buy zolpidem online Salem buy ambien risks of buying ambien online

is it ok to mix valium and klonopin diazepam 5mg how does valium help back pain

will tramadol harm my dog tramadol 50 mg dog tramadol arthritis

how long does it take to wean off of ambien buy ambien online zolpidem McAllen

how soon do you see results from phentermine phentermine 37.5mg which is stronger phentermine or adderall

what is the disposable soma theory of aging soma online soma energio

ambien long term effects buy ambien does ambien make you cough

soma and alisa what game soma muscle relaxant a soma dos angulos de um hexagono

is ativan the same thing as valium buy valium online where to buy volume pills in singapore

phentermine blue and white capsules 30mg phentermine 37.5mg phentermine pittsburgh

DOSAR

Turismul românesc, între locul 76 și 170

September 30th, 2012, com Comenteaza

Toamna se numără… turiştii. Dacă  ai.

 „Dacă la ei e aşa de rău şi la noi aşa de bine, cum naiba la ei e atât de bine şi la noi atât de rău!?“ – suna o întrebare  retorică de dinainte de decembrie 1989. După  mai mulţi ani de experienţe personale, aici şi acolo,  ne-am gândit  să punem lucrurile cap la cap, măcar în ceea ce priveşte turismul. Că tot se apropie Târgul  de Turism  al României.  Unde, sincer, nu prea  ştim  ce-o  să vindem.  Ca destinaţie turistică, şi nu numai,  nu contăm nici în Balcani,  darmite în Europa  sau  în lume!

Dincolo  de  impresiile şi observaţiile  pe care le veţi citi mai jos stau  cifrele. Ele spun, de pildă,  că litoralul românesc are o lungime de  245 km,  în vreme  ce Slovenia  are  47, iar Bosnia – Herţegovina 20. România mai are şi o Deltă  a Dunării,  cu peste  300 de specii  de păsări şi  60  de  peşti.   Plus   munţi, dealuri, podişuri, câmpii,  râul,  ramul, vulcanii noroioşi, castele, cetăţi, Dracula.

Cum se materializează toate astea în turism? Capacitate de cazare  278.503 de locuri,  dintre care  175.149 în hoteluri, dintre care  7.414 la  5 stele.  Indicii  de  utilizare, în funcţie   de  gradul de  confort,   variază între 16,9% pentru cele  neclasificate (citeşte:  fără stele) şi 34,9% la 5 stele. Total turişti cazaţi  în 2011: 7.031.606, dintre care  1.516.699 străini (sursa: Institutul Naţional de Statistică).

E mult,  e puţin? Să vedem: conform Wikipedia, în acelaşi  an  clasamentul mondial era  condus de  Franţa,   cu  79,5 milioane de turişti străini, Spania  a înregistrat 56,7 milioane, Turcia 29,3 milioane, Top 10 încheindu-l Mexicul,  cu „doar” 23,4 milioane de vizitatori.

În divizia noastră, adică atrăgând în jur de 1,5 milioane, se aflau  Nigeria cu 1,56, Kenya cu 1,47 şi Oman  cu 1,52, Namibia fiind  mult în urma noastră, cu 0,98.

N-am  reuşit  să găsim  un  clasament complet  la zi, dar  în 2007 România ocupa  poziţia 76 din  124 de ţări,  în clasamentul realizat de World Economic Forum, cu nota 3,91 din maximum 7, situându-se între  Azerbaidjan şi El Salvador.

Hei!,  dar   poate   stăm   mai  bine  la  bani! Acolo – zice Organizaţia Mondială a Turismului – anul  trecut,  pe  primul loc se aflau  Statele Unite,   cu  83,5  miliarde  de   euro   încasări, urmată de  Spania,   cu  43 de  miliarde (cum ştiţi, în Spania  e criză mare)  şi Franţa cu 38,7 miliarde, toate  în creştere semnificativă faţă de  anul  anterior. Criză,  cum  ziceam.  Documentele interne nu suflă o vorbă  despre totalul încasărilor româneşti anul  trecut,  nici despre cel al investiţiilor în turism, iar clasamentele internaţionale se termină mult  înainte de noi. Ştim însă că în 2009 statul român a investit  în    turism 885 de  milioane de  euro,   în vreme  ce locul  10 al topului este  ocupat de Australia, cu 26,9 miliarde. La nivelul continentului, în 2009 România se afla pe locul  30 din  40 de state monitorizate, la capitolul încasări, iar în UE pe poziţia 23, lăsând în urmă Lituania, Letonia,  Estonia,  Malta,  care  au,  la un  loc, o treime  din  populaţia noastră și cu 65.000 kmp  mai puţin.

