costco xanax cost generic xanax how much street value for xanax

can you inject 10mg valium valium drug can i take a valium with percocet

can't sleep while taking phentermine phentermine 37.5mg watkins lab phentermine

how much ambien to take to overdose buy ambien online strongest mg ambien

soma king spadina soma for sale soma altıntaş ortaokulu

ambien buy Grand Prairie buy ambien ambien buy Clearwater

best generic phentermine where to buy phentermine lisinopril and phentermine

difference of xanax and klonopin buy xanax doctors who prescribe xanax orange county

valium adrenaline diazepam 5mg xanax or valium better

valium durante embarazo diazepam 5mg combination of valium and alcohol

CULTURA MASS-MEDIA

Un monument de falsificare a realitătii

March 8th, 2011, com Comenteaza

Dan Deşliu, care în a doua parte a vieţii sale a devenit un perso­naj incomod pentru regimul comunist, era în tinereţe un activ susţinător al aceluiaşi regim. O carte publicată în 1949, la Editura „Scânteia”, „Lazăr de la Rusca”, i-a adus poetului, aproape instan­taneu, o notorietate de care ulterior avea să se ruşineze.

Cartea, scrisă în versuri, ca o epopee a vre­murilor noi, este un monument de falsificare a realităţii. În paginile ei, poetul îl prezintă ca pe un erou pe un cântăreţ popular, Lazăr. Acesta obişnuieşte să cânte în casele unor prieteni, însoţindu-şi glasul cu lăuta. Ce anume cântă? Nu doine sau balade, ci cântece propagandisti­ce, care exprimă bucuria fără margini a ţărani­lor de a renunţa la pământ prin înscrierea în gospodării agricole colective. Ţăranii care nu vor să renunţe la pământ sunt numiţi de poet, ca şi de oficialităţi, cu dispreţ, chiaburi:

„Lazăr cântă-n glas de strună/ calea nouă, viaţa bună:/ soare-n suflet şi-n ogoare/ ţărăni­mii truditoare,/ celor harnici fericire/ şi chia­burilor pieire./ Vorba, struna, zări deschid/ luminate de Partid”.

Într-o zi, pe drumul de întoarcere acasă, Lazăr este atacat în haită de chiaburi, caricatu­rizaţi într-un mod pueril de poet:

„Şase împrejur rotesc,/ îl lovesc, îl suduiesc, / şase vipere de stei,/ cu ochi de cucută grei,/ şase rânjete nătânge/ îmbăloşate de sânge.”

Lazăr, bătut cumplit, nu urlă de durere, ci rosteşte un discurs patetic, inspirat din docu­mentele de partid:

„- Alei, răilor, alei,/ strigă Lazăr spre mişei,/ slabă vi-i tăria, slabă/ nici cât jumătate boabă,/ nici cât fir, nici cât grăunte/ dar a noastră-i cât un munte:/ Noi cu ţara, cu noro­dul,/ voi cu pulberea şi glodul!”

În România, în acea perioadă, aveau loc răscoale ţărăneşti, reprimate drastic de autori­tăţi. Ţărănimea suferea un traumatism istoric ale cărui urmări dezastruoase se mai simt şi azi. Iar Dan Deşliu găsea de cuviinţă să întoar­că realitatea pe dos, numindu-i pe cei nedrep­tăţiţi vipere de stei cu ochi de cucută grei şi ridicându-i în slăvi pe adepţii deposedării de pământ a ţăranilor. Ar fi bine ca pe coperta volumului Lazăr de la Rusca să fie înscris un avertisment, pentru generaţiile viitoare: „Această carte trebuie citită invers.”

Anatomia poetului

Petru Al. Vasilescu, autorul volumului de versuri cu un titlu obscur, Translaţii oarbe, poate, apărut recent, are aerul unui sacerdot care ros­teşte solemn fraze indescifrabile.

„murind puţin,/ pe pleoapa cuvintelor/ m-am întâlnit/ cu personalitatea mea/ – poe­mul:/ era un pod imens/ pe care/ un ochi al meu/ enorm şi singur/ se căţărase/ şi luneca mai sus/ pe ramuri”.

Deci: eu, poetul, am murit puţin (tot e bine, n-am murit mult!) şi m-am întâlnit cu persona­litatea mea. Asta se întâmpla pe pleoapa cuvin­telor. E şi ăsta un loc de întâlnire! Iar personali­tatea mea era chiar poemul. Până aici, merge. Numai că poemul nu era poem, ci un pod imens pe care un ochi al meu, şi el imens, se căţărase şi luneca mai sus pe ramuri. Asta nu se mai înţelege. Imaginea unui ochi care se caţără pe un pod este grotescă. Nu ne rămâne decât să credem că ochiul a făcut un coup de foudre pen­tru pleoapa cuvintelor, cu care voia să se împe- recheze.

Autorul manifestă, de altfel, o predilecţie pentru propria sa anatomie, pe care o descrie obsesiv-fantasmagoric, încercând să o valorifi­ce poetic (ca Nichita Stănescu, dar fără farme­cul lui). Colajele de organe pe care le imaginea­ză sunt confuze şi uneori scabroase:

„cu sexul crescut/ în urechea cea dreaptă/ văd tot ce e-n stânga”

După ce mărturiseşte că are sexul crescut în urechea dreaptă, personajul liric uită că a divulgat cititorilor acest secret şi o îndeamnă, în alt poem, pe iubită:

„Iubito, şopteşte-mi câteva uşoare cuvinte/ la urechea dreaptă, te rog”.

Ştiind ce o aşteaptă pe biata femeie în urechea dreaptă a poetului, cititorii se îngrozesc…

Taguri:

Comenteaza