dog ate ambien cr buy ambien online bupropion and ambien cr

prescribed phentermine pills buy phentermine phentermine 2 month results

ambien sleep effects ambien pill how long should you wait after drinking to take ambien

tramadol expiration buy tramadol online no prescription composicion quimica del tramadol

k¶p valium sverige cheap valium green tea and valium

can you take valium with pseudoephedrine buy valium vicodin valium combination

tramadol nights clips tramadol 50 mg tramadol 50 mg felleskatalogen

tramadol dosis cancer buy tramadol online does tramadol work better than ibuprofen

how long does it take tramadol to get out of your blood buy tramadol drug interaction tramadol and alcohol

president xanax nyt buy xanax online taking xanax before a speech

DOSAR

Un copil moare din cauza anesteziei

January 25th, 2006, com Un comentariu

Am în faţa mea doi oameni pentru care lumea în care trăiesc nu mai e decât un colţ de infern, iar viaţa, cel mai sumbru blestem. Dure rea le-a înecat toată vlaga. Nu mai au nici un cuvânt de spus. Plânsul şi revolta le-au împietrit chipul. Şi au rămas aşa, cu privirea paralizată de suferinţă, o privire care îmi taie respiraţia. Ce mai vrei şi tu?, par să-mi spună după ce mi-au deschis uşa. Mi-e jenă de mine, de meseria asta a mea mizerabilă, de bocancii mei jegoşi cu care dau mereu buzna în viaţa unor amărâţi de oameni. Mi-e jenă şi aş vrea să plec. Privirea lor îmi dă brânci. Mă simt un impostor, un prefăcut, un nimeni. Deodată, de deasupra uşii se desprinde pânza neagră, de doliu. Alunecă uşor şi cade spre mine. Tresar, fac un pas înapoi. Femeia o prinde şi o agaţă la loc. Apoi, cu un glas răguşit, mă pofteşte în casă. Intru fără să zic nimic. Mi-e jenă chiar şi de banalul condoleanţe. Femeia mă pofteşte în sufragerie. Pe o măsuţă, la un televizor, Adrian Năstase povesteşte în faţa unui ciorchine de ziarişti umili cum stă treaba cu averea şi mătuşile lui. De-aici, din casa acestor oameni, toată trăncăneala asta e ca o rafală de flegme trase peste ochii românilor. Dar aici, în casa acestor oameni, nimeni nu mai aude nimic. Televizorul sună ca o clipoceală mocnită de ploaie.

Mă aşez pe un scaun. Peste tot numai poze. Pe un perete, Ionuţ la grădiniţă. Lângă televizor, Ionuţ cu părinţii. Pe masă, Ionuţ cu bicicleta. Peste tot e Ionuţ, încremenit acolo, pe nişte bucăţi de hâr­tie. „Asta ne-a mai rămas”, zice bărbatul privind la Ionuţ, cel din perete. Apoi, din nou tăcere. Femeia se aşază pe un tabu­ret. îşi leagă basmaua neagră mai strâns, sub bărbie. Lasă privirea în jos şi rămâne aşa, stană de piatră. Poate ar trebui să spun ceva, de ce sunt aici, ce vreau. O ruşine uriaşă mă apasă însă pe creştet. Aici, orice vorbă poate suna a batjocură. Orice oftat poate fi înţeles ca o ipocrizie. Deodată, femeia tresare şi îşi ridică privirea. Mi-au omorât copilul! Hohote cumplite de plâns îi zdruncină tot cor­pul. Ziceţi-mi şi mie, ce fac eu acum fără Ionuţ? Venea seara la mine, înainte de cul­care, mami, nu-mi dai pupici? Cum să mai merg eu la culcare fără să-i mai dau pupici? Cum să mai trăiesc eu când văd tot timpul seara patul ăla gol, jucăriile alea prin casă, hainele lui în dulap, desenele lui, pozele lui? Nu, nu pot să trăiesc aşa! Bărbatul tace. Fumează şi priveşte pierdut. Are în jur de 35 de ani. Aveam să aflu mai târziu că e marinar. Pentru el despărţirea şi dorul de cei dragi sunt o rutină. Acum, însă, despărţirea asta i-a învins puterea de a îndura. Ochii lui ascund o suferinţă crân­cenă, dar şi o nedumerire continuă. Cum e cu putinţă aşa ceva? De ce, Doamne, l-ai luat pe Ionuţ, un biet copil de cinci ani?

L-au dus la spital pentru o banală operaţie de extragere a polipilor. L-au luat de-acolo înfăşurat într-o pătură. îl chema lonuţ şi avea cinci ani. Pentru părinţi, viaţa nu mai e decât un coşmar.

 

Femeia duce batista la ochi şi rămâne aşa, cu ochii închişi, oftând amarnic şi balansându-şi capul. După aceea, brusc, ridică privirea spre mine. De când l-am născut a avut probleme, răcea mereu. Nu aveam căldură în casă, blocul era scos de la încălzire din cauza restanţelor mari. Aşa a trăit Ionuţ in primele luni, intr-un frig cumplit. Chiar dacă ţineam aprins tot timpul o plită electrică, era un frig de scoteai aburi. Asta până ne-am pus centrală. Dar el deja prinsese o sensibilitate şi răcea tot timpul. Dintr-o lună, două săptămâni era bolnav. A crescut mai mult cu medicamente decât cu mâncare. Toţi doctorii ne-au zis să-i scoatem polipii. si ne-am hotărât în toamna asta să-l operăm, poate scapă mititelul de chinul ăsta.

Sună telefonul. Bărbatul, care n-a scos până acum nici o vorbă, ridică receptorul. „Da, zice. Alo! Alo! Alo!”. Apoi, după un moment de tăcere, închide.

Aşa se intâmplă, îmi zice cu glas domol, aproape şoptit. De câteva zile tot sună şi nu vorbeşte. Nu ştiu ce să cred. Apoi se aşază la loc, îşi lasă din nou privirea în jos şi se afundă iar în tăcere. L-am dus la Spitalul Judeţean de-aici, din Brăila, la medicul Cursaru, continuă femeia. I-a făcut analize, m-a întrebat dacă suferă de boli cronice, i-am spus că a făcut cu doi ani n urmă o repriză de convulsii de la febră. După ce i-au ieşit analizele, mi-a zis că totul e n regulă, că e apt pentru operaţie. Am ntrebat dacă se poate să-i facă anestezie generală, ca să nu vadă ce i se întâmplă, că era tare speri­at de doctori şi halate albe. Apoi ne-a progra­mat pentru 7 noiembrie, adică luni dimi­neaţa. La ora şapte eram acolo, cu prosop, pijama, tot ce trebuia. Am urcat la ORL, la etajul şapte. Soţul a intrat cu Ionuţ să aştepte într-un salon. Eu m-am dus să-l caut pe doc­tor. Am intrat n cabinetul lui, i-am dat un milion, l-a primit, apoi am coborât cu copilul la etajul trei, la sala de operaţie. A venit anestezistul, Aurel Plotogea, i-am băgat şi lui în buzunar 500.000. El i-a făcut o injecţie, mi-a zis că e ceva pentru ncurajare, n-am înţeles exact despre ce-i vorba. Apoi l-a luat pe Ionuţ în braţe, i-a zis „hai cu nenea, să-ţi facem o poză”, el plângea, nu l-am văzut niciodată aşa de speriat. si au intrat în sala de operaţii. Femeia se opreşte, face o mică pauză, oftează adânc, aşa, ca şi cum ar vrea să-şi facă mai mult curaj. De-aici, povestea ei se transformă în coşmar.

Taguri:

Comenteaza