Tudor Istodor, pe scenă cu mama şi tata!

Când mama ta este Maia Morgenstern, iar tatăl, Claudiu Istodor, poţi spune cu mâna pe inimă că eşti  un actor născut, iar nu făcut. Tudor Istodor  o spune şi o confirmă în toate  formele de expresie aflate  la îndemâna unui artist, care  totuşi se face şi se desface în fiecare zi.

I-am întâlnit pe toţi trei, fiu, mamă şi tată, la Teatrul Mic, în Profesiunea Doamnei Warren. Tudor Istodor o  are  parteneră pe  mama sa, Maia  Morgenstern, în premiera pusă  în scenă de tatăl  lui, actorul şi regizorul-debutant, Claudiu Istodor. Am stat de vorbă  separat cu fiecare, întrebările plutind în jurul  a ceea ce le adună destinele, pe scenă şi în afara ei.

 

❙     Cum a fost să lucraţi în familie, Tudor împreună cu părinţii săi?

Claudiu Istodor: Nu ştiu să spun cum ar fi fost altfel, dacă  n-am  fi avut  relaţia  personală, nu  am  termen de  comparaţie. Până  una  alta, sunt  la categoria debut. Maia  practică o modestie  uneori exagerată. Îşi propune asta, ceea ce e lucru  mare,  mai  ales  pentru un  artist  de statura ei. Pe de altă parte,  este onestă  şi dornică de aventură artistică, receptivă la viziunea regizorului. Are foarte multe  calităţi umane, în primul rând, şi artistice, tot  în  primul rând. Unele lângă altele. La fel şi cu Tudor, am lucrat perfect.

Tudor Istodor: Mi-a plăcut enorm să lucrez   cu  tata,  am  mai  jucat  într-o  scenetă regizată de el. Iar prima colaborare cu mama, când  mă  pregăteam pentru admitere, a fost îngrozitoare. Îmi spunea cum  să fac, cum  să nu  fac,  iar  eu  nu  pricepeam nimic!  A  fost ciocnire,  până  să ajung  să înţeleg.  Cu  tata  a fost altceva,  deja ştiam,  aveam acelaşi  limbaj şi a fost minunat că ne lăsa  să improvizăm, ştiind  că asta dă o bucurie, un impuls pozitiv care te face să mergi  mai departe.

 

❙     Sunteţi un actor obedient, faţă de regizor?

C. I. Obedienţă? Nu  există aşa ceva. Între regizor şi actori  sunt  relaţii  de prietenie, dar mai ales un schimb  de inspiraţie artistică. Dai şi primeşti, pe  dublu sens.  Regizorii  vin  cu visul  lor,  cu  o  idee,  unii  chiar  ştiu  doar  de    frânturi din piesă  şi lasă restul  să se dezvolte de  la sine,  cu implicarea tuturor, actori,  scenograf…  Alţii  vin,  e adevărat, cu  caietul  de regie,  şi spun:  „Aşa  faci aici, aşa, dincolo”, o metodă  mai  puţin  plăcută pentru  orgoliul actorului, dar  se poate  face şi aşa.

Maia  Morgenstern: Nu  e  vorba   de  a  fi obedient, în general, ci de a intra  în acord  cu regizorul, chiar  dacă  e un  mare  maestru sau doar  un  student. Le acorzi  toată  încrederea, pentru că asta  e condiţia de  actor,  de  a face parte din visul cuiva. Cum spunea Luigi Pirandello, personajele au fiecare viaţa lor, se dezvoltă independent. Dar  ca urmare a propunerii regizorului la un  anumit moment şi într-un anume context.

 

❙    V-am văzut în sală la premierele colegilor dv.  Cu ce stare primiţi spectacolul?

M.M. Iubesc  teatrul şi de-asta fac teatru. Îmi plac  poveştile. Mi-e drag  să mă  pierd în universul pe care îl creează un spectacol de teatru.  Sunt  îndrăgostită de  poveste, nu  stau  să judec, ca actriţă,  pur  şi simplu este un univers care mă soarbe,  atunci  când mă soarbe.

