Un material special despre trei emigranţi români care şi au dorit să scrie literatura prin străinătăţuri: în Italia, în română sau în italiană

Trei cazuri într-o singură poveste: un material special despre trei emigranţi români care şi au dorit să scrie literatura prin străinătăţuri: în Italia, în română sau în italiană (ori chiar în ambele. Trei destine diferite, trei oglinzi în care spiritul se priveşte: un eutanasiator, un asistent social şi un muncitor în fabrică. Flacăra este cea care vi-i prezintă aici, la noi. (M.G.)

Aselenizarea unui emigrant îndrăgostit

După Revoluţie, ieşirea din România, fie şi până la Ruse sau Istanbul, era ca o întâlnire de gradul trei, cu „alienii” de peste graniţe, pe care regimul comunist ne împiedica să-i vedem. Cu atât mai mult, venirea într-o ţară ca Italia avea ceva din contactul cu o planetă străină, o aselenizare, în termeni tehnici, pe care Mihai Mircea Butcovan, 37 de ani, a avut inspiraţia s-o descrie în autobiografia romanţată Allunaggo di un immigrato innamorato (Editura Besa, preţ 10 euro), în traducere Aselenizarea unui imigrant îndrăgostit.

Mihai face parte din asociaţia Românii în Italia din Milano, şi tocmai pe site-ul acestei asociaţii (www.romanii.it ^[1]) găsim primele indicaţii despre cartea sa: „Un roman cu note biografice, un roman care aduce în prim-plan experienţa unui imigrant, adaptarea lui într-un alt spaţiu, altă cultură şi altă mentalitate. Deşi romanul a fost prezentat încă din 2003, fără a fi însă publicat, chiar de la apariţie s-a bucurat de succes din partea criticii italiene, care i-a acordat în 2003 premiul pentru cel mai bun roman străin. Anul 2006 a adus şi publicarea cărţii la Besa Editrice. (…) Debutul său ca scriitor şi poet s-a făcut prin publicarea mai multor schiţe şi nuvele în diverse antologii, între care: The Poetry of Migrant Writers in Italy (ediţie îngrijită de Mia Lecomte şi Luigi Bonaffini, Los Angeles 2006), Ai confini del verso. Poesia della migrazione in italiano (îngrijită de Mia Lecomte, Firenze 2006J, Nuovo Planetario Italiano. Antologia della letteratura italiana della migrazione (îngrijită de Armando Gnisci, Troina 2006) etc.”

Am profitat de prezenţa lui M. M. Butcovan la zilele culturii româneşti de la Roma, pentru a afla mai multe despre aventura sa italiană.

Mihai, cine eşti?

„Imigrant pe toata viata”

• Sunt născut în ’69 la Oradea, dar am trăit în Sălaj până când am plecat. Sunt ardelean, dar ţin să precizez că nu cred că suntem noi nordiştii din România, aşa cum sunt percepuţi milanezii în Italia. Acasă am lucrat scurt timp într-o fabrică de produse lactate, după care am plecat în armată, cu valiza de lemn. Ziua în care am împlinit 18 ani am sărbătorit-o în armată, unde m-a prins şi Revoluţia.

• Ai tras în noi în decembrie?
• Eu doar am scris şi înregistrat gloanţele care se trăgeau în acele zile. Nu ştiu cine a tras şi cine n-a tras, eu doar înregistram conştiincios încărcătoarele golite. M-au ţinut în armată peste termen, am ieşit în februarie ’90, după care m-am întors o perioadă la fab­rica de produse lactate. în ’91 am venit în Italia, la o bursă pentru studii teolog­ice, fără nici o intenţie să rămân. Voiam să mă întorc acasă.

• Aveai înclinare către teologie?
• Mereu am fost întrebat despre „vocaţia” mea pentru teologie. Era un interes pentru studiu mai mult. Am făcut primii doi ani, apoi am părăsit seminarul. Dar n-am plecat în România. Am rămas cu permis pentru studiu. Am lucrat o vreme ca încărcător-descărcător de camioane, apoi am lucrat într-o şcoală ca asistent pentru activităţile de după- amiaza.

• Te-ai apropiat de domeniul asistenţei sociale?
• Am făcut un curs de laurea breve de trei ani, de educator profesional, şi am început să lucrez în şcoli, într-un cen­tru de recuperare a toxicomanilor, apoi în centre pentru minori. Acum lucrez tot într-o structură care oferă asistenţă dependenţilor de droguri.

