Un copil moare din cauza anesteziei

Am în faţa mea doi oameni pentru care lumea în care trăiesc nu mai e decât un colţ de infern, iar viaţa, cel mai sumbru blestem. Dure rea le-a înecat toată vlaga. Nu mai au nici un cuvânt de spus. Plânsul şi revolta le-au împietrit chipul. Şi au rămas aşa, cu privirea paralizată de suferinţă, o privire care îmi taie respiraţia. Ce mai vrei şi tu?, par să-mi spună după ce mi-au deschis uşa. Mi-e jenă de mine, de meseria asta a mea mizerabilă, de bocancii mei jegoşi cu care dau mereu buzna în viaţa unor amărâţi de oameni. Mi-e jenă şi aş vrea să plec. Privirea lor îmi dă brânci. Mă simt un impostor, un prefăcut, un nimeni. Deodată, de deasupra uşii se desprinde pânza neagră, de doliu. Alunecă uşor şi cade spre mine. Tresar, fac un pas înapoi. Femeia o prinde şi o agaţă la loc. Apoi, cu un glas răguşit, mă pofteşte în casă. Intru fără să zic nimic. Mi-e jenă chiar şi de banalul condoleanţe. Femeia mă pofteşte în sufragerie. Pe o măsuţă, la un televizor, Adrian Năstase povesteşte în faţa unui ciorchine de ziarişti umili cum stă treaba cu averea şi mătuşile lui. De-aici, din casa acestor oameni, toată trăncăneala asta e ca o rafală de flegme trase peste ochii românilor. Dar aici, în casa acestor oameni, nimeni nu mai aude nimic. Televizorul sună ca o clipoceală mocnită de ploaie.

Mă aşez pe un scaun. Peste tot numai poze. Pe un perete, Ionuţ la grădiniţă. Lângă televizor, Ionuţ cu părinţii. Pe masă, Ionuţ cu bicicleta. Peste tot e Ionuţ, încremenit acolo, pe nişte bucăţi de hâr­tie. „Asta ne-a mai rămas”, zice bărbatul privind la Ionuţ, cel din perete. Apoi, din nou tăcere. Femeia se aşază pe un tabu­ret. îşi leagă basmaua neagră mai strâns, sub bărbie. Lasă privirea în jos şi rămâne aşa, stană de piatră. Poate ar trebui să spun ceva, de ce sunt aici, ce vreau. O ruşine uriaşă mă apasă însă pe creştet. Aici, orice vorbă poate suna a batjocură. Orice oftat poate fi înţeles ca o ipocrizie. Deodată, femeia tresare şi îşi ridică privirea. Mi-au omorât copilul! Hohote cumplite de plâns îi zdruncină tot cor­pul. Ziceţi-mi şi mie, ce fac eu acum fără Ionuţ? Venea seara la mine, înainte de cul­care, mami, nu-mi dai pupici? Cum să mai merg eu la culcare fără să-i mai dau pupici? Cum să mai trăiesc eu când văd tot timpul seara patul ăla gol, jucăriile alea prin casă, hainele lui în dulap, desenele lui, pozele lui? Nu, nu pot să trăiesc aşa! Bărbatul tace. Fumează şi priveşte pierdut. Are în jur de 35 de ani. Aveam să aflu mai târziu că e marinar. Pentru el despărţirea şi dorul de cei dragi sunt o rutină. Acum, însă, despărţirea asta i-a învins puterea de a îndura. Ochii lui ascund o suferinţă crân­cenă, dar şi o nedumerire continuă. Cum e cu putinţă aşa ceva? De ce, Doamne, l-ai luat pe Ionuţ, un biet copil de cinci ani?

L-au dus la spital pentru o banală operaţie de extragere a polipilor. L-au luat de-acolo înfăşurat într-o pătură. îl chema lonuţ şi avea cinci ani. Pentru părinţi, viaţa nu mai e decât un coşmar.