T.I. Încerc  să  mă  duc  foarte  deschis,   să accept  ce mi se oferă.  De pe scaun,  totul  pare foarte  simplu, e uşor  să găseşti  lucruri pe care le-ai fi făcut altfel. Dar, aşa cum  ne-au  învăţat profesorii noştri,  trebuie să iei ca atare varianta propusă de cel de pe scenă, şi din  perspectiva ei să  evaluezi, nu  din  viziunea ta  personală. Pentru că acelaşi text poate  fi interpretat într-o mulţime de formule şi versiuni.

 

❙     V-au „locuit” zeci de personaje, fiecare v-a lăsat câte ceva, mai mărunt sau mai însemnat. Care dintre ele a participat cel mai mult la omul care sunteţi acum?

C. I. E greu  de dat  un răspuns, te schimbi mereu, personajele te pot  atinge  sau  nu  şi în funcţie  de etapa  de viaţă  pe care o traversezi. Iar  „locuirea” se petrece cumva invers,  când încerci să-ţi faci loc într-un personaj, de fapt tot pe tine te pui acolo. Meseria  asta e o metodă de cunoaştere, a ta  şi a lumii  din  jur,  pentru că lucrezi cu detalii, cu sensibilităţile din tine. Prin ele  descifrezi realitatea, capeţi  o  mai  subtilă înţelegere a lucrurilor.

T.I. Mi-a plăcut şi m-a şi ajutat  mult  ca om – se numeşte terapie prin  actorie  – personajul Tom, din  XXL (Fat Pig) de Neil LaBute, în regia lui Cristi Juncu,  la teatrul ACT. Tom e un corporatist tipic,  îndrăgostit de  o fată  foarte  frumoasă  şi foarte inteligentă, dar supraponderală, la care renunţă, deşi chiar o iubeşte, pentru că  îi  este  ruşine să  se  afişeze  cu  ea,  e  prea dependent de  părerea celorlalţi. Este  o lecţie despre cum ar trebui să ne respectăm şi să luptăm pentru propriile noastre alegeri,  atât timp cât nu fac rău altora.

 

❙    Cât este meşteşug şi cât talent în actorie?

T.I. Meşteşugul  face  diferenţa,  sper   din suflet să învăţ toată viaţa, să nu mă complac, să nu devin  îndestulat. Niciodată.

C. I. Sanda  Manu,  care mi-a fost profesoară, ne-a spus  aşa: „Voi aţi venit aici să vă învăţ actorie.  Dar eu talent  nu pot să vă dau,  pot să vă învăţ doar cum să vă rezolvaţi rolul când nu vă iese.” Sunt roluri cu care ai afinităţi şi atunci îţi iese din  start.  Dacă nu, apelezi la meşteşug şi iei rolul  bucată cu bucată, îl construieşti din exterior, îl duci  în interior şi faci un  rol care, chiar  dacă  nu  este  extraordinar, măcar  să fie posibil,  credibil.

M.M. Meşteşugul face totul.  Am constatat, cu un spectacol pe care l-am jucat ani de zile, că inspiraţia a apărut de-abia după a 15-a reprezentaţie.  Cu  mare   încredere  mă   bazez   pe muncă,  pe   repetiţie,  pe   cizelare…   şi  asta înseamnă a dobândi meşteşug. Se întâmplă să se  deschidă  ferestrele şi  să  apară inspiraţia atunci  când  o chemi.  Şi o chemi  numai prin multă muncă, tehnică şi repetiţie.

 

❙     Ce ar trebui să înveţe copiii de la dv.?

M.M. Tenacitatea, respectul de  sine  şi să iubească viaţa.  Şi în  rest  sunt  o  mulţime de lucruri pe care aş vrea să le învăţ eu odată cu ei.

C.I. Să aibă cinste şi onoare, apoi probitate… Să încerce  să facă şi lucrurile pentru care nu există o chemare, pentru că asta te ajută să te dezvolţi, să nu rămâi  la primul nivel.

 

❙     Dar de ce să se ferească?

