Ucideţi generalul

Mânuind o scriitură nervoasă, ţesând o intrigă cu multe răsturnări de situaţie, Bogdan Hrib surprinde cu exactitate tribulaţiile unui erou ajuns pe culmile exasperării.

(George Arion)

Fragment din romanul „Ucideţi generalul”, autor Bogdan Hrib, Editura Crime Scene Publishing 2011

Viena, august 2010

Sunt cu degetul pe trăgaci. E devreme. Oraşul doarme. Un pescăruş alb cu aripi gri, apă­rut de nicăieri, zboară în picaj prin faţa geamului deschis. Viena e un oraş care mi-a fost drag întot­deauna, fie că am venit aici cu treabă sau ca turist. Întotdeauna am găsit ceva nou si ceva plă­cut. Un vin sau o tocăniţă. O micuţă cafenea ascunsă pe o stradă lăturalnică, o bere bună, un şniţel uriaş, oameni care zâmbesc, o clădire, un copac, trandafiri… Aici am văzut pensionari ţinându-se de mână în parc. Mă cuprinde o nostalgie care îmi înceţoşează ochii si îmi rela­xează muşchii.

Îmi caut scuze. Nu pot să trag. Si timpul trece. Dacă nu mă hotărăsc acum. N-am nici o garanţie că generalul va mai fi aici si noaptea următoare. Arătătorul stă pe garda trăgaciului. Mi-e frică să ating trăgaciul. Glonţul ar putea pleca accidental. Desi stiu că nu e asa.

Mă tot gândesc la bani. La banii care vor veni si la datoriile pe care trebuie să le acopăr. Si la lansarea cărţii. Să omori un om pentru a-ţi plăti datoriile la fisc. Dement şi cinic! Nici măcar nu sunt atât de mulţi bani. Să-i iau si să dispar, ca în filme. Nu acoperă prea mult din datorie. Mi-au scris că pentru început, până îmi fac mâna, plă­tesc mai puţin.

Doamne, până îmi fac mâna?. Nu ştiu dacă vreau să merg mai departe. Nu credeam că voi ajunge aici. Să tragi un glonţ. Să omori. Astea erau poveşti de filme. Câteva bune şi multe foarte proaste!

Stiu sigur că dacă ar fi în faţa mea nu aş putea să trag. Pentru că m-ar privi în ochi. Dar aşa, de departe?. De la aproape 200 de metri, îl văd doar prin lunetă. Parcă nu ar fi aici pe această lume, ci undeva într-un alt spaţiu. Ca într-un joc de computer. Mă amăgesc că e un joc.

Hotelul Haydn e chiar pe un colţ, la etajul 1 şi 2 al unei clădiri de pe Mariahilfer Strasse. Chiar lângă biserică şi statuia lui Haydn. La par­ter e un restaurant cam scump. Am intrat de vreo două ori acolo. O dată am mâncat un mic dejun, altă dată am băut pe seară, târziu, un coniac mare, ca să mă încălzesc. La 3 un alt hotel-pensiune şi ultimele două etaje sunt apar­tamente de locuit. O clădire ciudată, de secol 19.

Si chiar pe colţ e o cameră mare, cu patul dublu, din care priveşti strada. Am locuit acolo. E camera 128. Când bat clopotele bisericii, ai sen­zaţia că eşti chiar acolo înăuntru, lângă altar. Doamne, iartă-mă. Eu i-am spus Dianei să-i rezerve această cameră. Eu i-am propus tot ei să-i zică să doarmă cu perdelele date la o parte ca să poată admira panorama minunată a bulevardu­lui. Totul a fost premeditat. Mi-am pregătit terenul. În detaliu.

Arma e una foarte nouă. Ca model, nu doar ca fabricaţie. O armă austriacă, un Steyr- Mannlicher SSG 08, cu o lungime de aproape 1,2 m şi 6 kg. Site-urile şi blogurile scriu că puşca ar fi în dotarea misterioasei unităţi speciale a poliţiei austriece, numită Cobra. Eu nu am reuşit să aflu mai multe. Nici nu m-am străduit destul. Am căutat doar pe surse deschise. Are nu ştiu câte stele în nu ştiu ce topuri de nebuni care le încearcă prin poligoane de prin lume. Eu am primit-o cadou. De la Mişa. Nu chiar de ziua mea. Era februarie. Un fel de cadou tembel de Valentine’s Day. A fost premeditat cu siguran­ţă. Tot el m-a împins spre meseria asta. El m-a convins. El m-a manipulat. Comanda am pri­mit-o direct şi misterios, în plic la uşă şi printr-un email de la o adresă necunoscută, dar sunt con­vins că tot Mihail Sergheevici Puşkin mi-a găsit de lucru. A vrut să mă transforme într-un asasin plătit.

Si a reuşit.