 

Femeia duce batista la ochi şi rămâne aşa, cu ochii închişi, oftând amarnic şi balansându-şi capul. După aceea, brusc, ridică privirea spre mine. De când l-am născut a avut probleme, răcea mereu. Nu aveam căldură în casă, blocul era scos de la încălzire din cauza restanţelor mari. Aşa a trăit Ionuţ in primele luni, intr-un frig cumplit. Chiar dacă ţineam aprins tot timpul o plită electrică, era un frig de scoteai aburi. Asta până ne-am pus centrală. Dar el deja prinsese o sensibilitate şi răcea tot timpul. Dintr-o lună, două săptămâni era bolnav. A crescut mai mult cu medicamente decât cu mâncare. Toţi doctorii ne-au zis să-i scoatem polipii. si ne-am hotărât în toamna asta să-l operăm, poate scapă mititelul de chinul ăsta.

Sună telefonul. Bărbatul, care n-a scos până acum nici o vorbă, ridică receptorul. „Da, zice. Alo! Alo! Alo!”. Apoi, după un moment de tăcere, închide.

Aşa se intâmplă, îmi zice cu glas domol, aproape şoptit. De câteva zile tot sună şi nu vorbeşte. Nu ştiu ce să cred. Apoi se aşază la loc, îşi lasă din nou privirea în jos şi se afundă iar în tăcere. L-am dus la Spitalul Judeţean de-aici, din Brăila, la medicul Cursaru, continuă femeia. I-a făcut analize, m-a întrebat dacă suferă de boli cronice, i-am spus că a făcut cu doi ani n urmă o repriză de convulsii de la febră. După ce i-au ieşit analizele, mi-a zis că totul e n regulă, că e apt pentru operaţie. Am ntrebat dacă se poate să-i facă anestezie generală, ca să nu vadă ce i se întâmplă, că era tare speri­at de doctori şi halate albe. Apoi ne-a progra­mat pentru 7 noiembrie, adică luni dimi­neaţa. La ora şapte eram acolo, cu prosop, pijama, tot ce trebuia. Am urcat la ORL, la etajul şapte. Soţul a intrat cu Ionuţ să aştepte într-un salon. Eu m-am dus să-l caut pe doc­tor. Am intrat n cabinetul lui, i-am dat un milion, l-a primit, apoi am coborât cu copilul la etajul trei, la sala de operaţie. A venit anestezistul, Aurel Plotogea, i-am băgat şi lui în buzunar 500.000. El i-a făcut o injecţie, mi-a zis că e ceva pentru ncurajare, n-am înţeles exact despre ce-i vorba. Apoi l-a luat pe Ionuţ în braţe, i-a zis „hai cu nenea, să-ţi facem o poză”, el plângea, nu l-am văzut niciodată aşa de speriat. si au intrat în sala de operaţii. Femeia se opreşte, face o mică pauză, oftează adânc, aşa, ca şi cum ar vrea să-şi facă mai mult curaj. De-aici, povestea ei se transformă în coşmar.

„Mami, de ce l-a luat Doamne-Doamne aşa de mic?”