M.M. De superficialitate, auto-suficienţă şi alcool.

C.I. Să nu se descurajeze, să nu  aibă frică.

 

❙     Cât din părinţii lui este Tudor?

M.M. Nu  ştiu,  Tudor e atât  de  el însuşi încât…

T.I. Cred că sunt  un cumul de mama, tata, mediu, şapte ani de-acasă, prieteni, ţară. Nu ştiu să zic în procente, dar simt că am destul din ei.

❙     Dacă nu era scena /platoul, care credeţi că v-ar fi fost locul de muncă?

M.M. O clinică de pediatrie.

C.I. Nu ştiu, habar n-am. Aş fi muncit ceva, că eu sunt  harnic…  în lenea mea.

 

❙     Instrumentele actorului sunt  gestul,  cuvântul… Care e cuvântul dv. preferat?

C.I. Da. Da, e cuvântul pe care îl folosesc şi ritualic. Dacă mi se propune ceva care pare imposibil în prima clipă, eu zic „Da, hai să vedem cum putem face!” Şi după aia, mai vedem…

M.M. Cred  că era  un  cuvânt pe care  mi-l spunea tata  – mi-e dor  de cuvântul ăsta: rezonabil.  „Fii  rezonabilă!” Şi, de  asemenea, mă invita  să am  bunăvoinţă. Nu  ştiu  dacă  aceste două cuvinte au greutate pentru că sunt moştenirea  mea  de la tata,  sau  deja se încarcă  şi cu alte semnificaţii, proprii.

T.I. Iubire.

 

❙     Şi cel mai detestat cuvânt?

C.I. Diminutivul. Mă enervează diminutivizarea prezentă peste tot. Mă duc la un magazin  de  marcă,   şi  britanică pe  deasupra, iar domnul de-acolo tot încerca  să-mi recomande ba  o  poşetuţă, ba  o  bluziţă… L-am  întrebat dacă e politica  firmei ăsteia, englezeşti, să folosească  diminutive.  Iar chelnerul mă întreabă: „Pâinică mai  doriţi?” Nu,  domnule, eu vreau pâine,  că sunt  adult!

M.M. Da, sunt şi cuvinte grele, dar nu cred că-i drept să le detestăm, pentru că prin  ele ne definim stările,  ne structurăm emoţiile,  exprimăm  adevăruri şi prin  ele.

T.I. Frică.

 

❙     Aveţi, înainte de intrarea pe scenă, pe platou, un ritual de concentrare?

M.M. Sigur. În primul rând, înainte de fiecare spectacol repet textul integral. Şi îmi acord clipe bune  de linişte.

T.I. Cu exerciţii  de dicţie,  pe care nu  prea le-am făcut la vremea lor. Şi încerc să mă concentrez, să uit ce dramă sau bucurie, mare  sau meschină, am  avut…  Capacitatea asta  de concentrare face diferenţa între  marii  actori  şi ceilalţi. Nu neapărat talentul.

 

❙     Ce muzică ascultaţi?

C.I. Ascult  radio-uri on-line  care  dau  ori numai Mozart, ori numai Pink Floyd… Ascult şi Bach  şi Beatles, dar  şi mult  jazz.  În  liceu  am încercat  să facem o formaţie, am învăţat să cânt la saxofon,   merg  aproape în fiecare  an la Gărâna, îmi cumpăr sau primesc discuri cu jazz… T.I.  Jazz, concerte live,  acasă,  în maşină…

Mai am şi guilty pleasures, drum‘n’bass, Paraziţii…

Tudor Istodor, dans  cu iubirea

❙    Ce mai faci, Tudor?

–  Foarte   bine.  Am  scos  două premiere, Profesiunea Doamnei Warren şi  Cineva ca tine, scrisă de o colegă de a mea, Cristina Florea, am jucat-o la Club Godot, urmează şi la Nottara. Tot la Godot, café teatru, joc în Iulius Cezar, după Shakespeare, o versiune inedită teatru-cabaret, în regia lui Eugen Gyemant.