Ok,  s-o  lăsăm   pe  asta   cu  Australia  şi Malta,  noi  avem   o  treabă   cu  bulgarii, care acuşi-acuşi o să ne facă bezele  din  Schengen. În privinţa asta stăm  bine. În sensul  că aproape un  milion de  români au  vizitat Bulgaria în  2011. Bulgarii  prezenţi în  România n-au putut fi număraţi. Cu ajutorul nostru consistent,  aşadar, încasările din  turism ale prietenilor  din  sud  s-au  ridicat la 3,7 miliarde de euro.

Mai avem  o şansă: procentul din  PIB, ăla trebuie  să   fie   cel   mai   semnificativ!   În Bulgaria,  turismul asigură 5% din PIB, în România 3,5% (cifre oficiale). Am ratat  şi aici. Traian Bădulescu, jurnalist de turism de peste 15 ani,  învârte cuţitul în  rană  cu  alte  cifre: turismul contribuie cu 5,6% la PIB-ul Greciei, impactul asupra economiei fiind de 15,8%, iar în Croaţia avem  5,1%, impactul fiind  12,8%. La noi, zice el, procentul din PIB ar fi de doar 2%, iar impactul 4,5%, ceea ce ne asigură un onorant loc 170 într-un top al Consiliului Mondial al Turismului  şi Călătoriilor în ceea ce priveşte contribuţia turismului la  economia naţională, dar,  e drept, locul 16 la previziuni de creştere!  Viitor de aur ţara noastră are!

 

Delta Dunării, o posibilă mină de aur a turismului românesc.

 

Dacă ar fi să spun care este cel mai de anvergură proiect pe care l-am întâlnit, aş răspunde fără ezitare că proiectul  turcesc legat de turism. Turcii nu numai că au proiectat în ultimii 35 de ani sute de kilometri de litoral cu o arhitectură fantastică, de la hoteluri-turn, la mici sate de vacanţă exotice, nu numai că au gândit  un sistem  întreg de producţie alimentară, dar ceea ce îi face cu totul deosebiţi în războiul  turistic este atitudinea. Turcia este alcătuită din două lumi. Una grandioasă, pusă la picioarele turistului, splendidă,  elegantă, în care nu răzbat în nici un fel cutumele religioase  sau geografice. O lume centrată pe shopping city, orăşelul-bazar în care aurul e accesibil ca preţ, unde  găseşti cele mai variate obiecte artizanale, de la podoabe, genţi şi haine de piele, la rucsacuri din pânză cu modele specifice sau la covoare manuale. Cealaltă lume abia o ghiceşti la periferie sau dacă mergi kilometri buni cu dolmuşul (maxi taxi). O lume de Ferentari, unde  în condiţii mai mult decât  modeste locuiesc turcii zâmbitori  care lucrează în turism. Dacă  Turcia a învăţat nu doar  cum se face comerţ,  ci şi turism, din interferenţa germană sau dintr-o  experienţă mai veche,  e greu  de  spus. Dar turcii emană o nemaîntâlnită dorinţă de  a veni în întâmpinarea ta ca turist. Nu am văzut  niciodată un turc care, după ce ai trecut  şi l-ai refuzat, să strâmbe din nas. Meseria lui pare aceea  de a-ţi oferi. Nu te lasă să ghiceşti satisfacţia câştigului.

Şi totuşi,  un  turism  de  mare  succes  fac şi grecii şi croaţii. Aici sistemul  funcţionează chiar  dacă oamenii  nu par să facă vreun efort de amabilitate, ba din contră. Grecii par excedaţi de turişti, iar croaţii sunt ca românii – indiferenţi. Doar că ei au ce oferi şi sistemul funcţionează.