A aşteptat acolo, la uşă. Copilul încă se auzea plângând. Apoi, după vreo zece minute, l-au scos pe targă şi l-au dus la terapie intensivă. Femeia a vrut să-l însoţească, dar anestezistul i-a făcut semn să rămână acolo. Copilul se liniştise, avea ochii închişi. M-am dus după doctor, mi-a zis că operaţia a decurs foarte bine, să stau liniştită că după ce se trezeşte din anestezie o să-l aducă acolo. Am ieşit pe hol, unde era soţul. Am aşteptat cam o oră. Nimeni nu ne băga în seamă. Ziceam că poate atâta durează efectul anesteziei. Dar nimeni nu ne zicea nimic. La un moment dat, însă, o asistentă m-a chemat în cabinet. Doctorul nu era acolo. Femeia mi-a dat înapoi milionul de lei, zicând că domnul doctor e un om bun şi nu ia bani de la pacienţi. Am ieşit şi i-am spus soţului. Ne-am bucurat, deşi m-am mirat că n-a refuzat de la început să-i primească. Apoi, am rămas acolo încă vreo două ore. Nu mai ştiam ce să facem. Treceau pe lângă noi asistente, medici, i ntrebam dacă ştiu ceva de Ionuţ, nimeni nu ne zicea nimic. Am mers la terapie intensivă, nu ne-au dat voie să intrăm. M-am întâlnit acolo cu o cunoştinţă, asistentă, am ntrebat-o pe ea dacă ştie ceva, ne-a zis să aşteptăm, să se intereseze. A plecat şi nu s-a mai întors. Am întrebat un medic. La fel. A zis, staţi să văd, a plecat şi n-a mai venit. La un moment dat, s-a deschis uşa liftului şi l-am văzut acolo pe doctorul Cursaru. L-am întrebat ce se întâmplă. Mi-a zis să urc până la el, în cabinet. Uşa liftului s-a închis şi am urcat după el pe scări. Când am ajuns în cabinet, Cursaru m-a întrebat: doamnă, copilul suferea cumva cu inima? Nu, i-am zis, dar de ce? Zice, orga­nismul lui se trezeşte mai greu din anestezie, dar nu vă faceţi probleme, cum se trezeşte, îl aducem aici. O cumplită presimţire i-a întunecat mintea. A coborât din nou la terapie intensivă, a întrebat din nou de Ionuţ. Nimeni nu-i zicea nimic, evitau să-i răspundă, o ocoleau, se arătau grăbiţi, ocupaţi. Până când o asistentă a venit la ea, a luat-o de braţ şi a condus-o într-un cabinet. Acolo era anestezis­tul. Doamnă, s-a ivit o problemă, i-a zis. La zece minute după operaţie, băiatul a făcut stop cardio-respi- rator. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic. Femeia a ţipat şi a căzut în genunchi. Au dus-o într-un salon. Acolo era Ionuţ, acoperit cu un cearşaf. Avea o lumânare aprinsă lângă pat. Mi-aţi omorât copilul!, strigă femeia. A ieşit apoi pe coridor, la soţul ei. Viorel, ne-au omorât copilul! Cheamă poliţia! Ne-au omorât copilul! O bestie de asistentă i-a zis să nu mai ţipe. Ce urli aşa, femeie? N-ai ştiut că suferea cu inima? Femeia cu soţul ei au intrat apoi în salon. Ceilalţi au plecat. Au rămas singuri acolo, cu fiul lor acoperit cu un cearşaf alb.

Ceva mai târziu, au apărut doi poliţişti. Au scris un proces-verbal, au luat declaraţii, iar părinţii au semnat că e vorba de culpă medicală. Am sunat la Bucureşti, zice bărbatul. Am vrut să vină cineva de-acolo, neutru, că în Brăila e mafie prea mare şi s-ar muşamaliza imediat. Am cerut să i se ia anestezistului probe de sânge. Auzisem că anesteziştii ăştia obişnuiesc să bea. în spitalul ăsta a şi fost un caz, acum vreun an, cu un anestezist beat care a omorât un pacient de 33 de ani. După ce i-au luat alcoolemia, i-au găsit aproape de doi la mie. Aşa că am cerut şi noi, să vedem dacă e băut. Nici până în ziua de azi n-am aflat. Nu ne-a spus nimeni rezultatul analizelor.

