- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Ucideţi generalul

Mânuind o scriitură nervoasă, ţesând o intrigă cu multe răsturnări de situaţie, Bogdan Hrib surprinde cu exactitate tribulaţiile unui erou ajuns pe culmile exasperării.

(George Arion)

Fragment din romanul „Ucideţi generalul”, autor Bogdan Hrib, Editura Crime Scene Publishing 2011

Viena, august 2010

Sunt cu degetul pe trăgaci. E devreme. Oraşul doarme. Un pescăruş alb cu aripi gri, apă­rut de nicăieri, zboară în picaj prin faţa geamului deschis. Viena e un oraş care mi-a fost drag întot­deauna, fie că am venit aici cu treabă sau ca turist. Întotdeauna am găsit ceva nou si ceva plă­cut. Un vin sau o tocăniţă. O micuţă cafenea ascunsă pe o stradă lăturalnică, o bere bună, un şniţel uriaş, oameni care zâmbesc, o clădire, un copac, trandafiri… Aici am văzut pensionari ţinându-se de mână în parc. Mă cuprinde o nostalgie care îmi înceţoşează ochii si îmi rela­xează muşchii.

Îmi caut scuze. Nu pot să trag. Si timpul trece. Dacă nu mă hotărăsc acum. N-am nici o garanţie că generalul va mai fi aici si noaptea următoare. Arătătorul stă pe garda trăgaciului. Mi-e frică să ating trăgaciul. Glonţul ar putea pleca accidental. Desi stiu că nu e asa.

Mă tot gândesc la bani. La banii care vor veni si la datoriile pe care trebuie să le acopăr. Si la lansarea cărţii. Să omori un om pentru a-ţi plăti datoriile la fisc. Dement şi cinic! Nici măcar nu sunt atât de mulţi bani. Să-i iau si să dispar, ca în filme. Nu acoperă prea mult din datorie. Mi-au scris că pentru început, până îmi fac mâna, plă­tesc mai puţin.

Doamne, până îmi fac mâna?. Nu ştiu dacă vreau să merg mai departe. Nu credeam că voi ajunge aici. Să tragi un glonţ. Să omori. Astea erau poveşti de filme. Câteva bune şi multe foarte proaste!

Stiu sigur că dacă ar fi în faţa mea nu aş putea să trag. Pentru că m-ar privi în ochi. Dar aşa, de departe?. De la aproape 200 de metri, îl văd doar prin lunetă. Parcă nu ar fi aici pe această lume, ci undeva într-un alt spaţiu. Ca într-un joc de computer. Mă amăgesc că e un joc.

Hotelul Haydn e chiar pe un colţ, la etajul 1 şi 2 al unei clădiri de pe Mariahilfer Strasse. Chiar lângă biserică şi statuia lui Haydn. La par­ter e un restaurant cam scump. Am intrat de vreo două ori acolo. O dată am mâncat un mic dejun, altă dată am băut pe seară, târziu, un coniac mare, ca să mă încălzesc. La 3 un alt hotel-pensiune şi ultimele două etaje sunt apar­tamente de locuit. O clădire ciudată, de secol 19.

Si chiar pe colţ e o cameră mare, cu patul dublu, din care priveşti strada. Am locuit acolo. E camera 128. Când bat clopotele bisericii, ai sen­zaţia că eşti chiar acolo înăuntru, lângă altar. Doamne, iartă-mă. Eu i-am spus Dianei să-i rezerve această cameră. Eu i-am propus tot ei să-i zică să doarmă cu perdelele date la o parte ca să poată admira panorama minunată a bulevardu­lui. Totul a fost premeditat. Mi-am pregătit terenul. În detaliu.

Arma e una foarte nouă. Ca model, nu doar ca fabricaţie. O armă austriacă, un Steyr- Mannlicher SSG 08, cu o lungime de aproape 1,2 m şi 6 kg. Site-urile şi blogurile scriu că puşca ar fi în dotarea misterioasei unităţi speciale a poliţiei austriece, numită Cobra. Eu nu am reuşit să aflu mai multe. Nici nu m-am străduit destul. Am căutat doar pe surse deschise. Are nu ştiu câte stele în nu ştiu ce topuri de nebuni care le încearcă prin poligoane de prin lume. Eu am primit-o cadou. De la Mişa. Nu chiar de ziua mea. Era februarie. Un fel de cadou tembel de Valentine’s Day. A fost premeditat cu siguran­ţă. Tot el m-a împins spre meseria asta. El m-a convins. El m-a manipulat. Comanda am pri­mit-o direct şi misterios, în plic la uşă şi printr-un email de la o adresă necunoscută, dar sunt con­vins că tot Mihail Sergheevici Puşkin mi-a găsit de lucru. A vrut să mă transforme într-un asasin plătit.