 

 Din  ce-am  văzut noi,  de  departe regina All Inclusive (AI) e Turcia.  Antalia, în sud, unde de regulă se ajunge  doar  cu avionul, e o lume  exclusivistă. O săptămână acolo presupune minimum 800 de euro  de persoană. Dar o dată  achitat  sejurul,  pentru mâncare şi nu  numai, poţi  să nu  mai  scoţi  nici un  ban din  buzunar. De la specialităţile turcești din legume  (sărmăluţe  în  foi  de   viţă,   ardei, vinete,  roșii coapte),  trecând prin  felurite preparate din  carne  (pui,  vacă),  o varietate destul de  mare  de  pește,  la dulciuri (baclavale, dulceţuri, prăjiturele), fructe  exotice din  belșug,  ţi se oferă  totul  aproape cu ostentaţie, în diverse locuri  din  resort, astfel încât aproape în permanenţă există undeva o masă   întinsă care  te  așteaptă. O  precizare extrem de importantă ar fi că majoritatea mâncărurilor sunt  din producţie proprie. Complexurile au  ferme  proprii, unde sunt cultivate legumele și sunt  crescuţi  cel puţin puii.  Aproape tot ceea ce ţi se oferă  este  de tip homemade, iar cele de fabrică  sunt  etalate separat, evident în ambalaj.  La Mamaia încă mai poţi  „savura” un  pește  congelat, la grătar, nu prea bine dezgheţat la mijloc – în celelalte   ţări   peştele  e  proaspăt.  În  ceea   ce privește AI, nici bulgarii nu excelează, reușind să creeze  destul de bine senzaţia de cantină (mirosuri, mâncăruri gătite  cu sosuri în care nu poţi băga mâna  în foc că nu e grătarul  de pui din ziua precedentă), chiar dacă există  abundenţă, mai  ales  în  zona  de  dulciuri.  AI la greci  e mult  mai  puţin prezent, deși fac faţă bine acestui  sistem printr-o ofertă  echilibrată,  cu  un   plus   pe  rafinament. Fiecare  masă  oferă  o delicatesă specială, de exemplu drob  de miel.

În Grecia și Turcia tentaţia cea mai puternică sunt pieţele de fructe și legume, ca să nu mai vorbim de piaţa  de pește.  La preţuri și la amabilitate câștigă  la scor Turcia.  Pentru un degustător de pește  e greu  de ales între  cârciumioarele lipite  una  de  alta  în  care,  din acvarii   sau   de   pe   gheaţă,  te  îmbie   toate felurile  de  pește,  iar  ospătarii te  întâmpină căutând cel mai  mic  semn  după care  să  îţi ghicească ţara de baștină – respectiv plăcerea de a-ţi găti singur monstrul marin cumpărat din  piaţă   la  un  preţ  de  cinci  ori  mai  mic. Litoralul bulgăresc câștigă  prin  oferte  de AI mai  accesibile,   la  mai  puţin de  jumătatea drumului spre  turci,  și prin  oferta  self catering (cumperi şi găteşti).  La fel ca și croaţii, și într-o  oarecare măsură grecii, bulgarii au construit complexe turistice care au piscină, dar  și  un  acces  rapid la  magazine. Rezumând, ai aragaz și piscină.  Cum  mâncarea  în  supermarketurile  bulgărești, chiar pe  litoral,  e un  pic  mai  ieftină  decât  la noi, poţi   obţine   un   concediu  cu  buget   mic  în condiţii rezonabile.

La All Inclusive, în Turcia, găseşti în permanenţă, undeva, o masă întinsă care te aşteaptă. Aperitive, specialităţi culinare turceşti, dulciuri, fructe şi băuturi răcoritoare, tot ce-ţi pofteşte inima.