• Pasiunea pentru scris datează din România?
• Aveam pasiunea scrisului din şcoală. Am scris din plăcere şi acasă n-am publicat niciodată şi n-am avut niciodată intenţia să public ceva. Această carte este prima carte tipărită şi n-a fost scrisă cu intenţia de a fi publicată. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat.

• Despre ce e vorba?
• Tehnic, este o autobiografie romanţată, practic este un pretext pentru expunerea gândurilor unui imigrant, străin pe o Lună străină, străin care încearcă să cunoască noua planetă pe care a ate­rizat şi pe locuitorii acesteia. Personajul meu se întâlneşte cu tot felul de per­soane necunoscute şi se îndrăgosteşte de o fată care, întâmplător, este militantă în Lega Nord. Istoria de dragoste este tot un pretext pentru anumite consideraţii. între dragoste şi ideologie, a izbândit incompatibilitatea ideologică, acolo unde, de fapt, eu nu aveam nici o ideologie.

• Şi a fi imigrant poate fi o ideologie…

• Sunt imigrant pe toată viaţa. Şi chiar dacă integrarea mea a reuşit, rămân un român, tot ce am e în rucsacul pe care îl ţin în spinare, cu care mă urc în tren, rucsac în care bag în fiecare zi lucruri noi. Mă simt un cetăţean al lumii, dar rădăcinile mele tot acasă sunt. Rămân un român care a plecat din ţara lui, dar care trăieşte această experienţă cu armonie.

Toma Barbăroşie, poetul care asistă bolnavii terminali la Florenţa

Toma Barbăroşie, 45 de ani, recunoaşte că nu s-a obişnuit cu scrisul pe com­puter. „Fac parte din vechea gardă, adică din Galaxia Gutenberg, sunt obişnuit cu pixul şi hârtia”. Toma Barbăroşie este poet şi vrea să împărtăşească lumii această pasiune. Este infirmier şi asistă bolnavi de cancer în ultimul stadiu, la Florenţa. Aflaţi cum se îmbină pasiunea pentru poezie cu această meserie dură.

Asistenta bolnavilor terminali

Toma, fost subofiţer sanitar, este din Focşani, căsătorit, un copil (o fată, acum studentă în anul I). în prezent lucrează la Florenţa ca asistent medical. îngrijind la domiciliu bolnavi incurabili. „Asist bolnavi terminali de cancer care sunt lăsaţi acasă de la spital, după ce nu se mai poate face nimic. E o meserie foarte dură. Am un suflet negru ca păcura, pentru că nu e uşor, am de-a face cu tot felul de oameni. Dar din punct de vedere material e bine, pentru că am un venit care, unit cu cel al soţiei, ne ajunge să trăim onorabil şi să mai punem şi ceva deoparte pentru România. Pentru că visul nostru este de a construi ceva de pe urma căruia să trăim acolo, la Focşani. Niciodată n-am gândit să rămânem în Italia. De fapt, am putea spune că suntem un soi de navetişti, eu şi soţia mea. Venim aici vreo 9 – 10 luni pe an, muncim, facem ceva bani şi apoi ne întoarcem în ţară să-i facem praf, bineînţeles în sensul bun al cuvântului.”

Măgăoaia imposibilă

I-am cerut lui Toma Barbăroşie sa trimită la redacţie un text, pe e-mail. Am primit o scrisoare, mai multe foi scrise de mână şi argumente contra scrierii pe computer. Şi dintr-un simplu comentariu asupra răspândirii calcula­toarelor, Toma Barbăroşie reuşeşte să facă poezie: „«Scrie, pentru ca florile gândului tău să rămână, care altfel, le va lua vântul», spunea cândva Nicolae lorga, iar cei din generaţia mea aşa au făcut, au scris. Vin băieţii ăştia cu măgăoaiele lor pline de sticlă co­lorată, plastic, cabluri, prize, antene, tastiere, mausuri şi alte cele şi nu ne mai spun să scriem, ci să clicăm, să tastăm, c-altfel rămânem de căruţă. Am încercat, chiar am o măgăoaie de-asta acasă, dar nu mă pot lipi de ea cum nu se lipeşte ghebosul de perete.”

Imitator al lui Eminescu

De şapte ani duce această viaţă, înainte şi înapoi Focşani – Florenţa, dar nu intenţionează să se stabilească în Italia. Nu a închiriat nici o casă la Florenţa, ci vine direct la locuinţa bolnavului pe care îl asistă până moare, pentru ca apoi să se mute în alte case, pentru acelaşi timp de muncă. „Vreo 8 – 9 luni pe an fac asta, după care mă întorc acasă să mă refac. Vrem doar să ne vedem un pic sacii în căruţă.”

In aceste condiţii, Toma Barbăroşie îşi găseşte timp să-şi cultive pasiunea pentru cuvânt. „Citesc foarte mult, literatură ita­liană, orice-mi cade în mână mai de calitate şi, printre picături, din când în când mai arunc pe hârtie şi ceva versuri.”

De mic copil era pasionat de poezie: „Scriu de la 16 ani, de când îl imitam pe Eminescu. Dar pe vremuri n-am pupat în fund partidul şi n-am putut să public. Abia în 1998 am debutat cu primele poezii, în V, revistă literară din Focşani. Acum intenţionez să public primul meu volum”. E scump? „Cam 15 milioane mă costă, tipografia şi lansarea, pentru un tiraj de circa 300 de exemplare. Poezia nu se face pentru bani, pentru că dacă era să trăiesc din scris, eram mort demult. E pur şi sim­plu o pasiune.”

Am primit la redacţia Gazetei Româneşti mai multe poezii în manuscris, din care am ales una pentru publicare. ■

 

	Constatare
		de piatră,	Sub obişnuinţele	Merg către vânt, teribil
		de pânză de in:	cartagineze, paleocreştine	menestrel de fantezie
	Merg către vânt cu	pesimism – nihilism,	sau franceze moderne,	corală, plângăcios şi
	mâinile căzute-n buzunare	două prietenii stelare	sufletul este mereu acelaşi	pasional intre bucuria
	ca in două prăpăstii	pierdute intr-un ocean	– zeul timpului său.	unui moment
	adânci [i goale, cu ochiul	de nevroză transparent	Contează numai tu să	imposibil şi prea
	rămas la anul acesta ce	până la inimă	ai curajul	prezent
	vine şi care intr-un an va	şi nervi.	să devii un animal,	şi grija orei ce urmează
	dispărea, divin visând		o culoare,	ca un dans in cerc
	nemaitrăitul	Ca un fachir in piaţa	un nor	al Copilelor-Flori in
	nemaifericitul rock	nimănui	sau o forţă obscură şi	Vinerea Mare
	de artă	mă strâng tot mai	individă	când voi striga pierdut
	totală.	intens	in plină expansiune	şi confuz ca o undă de
		injurul eului acesta	atunci când inţelegi	flaut:
	Imensitate oarbă şi de	odios, mereu tot mai	că nu mai eşti	acesta este
	necuprins privesc in zare,	plin de-o ură	decât o biată	Necunoscutul
	chipuri	ce pare c-a-nceput	cartoafă	şi-acesta eşti
	de oţel,	să creeze.	bătrână.	chiar
	de lemn,			tu!

Da solo nella fossa comune

Viorel Boldiş s-a născut pe 16 martie 1966 la Oradea. „Satul în care am copilărit se numeşte ţigăneşti de Criş, la 30 km de Oradea. Este o minune de sat, adică era, pentru că acum e aproape pustiu şi-i trist”, spune Viorel, care a publicat deja în Italia un volum de poezii – Da solo nella fossa comune (Singur în groapa comună, Editura Gedit,168 de pagini, 14 euro).

In 1993 a plecat din România. La început la Atena, unde a locuit până în 1995, apoi în Italia. De 11 ani locuieşte şi munceşte la Cellatica, în provincia Brescia. Căsătorit cu o italiancă, doi copii, o slujbă de muncitor în fabrică şi marea pasiune pentru poezie. în anul 2000 a câştigat concursul Culture a confronto, organizat de primăria din Brescia, cu povestirea L‘emigrazione spiegata a mia figlia. în 2005 a câştigat premiul EKS & TRA cu volumul de poezii Da solo nella fossa comune, din care face parte şi poezia Il conto.Ultimul pe listă, premiul doi la a zecea ediţie a concursului Racconto da leggere a Natale, cu povestirea Il fazzolet- to biancopublicată de cotidianul La Provincia di Como pe 6 ianuarie 2007.

