Dan Deşliu, care în a doua parte a vieţii sale a devenit un personaj incomod pentru regimul comunist, era în tinereţe un activ susţinător al aceluiaşi regim. O carte publicată în 1949, la Editura „Scânteia”, „Lazăr de la Rusca”, i-a adus poetului, aproape instantaneu, o notorietate de care ulterior avea să se ruşineze.
Cartea, scrisă în versuri, ca o epopee a vremurilor noi, este un monument de falsificare a realităţii. În paginile ei, poetul îl prezintă ca pe un erou pe un cântăreţ popular, Lazăr. Acesta obişnuieşte să cânte în casele unor prieteni, însoţindu-şi glasul cu lăuta. Ce anume cântă? Nu doine sau balade, ci cântece propagandistice, care exprimă bucuria fără margini a ţăranilor de a renunţa la pământ prin înscrierea în gospodării agricole colective. Ţăranii care nu vor să renunţe la pământ sunt numiţi de poet, ca şi de oficialităţi, cu dispreţ, chiaburi:
„Lazăr cântă-n glas de strună/ calea nouă, viaţa bună:/ soare-n suflet şi-n ogoare/ ţărănimii truditoare,/ celor harnici fericire/ şi chiaburilor pieire./ Vorba, struna, zări deschid/ luminate de Partid”.
Într-o zi, pe drumul de întoarcere acasă, Lazăr este atacat în haită de chiaburi, caricaturizaţi într-un mod pueril de poet:
„Şase împrejur rotesc,/ îl lovesc, îl suduiesc, / şase vipere de stei,/ cu ochi de cucută grei,/ şase rânjete nătânge/ îmbăloşate de sânge.”
Lazăr, bătut cumplit, nu urlă de durere, ci rosteşte un discurs patetic, inspirat din documentele de partid:
„- Alei, răilor, alei,/ strigă Lazăr spre mişei,/ slabă vi-i tăria, slabă/ nici cât jumătate boabă,/ nici cât fir, nici cât grăunte/ dar a noastră-i cât un munte:/ Noi cu ţara, cu norodul,/ voi cu pulberea şi glodul!”
În România, în acea perioadă, aveau loc răscoale ţărăneşti, reprimate drastic de autorităţi. Ţărănimea suferea un traumatism istoric ale cărui urmări dezastruoase se mai simt şi azi. Iar Dan Deşliu găsea de cuviinţă să întoarcă realitatea pe dos, numindu-i pe cei nedreptăţiţi vipere de stei cu ochi de cucută grei şi ridicându-i în slăvi pe adepţii deposedării de pământ a ţăranilor. Ar fi bine ca pe coperta volumului Lazăr de la Rusca să fie înscris un avertisment, pentru generaţiile viitoare: „Această carte trebuie citită invers.”
Anatomia poetului
Petru Al. Vasilescu, autorul volumului de versuri cu un titlu obscur, Translaţii oarbe, poate, apărut recent, are aerul unui sacerdot care rosteşte solemn fraze indescifrabile.
„murind puţin,/ pe pleoapa cuvintelor/ m-am întâlnit/ cu personalitatea mea/ – poemul:/ era un pod imens/ pe care/ un ochi al meu/ enorm şi singur/ se căţărase/ şi luneca mai sus/ pe ramuri”.
Deci: eu, poetul, am murit puţin (tot e bine, n-am murit mult!) şi m-am întâlnit cu personalitatea mea. Asta se întâmpla pe pleoapa cuvintelor. E şi ăsta un loc de întâlnire! Iar personalitatea mea era chiar poemul. Până aici, merge. Numai că poemul nu era poem, ci un pod imens pe care un ochi al meu, şi el imens, se căţărase şi luneca mai sus pe ramuri. Asta nu se mai înţelege. Imaginea unui ochi care se caţără pe un pod este grotescă. Nu ne rămâne decât să credem că ochiul a făcut un coup de foudre pentru pleoapa cuvintelor, cu care voia să se împe- recheze.
Autorul manifestă, de altfel, o predilecţie pentru propria sa anatomie, pe care o descrie obsesiv-fantasmagoric, încercând să o valorifice poetic (ca Nichita Stănescu, dar fără farmecul lui). Colajele de organe pe care le imaginează sunt confuze şi uneori scabroase:
„cu sexul crescut/ în urechea cea dreaptă/ văd tot ce e-n stânga”
După ce mărturiseşte că are sexul crescut în urechea dreaptă, personajul liric uită că a divulgat cititorilor acest secret şi o îndeamnă, în alt poem, pe iubită:
„Iubito, şopteşte-mi câteva uşoare cuvinte/ la urechea dreaptă, te rog”.
Ştiind ce o aşteaptă pe biata femeie în urechea dreaptă a poetului, cititorii se îngrozesc…