În  prima  „alimentară”  din   Belgrad   în care am intrat, în fapt  un supermarket Maxi, echivalentul lui  Mega Image dintr-un cartier asemănător Crângașiului, am găsit preţuri apropiate de  cele din  România: 1,5 l de  apă plată  la echivalentul a 1,6 lei, șunca  de Praga în  jur  de  40 de  lei/kg, parizerul 30 lei/kg, 0,5 l lapte  bătut  3,5 lei. Cel mai scump ulei de măsline, extra  virgin,   italian,   era  36  de  lei litrul. Alături, la un chioșc, o Cola la jumătate era 2,6 lei. Dacă sârbii fac una dintre cele mai bune  pâini,  dacă  mezelurile şi carnea   arătau atât dimineaţa cât și seara  foarte proaspete și îmbietoare, nu același lucru  s-ar putea spune despre ambalaje și bunăvoinţa vânzătorilor, care  totuși  nu  îi depășeau în  nonșalanţă și dezinteres pe croaţi. Am simţit o duioșie nostalgică  atunci  când  am văzut hârtia maronie în care îmi învelea  feliile de șuncă.  Dar  nostalgia  nu a durat prea  mult  fiindcă  parizerul mi  l-a trântit pur  și simplu, pentru că eu  îi arătasem că vreau șase felii, iar vânzătoarea înţelesese  600  g.  Deși   am   oprit-o   cât  de repede am putut din feliat, am avut  noroc  că nu  știu  sârba,  pentru că sigur  nu  mi-a  spus ceva frumos.

 

În ceea ce privește cazarea, litoralul românesc are un mare  dezavantaj: înghesuiala. Majoritatea hotelurilor, construite înainte de 1989, au  mult  prea  puţin spaţiu în  jur,  fapt care  le împiedică să mimeze măcar  ideea  de resort. Foarte  puţine au  reușit  să strecoare o piscină.  Ai impresia că stai la bloc și în faţă e o mare  înghesuială de  cetăţeni, plus  un  mic ochi  de  apă.  Înghesuite sunt  şi camerele-tip, prost  proiectate, în care se aduc  paturi suplimentare. Am văzut o familie cu un copil care își punea problema dacă  să-și parcheze geamantanele pe hol! Se întâmpla la un hotel  de 4 stele din Mamaia. Un alt dezavantaj al hotelurilor din  România este  că prea  puţine pot  avea  plajă  proprie și uneori este la mare distanţă. În  Eforie  Nord, un  hotel  de  patru stele  adevărate, cu dotări pentru tratamente termale, e la aproape un  kilometru de  plaja proprie. În plus,  sunt  de coborât  și urcat  zeci de trepte. La polul  opus  este Turcia, cu resorturile   imense, unde  poţi  găsi  de  la  camera dublă obișnuită, dar  care  de  regulă are  și o zonă  de  discuţii (fotolii  și măsuţă de  cafea), precum și un balcon  sau o terasă  cu scaune  și masă,  la camere  de familie  în care încape  un al  doilea   pat   dublu,  dar   rămâne  suficient spaţiu,  până   la  apartamentele  luxoase,   nu numai cu dotări spectaculoase, dar  și cu un spaţiu extrem de generos. În Turcia,  Croaţia, Grecia și, mai timid,  în Bulgaria  găsești  foarte multe  sate de vacanţă, uneori în același resort cu  un   mare   hotel.   Camerele  sau   apartamentele  din   căsuţe   sau   bungalow-uri  nu diferă  prea  mult  de  cele obișnuite din  hotel, dar  sunt  mai  ieftine  și  au  avantajul că  ieși direct afară, unde ai mica ta „curte”. Cu genul ăsta de cazare România poate  concura doar în zona   2  Mai  și  Vama   Veche,   cu  diferenţa esenţială că la  ei aproape oriunde te  cazezi există  piscine.  Turcia  mai excelează  o dată  și la capitolul vegetaţie. Deşi  are,  ca şi Grecia, un  teritoriu arid,  în  zonele  hoteliere și  mai ales  în interiorul imenselor parcuri ale complexurilor turistice, vegetaţia este permanent udată și îngrijită,  creând clientului sentimentul  că se află într-o  oază  de liniște,  atenţie și siguranţă. La  greci  și  croaţi,  pentru că  atât clădirile  cât și zonele  verzi  sunt  construite cu zeci  de  ani  în urmă și pentru că, exceptând florile   din   ghivece,   nimic   nu   se  udă   sau stropește, aspectul general este  un  pic  mai dezolant.