După înmormântare, au încercat să găsească un avocat. Nici unul n-a vrut să-i ajute. Unul avea soţia medic, nevasta altuia era bolnavă şi avea nevoie de medici, aşa că nu voia să se bage. Până la urmă, au găsit unul la Galaţi. Le-a spus însă că nu poate face nimic până nu sunt gata rezultatele expertizei medico-legale. Analizele au fost trimise la IML Bucureşti. Şi astăzi, când scriu aceste rân­duri, sunt tot acolo. Am întrebat de ce durează atâta, mi s-a spus că e vorba de nişte analize mai complexe, că anumite probe biologice trebuie să stea în anumite condiţii o perioadă ceva mai lungă. Oricum, am aflat că în câteva zile vor fi gata şi familia îndoliată va afla rezultatul. La Spitalul Judeţean din Brăila, nici unul dintre medicii implicaţi n-a vrut să stea de vorbă cu mine. Spitalul are purtător de cuvânt (doctor

Horia Drăgoi) aşa că am fost repede expediat la cabinetul acestuia unde, bineînţeles, n-am aflat nimic. Aşteptăm rezultatul de la IML. Până atunci nu ne putem pronunţa. La Colegiul Medicilor, acelaşi răspuns. Pentru părinţii lui Ionuţ, aşteptarea asta e o grea încercare. Pentru că ştiu bine cum se pot aranja multe lucruri necurate în România. Şi mai ştiu că l-au dus pe Ionuţ de mână, pe picioarele lui, şi l-au scos de-acolo înfăşurat într-o pătură. Ni s-a spus că, n urma autopsiei, i-au găsit sânge n plămâni. Că n urma anesteziei n-a mai putut să înghită sângele şi i-a intrat în plămâni. Până nu-l vedem pedepsit pe cel care ne-a omorât copilul, nu avem linişte.

Mai au un copil, Valentin, de nouă ani. După ce a murit Ionuţ, pe el l-au trimis la ţară, la bunici. La înmormântare, însă, l-au adus acasă, să-şi ia rămas bun de la frăţiorul lui. L-a văzut acolo, în coşciug, şi a întrebat-o pe mama de ce nu doarme în pat şi se chinuie în lada aia. Femeia i-a explicat că Ionuţ a plecat la îngeraşi, că l-a luat Doamne- Doamne acolo şi nu se mai întoarce. Mami, dar de ce l-a luat aşa de mic? Femeia n-a mai ştiut ce să-i zică. N-a plâns, ca să nu-l sperie prea tare. Numai ea ştie cum s-a putut abţine. La cimitir, când au lăsat coşciugul în groapă şi când a văzut cum toată lumea plânge în hohote, Valentin a început să plângă şi el. Tare, atât de tare încât nu mai putea să respire. Atunci, mama s-a speriat şi l-a luat de-acolo. Aşa s-a despărţit Valentin de frăţiorul lui.

înainte de a pleca, bărbatul m-a invi­tat în camera copiilor. A închis uşa, a scos un telefon mobil şi mi-a zis: în dimineaţa aia, nainte să intre n operaţie, ca să-i mai treacă frica, m-am jucat cu el puţin acolo, pe coridorul spitalului. L-am pus să zică o poezie şi l-am înregistrat pe telefon. O zicea şi pe urmă i-o puneam s-o asculte. Apasă un buton şi apropie telefonul de urechea mea. Se-aude un fâşâit şi-apoi glasul uşor tremurat al unui copil. Am cinci ani. De dimineaţă/ mamei o surpriză-i fac/ M-am spălat pe mâini, pe faţă/ si tot singur mă îmbrac. Pentru prima oară, văd lacrimi în ochii bărbatului. Mâna în care ţine telefonul îi tremură. Simt din nou o jenă care mă apasă pe creştet. Jenă de meseria asta a mea nenorocită, de bocancii mei jegoşi cu care dau mereu buzna în vieţile unor amărâţi de oameni. – Ia te uită; ce văd oare?/ Zice mama, n-am ştiut/ băieţelul meu e mare/ si ce vrednic s-a făcut…

Morţi cu zile îo spitale

în ultimii cinci ani. Colegiul Medicilor a adunat o colecţie de apro­ximativ 800 de plângeri împotriva doctorilor, din care vreo sută se referă la greşeli administrative, iar restul la culpe profesionale. Deşi multe dintre aceste cazuri au fost deosebit de grave (pacienţi mutilaţi sau decedaţi), doar în patru cazuri medicii au fost sancţionaţi prin retragerea dreptului de a profesa. Cât despre pedeapsa penală, nu ştiu să existe vreuna în toată perioada asta. lată câteva dintre aceste cazuri.