 

❙    Cum e să joci teatru într-un club?

– Publicul e mult  mai aproape de tine,  te adresezi lui mult  mai direct  şi câteodată îl iei şi ca partener. În plus,  ai o mai mare  libertate creatoare, se improvizează mult.  De exemplu, în  Monoloagele după  Eric Bogosian, cu  Radu Iacoban,  avem momente distincte de improvizaţie,  la  care  oamenii ne  răspund. Chiar  şi acum,   după trei  ani,  ne  surprinde sala  cu reacţiile   ei,  când   mai  vii,  când   mai  palide. Emoţiile   în  café  teatru sunt  ceva  mai  mari, pentru că nu ştii niciodată ce o să se întâmple, dacă ai replica  la tine, în dialogul cu publicul. Aici şi spectacolele se perimează mai repede, probabil pentru că e un  public  mai  restrâns care vine, vede,  apoi vrea altceva.

 

❙     Unde  simţi că  te  atingi ca  artist, nu neapărat ca actor, cu părinţii tăi?

– Probabil în zona de sensibilitate, pe care am moştenit-o de la mama. Dar şi de la tata, care,  chiar  dacă  nu  pare,  este  un  om  foarte sensibil şi cu un univers extraordinar. Aş vrea să  am  puterea de  muncă a  mamei   mele  şi forţa ei de taur. Eu sunt aşa, mai leneş… De la tata  cred  că am  luat  ludicul. Îl admir pentru pofta  lui impulsivă de inedit, de cunoaştere. Cumpără la  întâmplare  albume cu  muzică despre care nu ştie nimic,  la fel cum  încearcă tot felul de mâncăruri, în restaurante.

 

❙     Unde te simţi mai confortabil, în dramă sau în comedie?

– Încă din şcoală am ales drama, tragicul, voiam  să fie cu trăire,  să mă coste. Ceea ce nu e rău,  dar  acum,  mai nou,  şi datorită regizorului  Eugen Gyemant, am trecut  la roluri  mai şugubeţe. Iulius,  de exemplu, dansează, cântă, face show.  Asta m-a ajutat  să scap de o anumită încrâncenare… „Aoleu,  dacă  nu-mi iese? Trebuie să-mi iasă, trebuie!!” „Prea” e cuvântul cheie, ideal e să nu fii „prea”, nici în concentrare, nici  în relaxare. Cum  zice  tata, „relaxare în concentrare”.

 

❙     Când ai aflat că ai putea  fi actor?

– Eram copil – nu mai ţin minte,  tata mi-a relatat scena – şi jucam fotbal cu copiii în spatele blocului. Mi-am  dat  repede seama  că nu sunt  bun  (nici acum  nu  mă  pricep  la fotbal) şi, ca să nu mă fac de râs, am oprit  jocul, ca să le  spun  o  poveste.  După  care,   am   plecat liniştit  acasă.

 

❙     Şi când ai fost  convins de asta?

– În liceu.  Până  atunci  nici  nu  voiam  să aud   de  actorie.   Ai  mei  mă  tot  târau prin repetiţii şi asta  mă plictisea  îngrozitor. Eram la  Vianu,   făceam   Informatică intensiv, am participat la un concurs de recitări  şi oratorie şi aia a fost. M-a lovit nicovala, ca pe ăla care se îndrăgosteşte. Cum  îmi doream să fiu cel mai bun, am ajuns  până  aici.

 

❙     Alte  porniri  artistice?

– Am  avut  în şcoala  generală o trupă de hip-hop  cu  doi   colegi,   Vlad   şi  Pronto,  se numea DPC Mafia – adică  Mafia de pe câmp. Eram  nişte  ţărani care  dădeau jaf la stână  şi veneau  cu  transmisia  de  la  tractor, furam găini, săream garduri… Ne distram. Am înregistrat  şi o casetă  şi îmi pare  super rău  că am pierdut-o. Era aur acum.

 

❙     Dacă ar fi pe alese, ce regizor din lumea largă ai vrea să te ia în filmul lui?