Si a reuşit.

Transpiraţia îmi curge în picături mari de pe frunte pe pardoseală. Am batiste de hârtie într-un buzunar. Dar nu e momentul. Privesc prin lunetă şi crucea mirei ţinteşte fix inima ge­neralului. Îl văd cum respiră adânc şi ritmic. E liniştit. Doarme cu faţa în sus. Nu eu l-am con­vins. N-aveam cum. Dar sunt un norocos. Am o ţintă perfectă. Trebuie doar să cobor piedica şi să apăs pe trăgaci. De la distanţa asta e nevoie de un singur glonţ. N-am cum să ratez. E prea aproape, sunt bine sprijinit şi destul de antrenat. Am zece cartuşe, dar unul va fi suficient. Direct în inimă.

Îmi rulează în memorie, pe repede înainte, cu secvenţe scurte, oamenii la care ţin, pe care îi iubesc. Părinţi, Lulu, Sofia, prieteni de-o viaţă şi prieteni de-o bere. Pentru ei fac acum asta! Mă amăgesc cu scuze. Simt telefonul mobil în buzu­narul din dreapta, de la piept. Nu sună, deşi aş vrea să sune. N-are cum, l-am închis ca să nu fiu descoperit. Dar as vrea să sune. Să mai aud o dată vocea fetelor, a Sofiei sau a Luluţei. Îmi vine să le sun… E prea devreme. Si, paradoxal, e prea târziu… Mama mă-sii, sunt patetic! Înainte de a deveni killer, am devenit patetic.

Trece, alunecând în linişte, o maşină de poli­ţie si tresar. În misiune de patrulare. Cu viteză mică şi fără girofarul pornit. Cinci pietoni. Patru bărbaţi cu serviete şi o tânără blondă cu un ruc­sac roşu în spate. O dubă albă, cocoşată de marfă. Încep să se audă zgomotele oraşului care se trezeşte. Uruitul unor grilaje din metal care se ridică. Voci înfundate. Frâne, motoare.

Ar trebui să termin odată asta şi să plec nai­bii de aici!

Arătătorul se încordează pe trăgaci.

1 UCIDEŢI

1 GENERALUL

Inlrţ bine fi i5u este doar o apăsare [te Mgscil

Bucuresti – Buzău, septembrie 1985

Sunt bucureştean. M-am născut în Titan pe vremea când parcul încă era o groapă adâncă şi plină cu apă maronie şi mâloasă, în care legenda spune că s-a scufundat o maşinărie din aia mili­tară pe care peste ani o voi numi TAB. Un fel de maşină blindată cu roţi şi elice. Ar fi trebuit să plutească, dar s-a dus la fund ca bolovanul. Se zice că era în testări. S-au chinuit câteva ore să-i scoată pe militari din ea. Au reuşit. Cu tot cartie­rul de faţă. De fapt, nu era un cartier atât de mare. Erau ceva blocuri construite, dar mult mai rare şi multe dintre ele de 4 etaje. Al nostru avea 10. Si noi stăteam la parter.

Parcul mi-a oferit multe clipe plăcute. Curse cu bicicleta după care invariabil veneam acasă cu genunchii juliţi şi sângele şiroind până pe tenişii chinezeşti. Altă legendă povestită de ai mei zice că am început să merg pe biciclă la 5 ani, mi-am dat drumul deodată şi n-am mai vrut să mă dau jos. Am multe amintiri din parcul acela, plimbările cu barca şi fuga pe insulele artificiale ale lacului, acoperite de ierburi înalte, verzi şi de sălcii pletoase, unde ne jucam de-a Robinson Crusoe. Apoi derdeluşele din vremea iernii. Si sania mea de lemn. Si zăpada foarte albă. Si curată.

Tot ai mei povestesc că, prin anii ’70, când Nixon a vizitat România, a făcut un tur şi prin Titan. Iar eu stăteam pe umerii lui taică-miu şi urlam „OK, Nixon!” Nu ne-a arestat nimeni. Nu ne-or fi auzit. Si oricum erau anii buni ai lui Ceauşescu.