Un doctor beat anestezie mortală

în iunie, 2005, la Spitalul Judeţean Brăila, a fost internat Iulian Florescu, un bărbat de 33 de ani. Trebuia să fie operat pentru extirparea unui lipom occipital. Conform declaraţiilor soţiei, pacientul i-a cerut medicului anestezist (dr. Laurenţiu-Ionel Bratu) să i se facă anestezie ge­nerală. La scurt timp după intrarea in sala de operaţii, dr. Bratu a ieşit pe coridor spunând celor care-1 aşteptau pe Iulian că acesta decedase pentru că era prea gras şi n-a rezistat la anestezie. Angelica Florescu, soţia pacientului, a chemat imediat poliţia şi a cerut să i se ia medicului anestezist probe in vederea stabilirii alcoolemiei. Rezultatul: 0,96 la mie in aerul expirat, adică aproape 2 la mie in sânge. Altfel spus, aproape comă alcoolică. Anchetatorii i-au găsit apoi in vestiar o sticlă de vodcă jumate goală şi câteva medicamente, unele cu efect halucinogen, pe care poliţiştii le-au ridicat pentru investigaţii. Bratu, insă, nu recunoaşte că ar fi avut o vină in decesul pacientului, susţinând că acesta ar fi avea o afecţiune cardiacă mai veche. Cât despre sticla de vodcă, din ea nu consuma, zice el, decât după program şi doar un păhărel, iar medica­mentele erau pentru zile negre (?!), aşa cum păstrează orice medic…

Doctorul Horia Drăgoi, purtătorul de cuvânt al Spitalului Judeţean Brăila, declară că anestezistul nu mai lucrează astăzi în acest spital şi, după cum ştie el, nici în altă parte, Colegiul Medicilor luând decizia de a-i ridica dreptul de liberă practică. în urma autopsiei, s-a constatat că pacientul a suferit un infarct miocardic masiv, posibil apărut ca reacţie la anestezie. Dosarul se află încă în lucru la Parchet si Poliţie.

Decedat după o operaţie apendicită

August, 2000. Daniel Stoica, de 14 ani, este internat la Spitalul Budimex pentru o banala operatie de apendicita. Parintii sunt intrebati de catre Stefania Balamat, medicul anestezist, ce boli a avut pâna atunci. Atât. Copilul intra in operaţie şi totul decurge normal. Părinţii pleacă acasă dar primesc, pe la 1.30 noaptea, un telefon de la spital. Au apărut nişte probleme cu trezirea băiatului din anestezie, li se spune. Disperaţi, ajung imediat la spital unde găsesc nişte asis­tente somnoroase care stăteau la cafele. Unde e băiatul meu?, întreabă tatăl. Asistentele ridică din umeri. Nu cumva o fi ăla cu stop cardiac?, zice una. Chiar el era. Părinţii fug şi-1 găsesc nemişcat, cu ochii deschişi. Plângea uşor, în tăcere. Nu putea să vorbească, nu putea să se mişte. Avea doar câteva lacrimi pe obraz. Deodată, a închis ochii. Asistentele erau încă la cafele. Alarmate de părinţii disperaţi, s-au urnit să cheme un medic. Au coborât apoi la parter pentru a aduce un resuscitator electric. Era însă prea târziu. Daniel era deja în moarte clinică. Daniel a murit sub ochii noştri, povesteşte tatăl. Nu voi pitea uita niciodată cum el îşi dădea sfârşitul şi nimeni nu era acolo să-l supravegheze. Ce să mai zic de asistente! Asta e totu­na cu o crimă! După câteva zile, în urma autop­siei, se stabileşte că decesul ar fi fost cauzat de un… hematom în zona parietală dreapta, sub pielea capului, care după operaţie ar fi evoluat ajungând la dimensiunile de 8×8 centimetri. Pentru părinţii lui Daniel, o asemenea concluzie înseamnă o altă crimă. Nu e posibil aşa ceva. Daniel nu avea nimic la cap, mi-arfi spits dacă s-ar fi lovit, aşa ceva nu se poate. Dacă, într-adevăr, a exis­tat acest hematom, înseamnă că a apărut atunci când au încercat să-l resusciteze. Colegiul Medicilor din Bucureşti analizează cazul şi ajunge la concluzia că exameiml clinic preoperator a fost incomplet, ceea ce a dus la ignorarea unui traumatism cranio-cere- bral important. Deci, cu sau fără hematom, e vorba şi de o culpă medicală. Au urmat patru ani de anchetă. Pe 26 februarie 2004, tatăl lui Daniel primeşte o recomandată prin care Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 îl anunţă că a decis scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă a învinuitei Balamat Ştefania. După moartea fiului lor, aceasta este ziua cea mai neagră din amintirea lor.

0 anestezie fatală

în vara anului 1999, Mădălina Pica, de 27 de ani, s-a hotărât să nască prin cezariană la Maternitatea din Călineşti, Argeş. Totul a decurs normal, numai că tânăra mamă nu s-a mai trezit niciodată. în urma anchetelor ulterioare, s-a sta­bilit că anestezistul Octavian Lăpuşneanu i-a administrat o doză prea mare de sedativ, fapt care a determinat decesul femeii. Ca urmare, Colegiul Medicilor i-a suspendat dreptul de a profesa pe o perioadă de 12 luni. Lăpuşneanu avea la vremea aceea 72 de ani şi lucra la acest spital cu un contract de colaborare. La finalul unei anchete penale, a fost judecat şi condamnat de instanţă la închisoare, însă cu suspendare, pentru omor din culpă.

Un tub in picior pentru o mandibula rupta

12 martie, 2004. Ion Neculai, de 26 de ani, a ajuns la Spitalul Judeţean din Brăila pentru o fractură de mandibulă. La un moment dat, în salonul lui a intrat o infirmieră care 1-a întrebat dacă el e pacientul, fără a spune vreun nume. Iar el, pacient fiind, a răspuns cuminte că da. L-a pus să semneze ceva, iar el a semnat. Nu ştia ce, dar a semnat. Apoi l-au luat de-acolo şi l-au dus la operaţie. Radeţi-l, s-a auzit o voce. Era a doctorului Dragoş Voicu. Atunci, pacientul a intrat in panică. A încercat să explice că el e acolo pentru mandibulă, dar nimeni nu-1 băga in seamă. I-au făcut o injecţie şi gata. Nu-şi mai aminteşte decât că, la un moment dat, s-a trezit cu un tub in picior. Era un tub de dializă şi fu­sese operat de „cateterism vascular”. Apoi, medicul 1-a strigat cu domnul Enache. Atunci şi-au dat seama că au făcut o gravă încurcătură. Rutină în preluarea bolnavilor, s-au grăbit să explice greii din Direcţia de Sănătate Brăila. Eu, însă, mă încumet să definesc povestea asta, ca de altfel toate poveştile relatate în aceste pagini, ca pe nişte grave urmări ale unui haos infernal care a infestat lumea medicală românească. O lume de care, în mod paradoxal, chiar pacienţii, oameni bolnavi şi amărâţi, se tem ca de moarte…

Decedat în spital dintr-o entorsă

Despre uluitoarea poveste a lui Ionuţ Orbeanu am mai scris acum doi ani (revista Flacăra, nr.4/2004, articolul Malpimis. Morţi cu zile). Acum, însă, luând legătura din nou cu părinţii băiatului, am aflat că în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic. Că dosarul zace încă la Parchet, că doctorii implicaţi încă mai operează iar părinţii îndoliaţi încă mai umblă disperaţi pentru a se face dreptate. Nimic neobişnuit într-o ţară ca România, unde nesimţirea autorită­ţilor a atins cote pe care nici Kafka nu le-a visat.