La capitolul calitate și curăţenie, ordinea ar  fi: croaţi,  turci,  greci,  români și  bulgari. România  stă   foarte   bine   (dar   nu   se  scrie despre asta)  în „zona  margaretelor”, adică  a pensiunilor  familiale. Confortul, înţelegând prin  asta  atât  calitatea saltelelor și lungimea patului, apa  caldă  și finisajele  sălilor  de baie, dar  și dimensiunea camerelor din  pensiunile românești rivalizează cu cele de la hoteluri de trei  sau  chiar  patru stele  din  Turcia,  Grecia sau   Croaţia.  Dacă   Turcia   domină  la  AI, Grecia, dar mai ales Croaţia, au o largă  ofertă în zona  self catering. Poţi găsi cazare  beneficiind de serviciile  și opţiunile echivalente de la AI,  dar  gospodărindu-te  singur. Totul  este bine  gândit, având la dispoziţie aproape tot ceea   ce  ai  nevoie   într-o   mică   bucătărie. Același tip de cazare  îl poţi găsi și în vile particulare, cu diferenţa  că un  resort  are de regulă  plajă  proprie, o piscină  mai  generoasă, în  schimb  la particulari ai facilităţi  de  tipul mașină de  spălat, cuptor, și,  nu  în  ultimul rând, congelator. În Croaţia surpriza a fost nu atât  dimensiunea mică  a frigiderului, despre care știam,  cât lipsa  congelatorului, fapt  care ne  obliga   la  o  aprovizionare  frecventă  cu carne  sau pește.  Sistemul self catering presupune  evident și  faptul că  îţi  faci  singur curăţenie. Totuși,  în  Croaţia, la  trei  stele  ni s-au  schimbat la trei  zile  prosoapele și la o săptămână lenjeria  de  pat.  În Bulgaria,  grija pentru curăţenie nu  pare  a fi principala preocupare a hotelierilor. E mai mult o problemă de noroc. Poţi avea surpriza că ţi se aranjează lenjeria  estetic  sau  pe aceea că, deși  îi dai un bacșiș  menajerei, nu  mai  vine  nimeni măcar să măture, timp  de câteva  zile.

 

Animatorii sunt personajele-cheie ale oricărui complex turistic care se respectă.

De  ani  de  zile  se  scrie  şi  se  vorbeşte la greu  despre starea  jalnică  a drumurilor din România.  În  particular, despre parodia de autostrăzi. Experienţa noastră directă acoperă Muntenia, drumul spre  mare,  litoralul, Valea Prahovei şi zona  Braşovului. În toate  aceste direcţii,  drumurile sunt  bune  sau foarte bune, cu  excepţia   tronsoanelor aflate  temporar în refacere:   Calafat-Craiova şi  zona   Filiaşi,  în vara  asta, de exemplu. În acelaşi  timp,  colectând  impresii de la cunoscuţi, am tras concluzia generală că e multă legendă remanentă.

O  parte   dintre  autostrăzile bulgăreşti şi greceşti  arată  mai rău decât cele româneşti. În acelaşi  timp,  pe cele sârbeşti şi croate  lipsesc aproape cu totul  indicaţiile kilometrice: apar numele de  localităţi,   dar  rareori şi  distanţa până  la ele. Unde  ne bat toţi de departe este la lungimea autostrăzilor: peste  1.200 km în Croaţia, din care 82,7 kilometri în tuneluri, cel mai lung  fiind  Mala Kapela,  5,79 km. Tunelurile sunt  impecabil semnalizate (lungime, frecvenţă radio),   luminate, ventilate,  cu marcaje  rutiere extrem de  vizibile  şi refugii  (pentru cel puţin două-trei maşini)  la fiecare kilometru.

 

Castele şi cetăţi avem şi noi, doar că multe sunt în paragină. Din Cetatea Feldioara, de pildă, au mai rămas doar zidurile.