Transpiraţia îmi curge în picături mari de pe frunte pe pardoseală. Am batiste de hârtie într-un buzunar. Dar nu e momentul. Privesc prin lunetă şi crucea mirei ţinteşte fix inima ge­neralului. Îl văd cum respiră adânc şi ritmic. E liniştit. Doarme cu faţa în sus. Nu eu l-am con­vins. N-aveam cum. Dar sunt un norocos. Am o ţintă perfectă. Trebuie doar să cobor piedica şi să apăs pe trăgaci. De la distanţa asta e nevoie de un singur glonţ. N-am cum să ratez. E prea aproape, sunt bine sprijinit şi destul de antrenat. Am zece cartuşe, dar unul va fi suficient. Direct în inimă.

Îmi rulează în memorie, pe repede înainte, cu secvenţe scurte, oamenii la care ţin, pe care îi iubesc. Părinţi, Lulu, Sofia, prieteni de-o viaţă şi prieteni de-o bere. Pentru ei fac acum asta! Mă amăgesc cu scuze. Simt telefonul mobil în buzu­narul din dreapta, de la piept. Nu sună, deşi aş vrea să sune. N-are cum, l-am închis ca să nu fiu descoperit. Dar as vrea să sune. Să mai aud o dată vocea fetelor, a Sofiei sau a Luluţei. Îmi vine să le sun… E prea devreme. Si, paradoxal, e prea târziu… Mama mă-sii, sunt patetic! Înainte de a deveni killer, am devenit patetic.

Trece, alunecând în linişte, o maşină de poli­ţie si tresar. În misiune de patrulare. Cu viteză mică şi fără girofarul pornit. Cinci pietoni. Patru bărbaţi cu serviete şi o tânără blondă cu un ruc­sac roşu în spate. O dubă albă, cocoşată de marfă. Încep să se audă zgomotele oraşului care se trezeşte. Uruitul unor grilaje din metal care se ridică. Voci înfundate. Frâne, motoare.

Ar trebui să termin odată asta şi să plec nai­bii de aici!

Arătătorul se încordează pe trăgaci.

1 UCIDEŢI

¹ GENERALUL

Inlrţ bine fi i5u este doar o apăsare [te Mgscil

Bucuresti – Buzău, septembrie 1985

Sunt bucureştean. M-am născut în Titan pe vremea când parcul încă era o groapă adâncă şi plină cu apă maronie şi mâloasă, în care legenda spune că s-a scufundat o maşinărie din aia mili­tară pe care peste ani o voi numi TAB. Un fel de maşină blindată cu roţi şi elice. Ar fi trebuit să plutească, dar s-a dus la fund ca bolovanul. Se zice că era în testări. S-au chinuit câteva ore să-i scoată pe militari din ea. Au reuşit. Cu tot cartie­rul de faţă. De fapt, nu era un cartier atât de mare. Erau ceva blocuri construite, dar mult mai rare şi multe dintre ele de 4 etaje. Al nostru avea 10. Si noi stăteam la parter.

Parcul mi-a oferit multe clipe plăcute. Curse cu bicicleta după care invariabil veneam acasă cu genunchii juliţi şi sângele şiroind până pe tenişii chinezeşti. Altă legendă povestită de ai mei zice că am început să merg pe biciclă la 5 ani, mi-am dat drumul deodată şi n-am mai vrut să mă dau jos. Am multe amintiri din parcul acela, plimbările cu barca şi fuga pe insulele artificiale ale lacului, acoperite de ierburi înalte, verzi şi de sălcii pletoase, unde ne jucam de-a Robinson Crusoe. Apoi derdeluşele din vremea iernii. Si sania mea de lemn. Si zăpada foarte albă. Si curată.

Tot ai mei povestesc că, prin anii ’70, când Nixon a vizitat România, a făcut un tur şi prin Titan. Iar eu stăteam pe umerii lui taică-miu şi urlam „OK, Nixon!” Nu ne-a arestat nimeni. Nu ne-or fi auzit. Si oricum erau anii buni ai lui Ceauşescu.

Nu m-am depărtat mult de cartierul meu în primii ani. Scoala am făcut-o la 199, în spatele Potcoavei, un bloc pe care toată lumea îl numea aşa. Avea o formă curbă, dar nici într-un caz de potcoavă. Acolo era un complex comer-cial de cartier, cu o Alimentara, de unde cu un leu îmi luam o chiflă, se numea japoneză, parcă, sau un baton cu lapte, miere şi mac. Restul îmi ajungea pentru două, trei felii de parizer. Era bun parizerul pe vremea aceea. Avea o culoare roza- lie, prietenoasă şi mai ales un miros de carne proaspătă. Poate era artificial, dar eu nu ştiam. Se putea mânca, nu avea zgârciuri şi nu puţea a petrol. Mai erau şi o cofetărie, un aprozar şi nu mai ţin minte.

Apoi m-am mutat în Pantelimon şi deja aveam spaţiul meu. Nu mai stăteam cinci suflete în 3 camere nedecomandate, ci doar trei în 4 încăperi. Nu am amintirile clare şi nici foarte cronologic ordonate. Doar imagini şi bucăţi de conversaţii.

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Wednesday, August 24th, 2011 at 7:01 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed