pozitiv.

Text Claudia Golea Sumiya

Taguri: nr. 5 / mai 2009 Tweet

Wednesday, May 20th, 2009 at 5:29 pm, ZOOM, RSS feed