 

Două  cuvinte despre promovare. Când am postat pe www.amfostacolo.ro (site extrem  de  util) impresiile  noastre, am  fost  întrebaţi  dacă nu  vrem  să  ne deschidem o  agenţie   de  turism.  Asta pentru că  atât  agenţiile  (din România), cât şi complexele turistice (de peste tot) par să nu ştie cum să se prezinte.  Pozele noastre de  amatori  sunt  mult  mai tentante decât  cele „oficiale”. Plus că dai cu tunul ca să afli cum arată plaja sau piscina, 90% dintre  imagini fiind din interior sau din avion. Cât despre texte – abundă în  epitete (minunat,   unic,  splendid)   şi cifre, dar nu reuşesc să redea  atmosfera specifică  a  locului.  Şi se  mai  spune că reclama e sufletul comerţului!

 

Pe majoritatea şoselelor bulgăreşti s-a folosit  un  asfalt  zgrunţuros, foarte   bun   ca aderenţă şi probabil mai  fiabil,  dar  nu  prea prieten cu uzura anvelopelor. În rest (Serbia, Croaţia,  Italia,   Slovenia,   Grecia,   Turcia), nimic   special   de   semnalat.  În  afara   unui detaliu: pustietatea. Rar  întâlneşti maşini  şi încă mai rar vezi localităţi. Asta pentru că şoselele  (nu  doar  autostrăzile) le ocolesc,  ele fiind  accesibile  doar  cotind  la 90 de grade pe drumurile de acces către ele. E bine, fireşte, ca trafic  şi  viteză,  câtă  vreme   n-ai  nici  o  problemă: nu-ţi  trebuie o vulcanizare, un service auto,  un pahar cu apă sau o îndrumare.

Pe  de  altă  parte,   şi  vigilenţa poliţiei  (în Bulgaria,  de  pildă)  e o legendă inerţială: în 3.500  km,  vara   asta,   prin   cinci  ţări,   n-am văzut nici  un  poliţist sau  maşină de  Poliţie. Iar  singurul  accident întâlnit a  fost  o  tamponare uşoară în Rovinj, Croaţia.

 

Multă   lume   consideră All  Inclusive un lux, comparând mere  cu pere:  cazarea  lor cu cazarea  plus  AI. Dacă-i întrebi  cât au cheltuit pe lângă cazare   nu  ştiu  (sau  nu  vor)  să-ţi spună.  Chiar   dacă   am   vorbi   strict   numai despre mâncare, preţul ei prin  All Inclusive nu este mai mare  decât mâncând pe la terase, ci doar  dacă-ţi  găteşti  singur. Plus  că nu  trebuie  să  cauţi  şi să  aştepţi, plus  că una  e să alegi trei feluri şi alta – din o sută.

Dar e departe de-a fi numai atât. All Inclusive înseamnă piscine,  sală  de  gimnastică,  masaj,  terenuri de  sport   şi  accesoriile respective, animatori pe  plajă,  la  piscină   şi seara  în  amfiteatru, uneori (Royal  Park,  în Elenite,  Bulgaria) chiar  acces  permanent  în Aqua  Land  – toate  incluse   în  preţul plătit. Adică  distracţii. Dacă  te  duci  doar   să  faci plajă  sau  să stai  la umbră cu o bere  (la discreţie  prin  AI, în  treacăt  fie spus),  atunci  e una – dar dacă mai vrei şi altceva,  şi mai ales dacă ai copii – nu se compară. Minigolf, petanque (!), tir cu arcul,  tir cu puşca,  volei, tenis, baschet,  şah uriaş, în fiecare seară mini-disco  pentru copii,  urmat de  un  spectacol pentru toată  lumea,  dar  şi faptul că permanent ai de unde să bei şi să mănânci ceva (e în pauză restaurantul – funcţionează mini-baruri) –  asta  înseamnă All  Inclusive. Am auzit   că  ar  exista  câteva   hoteluri cu  AI  în România. Cu  siguranţă e vorba  doar  de  trei mese  incluse,  că de  unde terenuri şi amfiteatru?

În afara  hotelului/complexului, timpul liber  din  ţările  văzute de  noi  nu  se petrece mult  diferit  faţă de România: parcuri precum cel al Tăbăcăriei, din Mamaia, cu lanţuri, Calypso, căluşei,  maşinuţe, montagne-russe etc., başca bazarul de rigoare.