– Greu  de  răspuns, sunt  atât  de  mulţi… Totuşi:    Tarantino,   fraţii    Dardenne,   Mathieu  Kassovitz.

 

❙     O  femeie  te  atrage  mai  mult dacă  e actriţă ? Tatăl tău  vorbea  despre  universul  lor fascinant.

– Nu  e un  criteriu, orice  femeie  poate  fi fascinantă în felul  ei. Dar  e adevărat că pot comunica mai bine cu o actriţă,  având acelaşi limbaj, trăind aceeaşi viaţă. Actriţele sunt mai nebune. Şi ele şi noi, suntem mulţi  într-unul singur. Dar oricum, atunci  când  te îndrăgosteşti şi îţi cade nicovala şi pianul, nu mai contează nici ce ţi-ai propus, nici ce crezi că ţi s-ar potrivi…

 

❙     De ce te urci pe scenă?

– Ca să fiu iubit.

 

Maia Morgenstern, vulcanul  fragil

❙     Maia Morgenstern, sunteţi o femeie vulcanică… Tuşele de sensibilitate fragilă, de subtilitate fac parte  din personalitatea dv. complexă sau sunt aduse şi de întâlnirile de-a lungul timpului cu personaje de acest tip?

– O  sănătoasă parte   a  temperamentului meu  vulcanic vine poate  din timiditate şi din fragilitate, vulnerabilitate… E foarte,  foarte posibil  să fie şi întâlnirile… mulţumesc Bunului Dumnezeu  că  mi-a  dat  mintea  să înţeleg,  când  şansa  mi-a oferit  întâlniri absolut fabuloase, să le percep, să le consum şi să înfloresc,   fără   ca  întotdeauna  să-mi   dau seama  atunci,  pe loc. Dar  sunt  conştientă de lucrul  ăsta.

❙     Spuneaţi într-un interviu că una dintre dorinţele tatălui dv. era să jucaţi Vivian. Aţi fi fost o altă Vivian, în spectacolul lui Claudiu Istodor, decât  rolul  propus  de Ilinca  Manolache?

–  Cred   că  nu se  pune  problema  aşa. Suntem diferiţi   şi  asta  e  minunat, mai  ales când  ne aflăm  în etape  diferite. Un spectacol se naşte  din  relaţiile  între  actori,  din  felul  în care  textul  se desface  pe  câteva  acte…  habar n-am  cum  l-aş  fi jucat  acum  20, 30 de  ani. Când  am citit piesa prima oară, la insistenţele tatălui meu  – nu  era foarte  la modă atunci  – n-am  înţeles  nimic. Nu era momentul.

 

❙     Ce rol n-aţi făcut  până acum şi vi l-aţi fi dorit?

– N-am  aşa  vreo  nostalgie mai  ştiu  eu de care, dar  cred  că Inés de Castro,  de Alejandro Casona.

❙     Vă tentează un proiect regizoral?

– Nu.  Eu  sunt  omul  detaliilor. Misiunea regizorului este să construiască spectacolul de la zero, ca pe o casă: fundaţia, scheletul, structura…  Eu  sunt  mulţumită când  mi  se acordă încredere să umplu casa asta cu detalii,  cu carnea personajelor.

 

❙     Ce piesă de teatru, ce film şi ce carte v-aţi fi dorit să regizaţi, respectiv să scrieţi?

– Ca piesă, Fântâna turmelor (Lope de Vega), cartea, Poveste despre dragoste şi întuneric (Amos Oz), iar film… nu ştiu (râde).

 

❙     Care sunt calităţile de musai ale cuiva, pentru a vă fi prieten?

– Nu  există  aşa ceva. Am prieteni oameni extrem de diferiţi  şi nu mă grăbesc  să-i judec şi nu  trebuie să   fie aşa  sau  altminteri. Fiecare vine cu atât cât poate  şi mulţumesc celui care e sincer cu sine atât cât poate.

 

Claudiu Istodor, o viaţă cu multe acte

❙     Din ciclul „Mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce s-a întâmplat în actul întâi”, ce puteţi povesti acum, despre actul întâi al vieţii dumneavoastră?