Nu m-am depărtat mult de cartierul meu în primii ani. Scoala am făcut-o la 199, în spatele Potcoavei, un bloc pe care toată lumea îl numea aşa. Avea o formă curbă, dar nici într-un caz de potcoavă. Acolo era un complex comer-cial de cartier, cu o Alimentara, de unde cu un leu îmi luam o chiflă, se numea japoneză, parcă, sau un baton cu lapte, miere şi mac. Restul îmi ajungea pentru două, trei felii de parizer. Era bun parizerul pe vremea aceea. Avea o culoare roza- lie, prietenoasă şi mai ales un miros de carne proaspătă. Poate era artificial, dar eu nu ştiam. Se putea mânca, nu avea zgârciuri şi nu puţea a petrol. Mai erau şi o cofetărie, un aprozar şi nu mai ţin minte.

Apoi m-am mutat în Pantelimon şi deja aveam spaţiul meu. Nu mai stăteam cinci suflete în 3 camere nedecomandate, ci doar trei în 4 încăperi. Nu am amintirile clare şi nici foarte cronologic ordonate. Doar imagini şi bucăţi de conversaţii.

A venit cutremurul din ’77 care a avariat grav blocul cel nou din Pantelimon, cu pereţii prăbuşiţi la dormitoare, acolo unde ar fi trebuit să fie paturile, noroc că nu ne mutaserăm. Si, pentru că a fost cutremur, eu am scăpat de o injecţie antirabică în burtă (mă muşcase Jack, câinele aproape orb din spatele blocului, pe care l-au otrăvit după două zile), cea din 5 martie, dar pe 6 am văzut prima clădire prăbuşită pe Stefan cel Mare, după Pasajul Obor, mergând spre spi­tal.

Apoi, bunică-mea Bebe s-a îmbolnăvit. Un cancer nenorocit. Ai mei mă ţineau departe de ea, ca să pot să învăţ. Mă mutasem şi cu şcoala în Pantelimon, la 51. Nu mai făceam rusă, ci franceză. Aveam profesoară şi acasă, ca să recu­perez. Era grea franceza, dar mă distra să mă maimuţăresc cu accentul pe rrrr. Bunica mea a murit într-o seară când mă pregăteam pentru o teză de a doua zi. La matematică, parcă. Nu mi-au spus. Nu ştiu ce notă am luat la teză. Nu mai ţin minte. Doar înmormântarea mi-o amintesc, la Belu catolic. Si în ziua aceea am devenit mai puţin copil. Pentru că lumea nu e dreaptă! Atunci am început să înţeleg asta.

Apoi am uitat din nou sau m-am prefăcut că uit, că ascund adânc în minte tot ce văzusem – pereţii prăbuşiţi, blocurile dărâmate la cutremur şi, mai ales, coşciugul sinistru de lemn. Fusese primul coşciug pe care îl văzusem de aproape, de foarte aproape. Si în el era o fiinţă nemişcată care semăna vag cu bunica mea. Ca o păpuşă. Am înţeles atunci că ea nu va mai fi niciodată. Si m-am simţit singur pentru prima dată în viaţa mea. Nu aşa, cum eşti singur când ieşi la joacă şi ceilalţi copii sunt la masă sau la şcoală. Singur şi abandonat. Părăsit. Orfan. Nu ţin minte dacă am plâns. Poate că da. Pe dinăuntru eram gol. Pierdut.

Amintirile s-au amestecat. Nu mai au ordine. Doar imagini, cuvinte şi uneori mirosuri. Ciudat cum îmi amintesc mirosurile. Cel de cafea dată în foc pe aragaz. Mirosul de cafea naturală şi apoi, cu trecerea anilor, mirosul nedefinit al nechezolului. O aromă de medicament fetid. Si iar, din când în când, aroma cafelei de contra­bandă – pachetele aurii, la 250 de grame, de Wiener Caffe.

Am terminat a VlII-a la nr. 51. O şcoală de lângă o biserică ce a fost dărâmată. Sau aşa îmi amintesc. Ţin minte un buldozer şi macaraua cu bila atârnată, motoare ambalate şi miros de motorină arsă, lume tăcută cu sacoşe goale trecând cu paşi mici şi aruncând priviri scurte ca să nu-i observe nimeni, să nu-i toarne că le pasă, miliţia cu Daciile obosite având guguloiul ăla albastru ca un cucui pe post de girofar şi tablagii burtoşi cu uniformele albastre prăfuite şi prost croite.

