Nea Ion e de-o seamă cu „Flacăra”. S-au şi întâlnit, cumva, mai în tinereţe. Când avea abonament la toate  ziarele şi revistele vremii. Acum, cu 100 de ani în spinare, nu mai citeşte  nimic. Şi  vorbeşte  din  ce  în  ce  mai puţin. De-abia se mai mişcă prin curte, sprijinit  în cârje.  Se  vede,  de  la  o  poştă, că  a  obosit. „Adevărul e că m-am plictisit de atâta  viaţă“, îmi   şopteşte,   zâmbind,  oarecum   vinovat.

Şi-atunci realizez  că  100  de  ani, pentru  nea Ion, nu-s o bucurie. Şi că oamenii îmbătrânesc altfel  decât  revistele.  Mai  dureros  şi  mai  cu povară. Şi definitiv!

O  revistă de  100  de  ani  a  văzut cam multe. Războaie, regi,  președinţi, colectivizări, revoluţii. Un om de 100 de ani, de asemenea. Doar  că felia lui de  realitate e ceva mai  îngustă. Dar,  după  cum  vom  vedea, de-a dreptul spectaculoasă.

Plecăm, așadar, spre Curtea  de  Argeș. Apoi, mai  pe  dealuri, până  în  localitatea Brăduleţ. Întrebăm, la Primărie, pe unde stă plutonierul major în rezervă Ion Lungescu. Ne  conduce chiar viceprimarul, că e treabă serioasă, moșul e vedeta  comunei. Tocmai l-au sărbătorit, la biserică, trei popi au slujit pentru dânsul. Și au venit oameni mari, de la București,  cum ar fi ministrul de Externe Teodor  Baconschi și fostul președinte Emil Constantinescu.  Apoi, să vedeţi,  pompierii de   la   Inspectoratul    pentru   Situaţii   de Urgenţă Argeș l-au plimbat cu mașina, că e de-al lor. I-au făcut și tortul de 100 de ani, l-au învelit cu fular tricolor. Roșu, galben și albastru, gros, din lână, să-i ţină  de cald, la iarnă. Și  a  mai  primit  decoraţia „Patrie, onoare și jertfă”. Pentru  că viaţa lui a fost și în ajutorul ţării. La  sfârșitul ceremoniei, cel mai  bătrân  pompier  din  România   a  fost salutat cu onoruri militare. Măi, să fie, bănuiam  eu  că nimeni  nu  trăiește 100  de  ani degeaba!

Pe o uliţă desfundată, la numărul 236, câinii latră a oameni străini.  După  niște cuţu- cuţu,  cu intonaţie  adecvată, ne împrietenim în exces. Vezi de mai scapă de gudureala lor! Printre  stive de lemne, bostani, vase cu nuci, struguri și fasole boabe, puse la uscat. Curte de oameni gospodari, ce s-o mai lungim! Pe un scaun din lemn, ros de vreme, sprijinit de treptele casei, stă chiar omul nostru de 100 de ani. Proptit  în cârje. Ne  privește  fără nici o reacţie, ca și când am face  parte  din peisaj. Sigur  că dăm  bineţe, spunem ce-i cu noi, îi punem  revista în braţe. O  mângâie ca pe-o jucărie de pluș. Zâmbește. Se uită, sfredelitor, drept în ochii mei. Doar  că nu zice nimic. Și eu vorbesc, în continuare, ca o moară stricată. De undeva, din grădină, apare un alt personaj. Tot bătrân, tot în cârje: „Nu așa vă înţelegeţi, doamnă, că tocmai i s-a stricat aparatul de urechi. Nu  aude mai  nimic!” Nicolae Muraru, „ginerele  moșului”, după cum  se prezintă, are și el peste 80 de ani: „Și parcă eu îs mai  rablagit, nu mă mai ajută  picioarele, am ligamentele  roase, îmi freacă os pe os. Doar nevasta mea e mai aprigă între noi, cred că  e cu treburi, prin sat. Au  înfiat-o  în casa asta, că ei n-au avut  copii. Și moșului  i-au fost dragi, acum are două nepoate și doi strănepoţi,  să vedeţi ce bucurie e pe capul lui, când vin de la Argeș…” Bine,  bine, dar cum ne  înţelegem cu  nea  Ion?   „Păi,   uite-așa, ţipăm unii la alţii, cât om putea!” Și am strigat de cred că m-au auzit și morţii! Cu folos, aș putea să zic. În sensul că, în cele din urmă, am aflat ce-i rămâne unui om după un secol de  viaţă. Ce  gânduri,  ce  amintiri,  bucurii, dureri. Șugubăţ cum este, Ion Lungescu începe de la…  concluzie. Și în versuri:  „Fosta-i lele cât ai fost și acuma-i lucru prost!”

Apoi,  pe  măsură ce  mergem  în  urmă, mult în urmă, spre 1911, anul în care s-a născut, lucrurile  devin  mai  bune. Mai   cu  un anume rost. În 20 martie 1933 a fost încorporat la Grupul de Pompieri Pitești. De  la înălţimea tinereţii de  atunci, a încercat chiar și stofa de erou. Și i-a cam ieșit! A fost binefăcătorul  orașului Câmpulung,  în   timpul incendiului din 1934, în care au ars peste 40 de  case. A   salvat, din   flăcări, oameni  și bunuri. Cu  un  preţ cam  mare, ce-i drept: două săptămâni de spitalizare,  cu arsuri și intoxicaţie cu fum. A fost decorat cu medalia

„Bărbăţie   și credinţă clasa  a  II-a”, în  baza Înaltului Decret   2905/1934.  Adică el a fost decorat de Regele  Mihai, nu de  fitecine,  să fim bine înţeleși!  Sigur că a luptat și în al Doilea  Război Mondial: „Am fost pe câmpia Brăilei, n-aveam nici  zi, nici noapte, era foc peste tot.  Bombardamente, nemţi, se făceau cratere  cât  casa. Acolo   mi-au lovit  partea dreaptă, ochiul și urechea mi-au  rămas cu hibă, pe veci. Ei, și-am  mai avut necazuri, destule,  când am mâncat bătaie de la legionari, la prima votare. M-au pus la  supraveghere, să fac cruce pe spate la toţi care  nu votează cu  ei. Și  cum  n-am  făcut, mi-am luat-o! Și  în  comunism  a  fost  viaţă  grea, aveam două hectare de pământ și îmi cereau dări la stat peste puterile mele. Primarul, ca să se pună bine la judeţ, mă obliga  să  dau miel, taur, porc,  păsări, cereale, cam tot ce aveam. Și acum e sărăcie, pensie  mică, vreo

400  de lei, cu aia de veteran cu tot. Dar, pentru mine, ce-a fost mult a trecut, mai e doar puţin!”

Oare într-o sută de ani se adună și multe bucurii? Oho, cu carul: „Nouă fraţi am avut, doar că eu am rămas ultimul. Casa pe care o vedeţi, făcută de la zero, cu soţia. Via, fâneaţa, animalele. Grajdurile  în  care mi-a intrat ursul, de două ori. Familia și iar familia, cam asta rămâne sfânt. Femeia mea a plecat dincolo de 17 ani, de atunci m-am împăcat și cu Dumnezeu. Am început să merg la biserică, să-i aprind lumânări. Dar  acum nu mai pot, decât când oi merge definitiv”.

Întreb  de  unde  se  trage   longevitatea, care-i secretul. Că,  de, nu-i de ici, de colo, să trăiești peste un veac. „Poate  că-i prea mult”, zice  nea  Ion.  „La   anii  mei, credeţi-mă, nu prea ai ce să faci. Trăitul ăsta are și el un rost, cât  ești în  putere. Acum  e, așa, un  fel  de așteptare. Nici  nu mai știi dacă ești în viaţa asta sau în aia de apoi!”

Nicolae  Muraru   încearcă  să-și îmbuneze socrul: „Hai, că nu-i chiar așa de rău, uite ce toamnă frumoasă!” Apoi, către noi: „Se cam plictisește, săracul! Dar viaţa lungă i se trage, cred, de la felul lui liniștit de a fi. Nu s-a certat cu nimeni, a fost împăciuitor și în familie, nu s-a agitat fără rost, cum e acum, cu stresurile. El    are  program  de  somn, de  masă, mănâncă doar gătit, nu prostii de astea cumpărate.  Bea  foarte mult lapte, mai și câte o tărie, dar  nu  când  ia   medicamente. Stă pe-afară  toată  ziua, nu-i  place   în   casă. Ograda  asta e lumea lui, n-a  fost  în plecări, concedii, aici a trăit toată viaţa. Nici  la spital nu s-a dus, până la 90 de ani, când l-au operat de hernie. Mie mi se pare un om calm și la locul lui, ăsta e secretul! Îl cunosc de peste 50 de  ani  și n-am avut  vorbe  grele. Doar  că acum ţipăm unul la altul, din motive de surzeală. Eu  am încercat și prin semne, dar se dă că n-ar pricepe, face pe nebunul!”

Plutonierul    major    în    rezervă   Ion Lungescu  răsfoiește Flacăra. Și el și revista au 100 de ani. Mâinile  aduc a pământiu, paginile strălucesc în culorile vieţii. Nu știu de ce, nea Ion ne mulţumește că am venit. Insistent, de câteva ori. Apoi se chinuie, din cauza tremuratului, să-mi sărute mâna. Îl îmbrăţișez, cu  cârje  cu  tot, ca  și cum  m-aș  ruga. Dă, Doamne,  și omului „trup” de revistă!  Să-și poată schimba coperta sau layout-ul    ori  de câte ori are chef. Și să poată întineri când poftește. Chiar și la 100 de ani!

 

text Liliana Petruş, foto Octavian Tibăr, şi arhiva Ion Lungescu

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2011 Tweet

Thursday, November 3rd, 2011 at 7:00 am, DOSAR, RSS feed