– Am  jucat  în piesa  asta…  Când  am  terminat   prima  parte   a  primului  act,  adică liceul,  am  plecat  vreo  patru amici  buni,  pe malul  Begăi, să sărbătorim. Şi cum  priveam eu apa  care curgea,  am început să-mi  pun  în gând  tot felul de lucruri, pe care îmi doream să le fac… A trecut  timpul, m-a luat viaţa,  cu examene, admiteri şi „picaje”,  şi, după agapa de  15 ani,  cu   aceiaşi  prieteni am  ajuns  pe acelaşi  mal.  Atunci  mi-am  amintit brusc.  Şi am  descoperit că  nu  puţine din  cele  ce-mi pusesem în  minte  erau  împlinite. Deci,  nu privesc  cu neplăcere la actul întâi, nici personal, nici profesional.

 

❙     Ce faceţi în actul  doi?

– Mi se pare că, odată cu trecerea timpului devii tot mai prost. Aşa că am ajuns să fac nişte cursuri de regie  şi de producţie pentru televiziune, acum câţiva ani. M-am apucat să învăţ şi altele: înot, tenis.

 

❙     Regizorul Claudiu Istodor a  schimbat ceva la actorul Claudiu Istodor?

– Da, în primul rând mi-am dat seama  că e mult  mai  greu  să fii actor.  Pe scenă  ai multe puncte de atenţie, la text, la ce ai de creat şi de recreat,  la relaţia  cu partenerul, cu publicul, la imprevizibilul oricând acolo. Plus  încărcătura emoţională. Ca regizor, însă, trăieşti  totul  mai relaxat,  eşti în afara scenei şi a poveştii.

 

❙     După premieră, aţi avut sentimentul că ar mai fi rămas ceva de făcut, că v-au scăpat lucruri?

– Tehnic,  da. A fost din  scurt,  am pregătit piesa  în doar  patru săptămâni, îmi mai trebuiau două repetiţii ca să punem perfect  la punct lianturile din  scenă.  Altfel,  sunt  foarte mulţumit de spectacol.

 

❙     De ce aţi  venit cu o traducere  proprie  a piesei?

– Ultima  traducere fusese  făcută  de Victor Ion Popa,  în limbajul  anilor  ’50. Aveam nevoie de  un  text  contemporan. În plus,  mai  erau  şi fragmente lipsă în vechea traducere…

 

❙     Vorbeaţi de emoţii. Cum le gestionaţi?

– Trebuie  să existe, avem  nevoie  de ele, ca să transmitem spectatorului trăiri  autentice. Ştefan  Tăpălagă povestea că ajunsese la aşa o rutină şi o siguranţă, încât, pentru a-şi recupera emoţia  aceea creatoare, se ducea în cabină şi asculta la difuzor murmurul, foşnetul din sală, la intrarea spectatorilor.

 

❙     Care e prima  rugăciune  care vă  vine  în minte?

– Nu  ştiu  dacă  face  parte  sau  nu  dintr-o rugăciune, spun doar  atât:  „Dă-mi,  Doamne, puterea de  a face bine!”   Mai ştiu  Înger, îngeraşul meu, Tatăl nostru… (râde)

 

❙     Vreţi să ne mai spuneţi ceva, ce nu v-am întrebat?

– Da. Cred,  ba nu, sunt  convins că nu există meserie mai  frumoasă şi mai  plăcută decât cea de actor. Sunt întrebat de ce l-am lăsat pe fi-miu să se facă actor. Cum să nu-l laşi în lumea asta, printre actriţe care, şi ca femei, au un univers   aparte,  bogat,   cu  sensibilităţi  care,   pe mine,  unul,   mă  fascinează… Dar  hai  să  nu divagăm! Ideea  e că actoria  este o meserie minunată. Şi dacă  mai primeşti şi bani ca să o faci, e perfect.

Taguri: nr. 6 / iunie 2012 Tweet

Wednesday, June 6th, 2012 at 12:05 am, Interviu, PEOPLE, RSS feed