A urmat liceul la Mişu, la mate-fizică. Clădire veche, colegi noi. Primii fiori. Primele romane de dragoste. Mă rog, romane? Aici amintirile sunt foarte amestecate, dar am o cutie de pantofi plină cu scrisori de atunci şi fotografiile alb-negru şi, dacă vreau să-mi amintesc ceva, mă uit pe albume sau în plicurile unde se află pozele care nu au mai ajuns să fie lipite. N-am mai avut timp. Sau chef. Alte priorităţi. Era să pic treapta I, linia roşie era chiar sub mine.

Apoi a venit epoca tirului. Mă simţeam atât de bine cu arma în mână. Nu pentru că aveam putere. Nu! Nu mă gândeam să fur vreun glonţ. Să atac stăpânirea sau mai ştiu eu ce. Nicidecum. Îmi exersam singurătatea. Eu şi arma, ochind o ţintă – o hârtie cu cercuri – aflată la 100 sau 200 de metri sau mai mult. Am uitat. Eram singur. Doar eu şi un obiect care acţiona pentru mine, ca un sclav, ca un servitor. Atunci mi-am exersat prea mult singurătatea. Si acasă eram singur la lecţii. Când aveam chef de ele. Când nu, citeam. Citeam pe rupte. Televizorul nu e un lucru de care să-mi aduc-aminte. Poate doar sâmbăta seara, la bulgari la Studio X. Mai dădeau filme americane, dar dublate în bulgă­reşte. Mannix în bulgăreşte, Columbo în bulgăreşte, chiar şi John Wayne. Mă distrau, într-un fel.

Într-a X-a aveam note mici de tot. Ziceau că o să pic treapta a II-a şi mai bine să mă duc la un liceu industrial. Nu ştiu cine zicea. Nu ai mei. Cred că diriga, doar era profă de mate! Am renunţat la tir şi am luat treapta al 13-lea pe lista de admişi. M-am simţit fericit, pentru că le-am dat o lecţie! Dar am uitat repede măreaţa victo­rie. O prostie.

Am şters tirul din viaţa mea şi într-a XI-a am ţinut-o numai într-o petrecere. Ceaiurile de sâm- bată seara. Prin rotaţie la fiecare din gaşcă. Dans, muzică de casete pirat înregistrate cu un leu mi­nutul, câteva sandviciuri cu salam şi murături, pepsi de contrabandă – adus de la fabrica de la Constanţa, singura care mai respecta reţeta -, vin de la ţară (dar nu eram cam mici pentru vin? S-ar putea ca alcoolul să fie din alte amintiri?…) Si, bineînţeles, idilele, săruturi, pipăieli – blues-urile care se puneau cu lumina stinsă sau doar cu o veioză chioară ca să nu te vadă nimeni pe unde îţi plimbi mâinile -, apoi paturile prietenilor si camerele încuiate. Filme pe video spre dimineaţă, când apăream cu toţii ciufuliţi si mototoliţi, dar zâmbitori si bărbatul abia răsărit din noi mânuia mitralierele lui Rambo fără să

înţeleagă ce naiba căutaseră ăia în Vietnam.

La bac a fost simplu, sau aşa ţin minte. Au râs de mine când am zis că, pentru facultate, dau la construcţii. Colegii mei, vreau să spun. Erau medicinisti aspiranţi, băieţi cu fiţe de aeronave sau electronică, fete cu vise de ASE. pentru mine era bine la construcţii. Dacă nu fusese isto­rie, atunci construcţii era foarte bine. Dar asta cu istoria e o altă poveste. Nu pentru acum. Ca inginer ar fi trebuit să mă descurc mai lesne. Îmi explicaseră ai mei cum e cu detaşarea în oraşe închise, se câstiga bine la santierul de la Casa

Poporului dacă aveai o pilă si izbuteai să ajungi acolo, iar apoi nu mai trebuia decât să prind o excursie în Iugoslavia ca să fug…

Am luat admiterea si a venit si ultima vară de vacanţă. Apoi a sosit hârtia. Ordinul de încorpo­rare. O hârtie mică si nenorocită, tipărită prost si completată cu pixul albastru, acel albastru de la fabrica Flaro (adică Flacăra rosie!?), care întot­deauna părea spălăcit si lăsa mai multă pastă decât era nevoie. Mai aveam o vară în faţă si nu i-am dat importanţă. Eram surmenat de exa­mene, exaltat de nebuniile viitoare ale unei vacanţe la mare – aveam ceva bani si visam la fete si la plaja Mamaia si la vermutul Mamaia -, erau petreceri si prin oras – se sărbătoreau admi­terile, ba chiar si niste aniversări.