Ionuţ Orbeanu avea 18 ani. Juca fotbal la Fulgerul Bragadiru. în august 2000, băiatul a ple­cat la Buşteni, la cursurile Şcolii de fotbal Euro- Africa. După numai câteva zile, a făcut o entorsă banală la piciorul drept. A lovit mai tare o minge şi şi-a dat degetele peste cap. Nimeni nu s-a sin­chisit dintr-un asemenea fleac. După vreo trei zile, însă, durerea a devenit insuportabilă. Părinţii lui s-au urcat în maşină şi l-au adus acasă. L-au dus urgent la Spitalul Municipal, unde medicul Dragoş Şerb i-a pus o atelă ghip- sată. Dar noaptea care a urmat a fost de coşmar. Durerile erau îngrozitoare. La patru dimineaţa, pe 9 august, părinţii decid să-1 ducă la Spitalul de Ortopedie Foişor. în 1985, Victor Orbeanu, tatăl lui Ionuţ, a fost operat la picior în acest spital de un doctor pe nume Corneliu Stănescu. Credea, aşadar, că e un chirurg foarte bun, iar acum a decis să-1 lase şi pe Ionuţ pe mâinile lui. De gardă era alt medic, dar părinţii cer să fie îngrijit de Stănescu. Pentru ei, amintirea acestui moment este coşmarul care îi va chinui toată viaţa. Dacă nu-l duceam acolo, Ionuţ trăia. Este convingerea unui tată torturat zi de zi de vina de a fi cotit el însuşi destinul propriului copil spre un final catastrofal. Aici, se constată din nou diagnosticul de entorsă şi se pune din nou un ghips. Apar însă şi nişte tulburări digestive, bănuindu-se că ar putea fi vorba de o hepatită sau chiar de leptospiroză. Medicul decide ca, a doua zi, băiatul să fie transportat la Institutul de boli infecţioase Victor Babeş, pentru investigaţii. Părinţii, însă, îngroziţi de starea tot mai gravă a lui Ionuţ, se hotărăsc să-1 ducă acolo chiar în acea zi. Se fac analize şi cele două diagnostice sunt infirmate. Piciorul deja se învineţise. în scurt timp, starea lui Ionuţ e tot mai alarmantă. Tensiunea îi scade vertiginos, iar respiraţia e din ce în ce mai greoaie. A doua zi, pe la 11, e trans­ferat la Spitalul de Urgenţă Floreasca având diag­nosticul „sepsis sever cu insuficienţă multior- gan: ficat, inimă, plămâni.” Infecţia de la picior inundase aproape tot corpul. Medicii decid amputarea piciorului. Chiar şi aşa, spun ei, şansele sunt minime. în 30 de secunde, Victor Orbeanu e nevoit să decidă dacă semnează sau nu consimţământul pentru amputare. Apoi, la scurt timp după operaţie, doctorul Godeanu se apropie de părinţii lui Ionuţ. îmi pare foarte rău, le zice. Nu s-a mai putut face nimic. Apoi a lăsat privirea în jos şi le-a spus o frază pe care n-o vor uita niciodată: Regret că unii dintre colegii mei se numesc medici.