Viorel ţine sa sublinieze ca a crescut la ţara. „Sunt fiu de ţaran, şcolit puţin pe la oraş şi apoi pierdut prin lume”. Poet, ţaran, muncitor, croitor, paznic de noapte, chelner, barman, agent comercial, mic întreprinzător, jurna­list, redactor-şef, Viorel a facut multe în viaţa. „Nu am termi­nat nici o facultate, nu pentru ca nu am avut posibilitaţi sau pentru ca sunt prost (sau poate sunt?), ci pentru ca am fost întotdeauna un «bun de nimic», cum spunea tata. Oricum, citiţi poeziile de mai jos şi veţi înţelege ceva mai mult despre mine”, îşi face Viorel prezentarea pe site-ul www.letterranza.org ^[2].

Il conto	facciopoco all’amore	Ce mai e nou pe la	noi de Crăciun.
	sono un nulla facente	Ţigăneşti?	Fetele sunt bine, îţi trimit
non tengo niente	non spero	Eu n-am crescut, sunt tot	o poză de-a lor
ne case ne terre	e non credo piu in	aşa cum mă ştii,	Să le vezi, să-ţi mai treacă
nemmeno	niente	Cu capul în nori şi plin de	din dor.
un conto corrente	cavalco la vita	poezii
mi affido al vento	come fosse una troia	Cum îmi prezise o ţigancă	Hei mamă, nici nu ştiu ce
incostante stridente	e lei brutta stronza	cu ochi de catifea	să-ţi mai scriu.
ormai non mi spavento	sfottendo s’annoia	Uitându-se pieziş pe fun­	Eu tare mult acasă aş
non tengo denaro	cavalco cavalco	dul ceştii de cafea.	vrea să viu,
nada nulla nafing	ma domani la smonto		Dar lumea e rea, banii
che cazzo di vita	me ne vado in banca	Hei mamă, eu casă încă	lipsesc, tu ştii bine.
da lupo mannaro	e mi faccio un conto.	nu mi-am luat,	Oh, mamă dragă, nu fi
che faccio	Scrisoare mamei	Trăiesc într-o carte ca şi	supărată pe mine.
ignaro		într-o gură de sat.	Tu roagă-te, aşa cum ştiu
di cose e vizi		Mă hrănesc cu cuvinte… te	că faci mereu,
incolore	Hei mamă, ce mai faci,	doare ce-ţi spun?	Să ne ajute pe toţi bunul
non bevo non fumo	cum mai eşti!?	Ştiu, mamă, dar hai pe la	tău Dumnezeu!

• Viorel Boldiş, acasa ai avut legaturi cu viaţa literara?
• In România, prin anii ’80, participam la viaţa literară din Oradea. Frecventam cenaclul literar Iosif Vulcan. Dar apoi am făcut o grămadă de meserii. Am fost şi jurnalist, am ajuns şi redactor-şef la Jurnalul de dimineaţă din Oradea. La un moment dat mi-am dat seama că nu pot rămâne acolo. Am plecat în Grecia întâi, apoi am venit în Italia.

• Cum a fost începutul în Italia?
• Am luat-o de la zero. Am dus viaţa emigrantului obişnuit, am dormit prin parcuri, case părăsite, gări… E foarte uşor să te pierzi în această lume. Mai ales când pleci dintr-un birou de redactor-şef şi ajungi să dormi în faţa gării din Milano. Era descurajant. Apoi am reuşit să-mi fac acte, am găsit o revistă a unei coopera­tive care m-a angajat. Acum muncesc într- o fabrică, pentru că din poezie nu pot să trăiesc.

• Ai publicat poezii în italiana. Scrii direct sau întâi în româneşte?
• Multe sunt scrise în italiană, dar la fel de multe sunt scrise în româneşte şi apoi traduse, mai bine zis refăcute în italiană.

• Ce planuri literare ai?
• Deocamdată colaborez cu mai multe publicaţii de poezie pe internet şi mai public în diferite ziare şi reviste ita I iene. Ultima oară am publicat un text în Il Giornale.

• Publici în ziare de dreapta?
• Când am venit în Italia eram foarte anticomunist, cu idei de dreapta. Ajuns aici, obligat să fac tot felul de munci, din­tre cele mai de jos, a trebuit să recunosc că e nevoie de valorile sociale promovate de stânga. Acum m-aş defini de stânga şi anticlerical convins.

• Sunt mulţi români în Italia pe care îi chinuie talentul şi se apuca de scris.

• Este o vârstă la care toţi scriu poezii. Eu nu cred că a scrie este o pre­rogativă a unor academicieni sau intelec­tuali. Nu-i rău dacă omul scrie. Dar până la a scrie de calitate şi apoi a publica, e cale lungă.

text Sorin Cehan