Mai târziu, ai mei m-au readus cu picioarele pe pământ, când am început să vorbim despre valiza de lemn. Nu se găseau nicăieri. Nu se mai fabricau (dacă s-or fi fabricat vreodată!) si trebuia să găsim pe cineva care avea una si era dispus să o vândă sau să o împrumute. N-a fost usor, asa ţin minte. Până la urmă au găsit una, după lungi căutări. Era verde închis si cu vopseaua mâncată pe laterale si la colţuri. Se vedea că e cam veche si muncită.

Mi-au spălat-o si au dezinfectat-o; taică-miu a bătut niste cuisoare ca s-o mai rigidizeze (a lucrat vreo sapte-opt zile, dar a iesit o operă de artă, măcar să fi stiut la cine a ajuns lada aia după armata mea.), am asternut o coală albă în ea să pară mai curată si mai nouă. Si într-o zi am

început să o umplu. Nici asta nu era o treabă usoară. Trebuiau ciorapi de nu-stiu-ce culoare, maiouri albe. Indispensabili, cămăsi de corp, chestiuni care acum par ciudate doar când ros- testi cuvântul. Tot felul de lucruri care, bineînţe­les, nu se găseau. Nu-mi amintesc exact şi nici nu cred că îmi face vreo plăcere.

Era septembrie când am plecat. Singur? Aşa am vrut. Dar nu, aveam un prieten încorporat la aceeaşi unitate. Ne-a dus taică-su cu masina, o Dacie 1310, cu vopseaua albă mătuită; a condus cu 70 km/h până în Mărăcineni – o comună amărâtă la iesirea din Buzău spre Râmnicu Sărat, după faimosul pod de acum, luat de ape si inau­gurat de presedinte – si ne-a lăsat la poarta de tablă verzuie a unităţii. În Bucureşti, la plecare, ai mei erau emoţionaţi. Ne-am îmbrăţisat în usă si la lift. Maică-mea plângea usor. Eu mă sim­ţeam bine. Aveam ocazia să fiu Rambo! Era o aventură. Asa părea.

M-am trezit într-o curte plină de bărbăţei ca si mine care stăteau în fund, călare pe valize de lemn aproximativ la fel – nuanţele de verde sau maro difereau usor – si priveau în jur total dezo­rientaţi. Exact în acea clipă m-am simţit ca într-o turmă. Si de senzaţia de turmă idiotizată nu am scăpat nici acum. Nici în ’89 si nici după aia! Câteodată, când evadez din ţarcul autoimpus al spaţiului mioritic, încerc să uit anii. Toţi anii! Si încerc să păstrez doar oamenii, unul câte unul, nu toţi deodată. Oamenii care mi s-au adresat mie vreodată personal. Nu turmei!

Cam atunci a apărut Simionescu. Trecea pe o alee îngustă ce mărginea terenul de inspecţie – careul sau platoul de adunare, nu mai ţin minte exact termenii -, nu sunt sigur, dar eu cred că l-am văzut. Avea o ţinută dreaptă, nu ţeapănă, ci distinsă. Păsea încet, ca si când s-ar fi gândit la ceva. Si ne privea usor amuzat. Cunosteam uni­formele si însemnele. Patru stele mici pe fiecare epolet, asezate 2-1-1. Era căpitan. Poate că privi­rile ni s-au întâlnit o clipă. Desi nu cred. Apoi a venit un tablagiu si a început să urle la noi. Ches­tiile cu alinierea, ameninţările, trimiterea la tuns, la dormitoare. Începea circul!

M-am tot întrebat dacă într-adevăr l-am zărit în acea primă zi pe Simionescu sau a fost doar o iluzie, o amintire construită post-factum pentru a da povestii noastre, din mintea mea, mai mult romantism. Nu pot să răspund. Nu stiu. Poate da, poate nu. În amintirile mele, el a apărut atunci.