Pentru aceşti medici (Corneliu Stănescu şi Mihai Popescu, de la Spitalul Clinic de Ortopedie Foişor), Colegiul Medicilor din Bucureşti a luat, pe data de 13 decembrie 2000, decizia de sancţionare prin vot de blam pentru aplicarea diag­nosticului şi tratamentului necorespunzătoare, cu precizarea că transferarea bolnavului la Spitalul Victor Babeş a fost nejus­tificată. Mai târziu, însă, Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor anulează această decizie invocând anumite vicii de proce­dură. Apoi, în urma expertizei medico-legale de la IML se stabileşte cădecesul a survenit ca urmare a diagnosticului şi tratamentului necorespunzătoare aplicate la spitalele Foişor şi V. Babeş. Ca urmare, părinţii băiatului deschid o anchetă penală împotriva medicilor incriminaţi. Au trecut de atunci cinci ani şi dosarul zace undeva, la Parchet. Cam o dată pe an, cazul este predat altui procuror care trebuie să reia tot dosarul, să- 1 studieze, să cheme din nou oamenii la interoga­torii, să ceară din nou probe de la IML. în plus, cum e şi firesc, partea incriminată încearcă să se apere, iar pentru asta cere noi expertize ale spe­cialiştilor în medicină legală, alţii decât cei de la IML, a căror decizie este clară. Doctor Cristian Stan, expert medico-legal, IML Bucureşti: E nor­mal ca medicii învinuiţi să ceară asemenea expertize. Angajează experţi care vin să combată părerea noas­tră, a celor de la IML. E exact ca în justiţie, unde clientul îşi angajează un avocat. In faza asta suntem şi acum în cazul Orbeanu. Doctorul Stănescu a anga­jat doi experţi care ne-au cerut anumite explicaţii medicale cu privire la acest caz. în scurt timp, vom fi gata şi le vom oferi răspunsurile. Pentru noi, însă, este clar: există un lanţ de cauze care au dus la dece­sul lui Ionuţ Orbeanu, iar în acest lanţ intră şi culpa medicilor de la Spitalul Foişor.

„In 2003, soţia mea a fost la medic, la un control de rutină”, povesteşte Victor Orbeanu. „I-a spus că e însărcinată. Vă daţi seama, avea 47 de ani. Ăsta e un miracol!” Miracolul se numeşte Bianca. Astăzi, ea are doi ani şi jumătate. Este singura alinare a familiei Orbeanu.

L-am vizitat, zilele trecute, şi pe doctorul incriminat, Corneliu Stănescu. Mă aşteptam să întâlnesc un om deloc prietenos, mai ales cu ziariştii. N-a fost aşa. Singura lui dorinţă a fost aceea de a nu-1 fotografia. în rest, aproape două ore a fost la dispoziţia mea. Sincer, mi-a stârnit un sentiment de compătimire. Pare un om dis­perat, traumatizat de toate şicanele la care e supus de cinci ani încoace. Mi-a mărturistit că sunt primul ziarist care îi cere şi lui părerea în legătură cu acest nefericit caz. Bineînţeles că nu are nici o vină în toată povestea asta. Singurii vinovaţi, zice el, sunt părinţii care au luat decizii de capul lor. în plus, copilul avea o malformaţie a arterei femurale care a cauzat tromboza. Şi totuşi, nu era problema lui să facă investigaţii amănunţite atunci când a văzut că lucrurile o iau razna? Cine se gândea, domnule, la aşa ceva, de la o banală entorsă, mai ales în cazul unui fotbalist? Nu, el nu are nici cea mai mică vină. Şi nici o remuşcare. N-a luat niciodată legătura cu tatăl băiatului. Pentru ce să facă asta? Ca să se dis­culpe pentru o vină pe care n-o are? Scuzaţi, îi zic, ăsta e un orgoliu cam cinic.

Am reprodus, aşadar, toate punctele de vedere cu privire la acest caz incredibil. Nu vreau să mă hazardez şi să dau vreun verdict. Poate că, până la urmă, o va face justiţia. Eu constat doar cât de jalnic putem trăi, la început de secol 21, într-o ţară în care se moare, sub „îngrijire” me­dicală, dintr-o banală entorsă. în acest context, culpa individuală a unui medic nu pare decât un mic defect al unui uriaş angrenaj aflat în ruină.

text Cătălin Apostol