O diferenţă esenţială se înregistrează însă în afara  staţiunilor, pe apă  şi pe uscat:  croaziere  şi circuite  turistice. Nenumărate. Peste tot. E o uriaşă industrie. Într-un golf sălbatic se întâlnesc patru-cinci corăbii, turiştii debarcă ori  sar  în  apă,  în  vreme  ce trec  pe-acolo şalupe de  pe  care  ţi  se  oferă  îngheţată sau plimbări cu  banana uriaşă!   Obligatoriu pe vas ai mâncarea şi distracţia asigurată – pentru copii şi adulţi – totul  la un preţ  rezonabil. Pe uscat,  excursia  poate  fi şi de 188 km, precum  cea  dintre Kuşadasî şi  Pamukkale.  În Croaţia, la  ce  credeţi   că  s-au  gândit?  Mari parcuri cu rulote de închiriat!  Iar campingurile au toate utilităţile, ba – multe  – şi piscină!

Din  păcate,  România nu  are  nici  insule, nici  golfuleţe, iar  în  interiorul Dobrogei, în afară  de Histria şi Adamclisi, unde să-i duci pe turişti?

Dar în afara litoralului? Pe www.infoturism.ro am  găsit  fix 31 de  circuite,  dintre care  12 în Maramureş şi zece pelerinaje…

 

Ce  e  de   văzut?  S-o  uităm  pe   aia   cu insulele, că n-avem. Dar  peşteri avem  şi noi. Şi munţi, cu  trecători fabuloase, cu  lacuri  şi râuri  şi (încă)  păduri. Şi castele  – nu  multe, dar  foarte  frumoase. Şi ceva cetăţi.  Şi peisaje care n-au nimic de invidiat, din contră. Grecia şi Turcia  sunt  dominate de  uscăciune, când plouă în Atena  e sărbătoare.

N-avem  terasele  de  la  Pamukkale, dar avem  Vulcanii  noroioşi. N-avem Stonehenge, dar  avem  Sarmizegetusa. N-avem Troia,  dar avem  Histria. Şi multe  altele.  Vorba  e: cât le promovăm? Nu  vine  nimeni cale  de  câteva mii de  kilometri să vadă  Palatul Mogoşoaia. Dar   există   în  holurile  tuturor  hotelurilor, măcar   din   Bucureşti, pliante  cu  oferte   de excursie  la Mogoşoaia? Şi, de  fapt,  ce oferte există? – că, la Umag,  în Croaţia, îţi trebuia o zi numai ca să frunzăreşti tot ce era acolo ca material de promovare turistică. Se promovează pe litoral  măcar  centrul vechi al Constanţei, mozaicul, muzeul de arheologie?

 

Ce e de  trăit?  Personajele-cheie ale complexelor  turistice străine nu sunt nici patronii, nici recepţionerii, nici ospătarii – ci animatorii şi   ghizii.    Ghidul  cu   care   am   traversat Adriatica spre  Veneţia  a  vorbit   o  oră  non-stop,  în trei limbi,  pe rând, incluzând în discurs   date   istorice   şi  geografice,  detalii   de ordin  practic,  glume, provocări – toate  făcute cu pasiune, convingător. Iar când am făcut un tur  panoramic cu şalupa a mai vorbit  încă 40 de minute, fără nici o pauză! În Turcia, ca şi-n Grecia, ca şi-n Bulgaria, ca şi-n Croaţia, cetăţeanul  care   te  învaţă  aerobică  ziua   la piscină   seara   devine  one-man-show,  dansând,  glumind, parodiind, făcând   acrobaţii, cântând,  vorbind  în  patru  sau   chiar   cinci limbi.   Avem   asemenea  oameni?  Dar,   mai întâi, avem  asemenea intenţii?

 

În loc de concluzii. În urmă cu câţiva ani, un jurnalist olandez îi spunea unui coleg român: „Dacă noi am avea ce aveţi voi, am trăi de două ori mai bine decât trăim”. Asta e.

Taguri:

Comenteaza