UN PERSONAJ DIN DA Vinci Code: Opus Dei vine la Bucureşti

„Opus Dei” (în latină, „Opera, Lucrarea Domnului”) este una dintre cele mai controversate orga­nizaţii ale Bisericii Catolice din toate timpurile.

Punctul forte al Opus Dei este caracte­rul ei laic: membrii ei nu sunt călugări, oameni retraşi din viaţa socială, ci, majori­tatea, oameni exercitând diverse profesii, unii dintre ei activând în domenii de vârf. De altfel, ideologia Opus Dei îşi propune să unească ideea de viaţă socială şi de viaţă contemplativă, promovând idealul sfinţeniei în mijlocul lumii, nu în afara ei. Orice om, spune fondatorul organizaţiei, părintele Josemarîa Escrivâ, poate deveni sfânt şi trebuie să urmărească acest lucru în tot cursul vieţii sale. Pentru aceasta, el trebuie să îşi sacralizeze activităţile sale cotidiene, să le facă foarte bine, ca pe o ofrandă adusă Domnului şi ca pe un mijloc de a-ţi ajuta semenii.

Opus Dei este aşteptată să îşi deschidă o filială la Bucureşti. (Ştirea apare în ziare româ­neşti de la sfârşitul anului trecut şi începutul anului acesta, care citează un interviu acordat de Monseniorul Javier Echevarria, şeful O.D., pentru publicaţia Inside the Vatican, preluat de revista Lumea Catholica).

Misiunea organizaţiei constă, conform spuselor părintelui fondator, în a-i ajuta pe oameni să înţeleagă că viaţa lor este o cale spre sfinţenie: orice om poate deveni un sfânt în locul în care se află, îndeplinindu-şi munca sa şi trăind alături de familie şi de semenii săi. Dincolo de mesajul teologic, destul de îndrăzneţ, de altfel, Opus Dei oferă suportul material necesar pentru ca membrii ei să pună în practică aceste pre­cepte. Organizaţia oferă un fel de „şcolari­zare” religioasă, care cuprinde seminare, întruniri, ateliere, ore de pregătire doctri- nală, spirituală, dar şi profesională. Opus Dei deţine pentru aceasta luxoase centre rezidenţiale în întreaga lume: aici trăiesc membrii celibatari ai organizaţiei, se desfăşoară activităţi de recrutare sau de formare.

Pe lângă aceste centre, Opus Dei e implicată într-o reţea întreagă de activităţi sociale, în fondarea şi conducerea unor instituţii şi fundaţii non-profit, grupate sub numele „Lucrările Corporatiste ale Opus Dei (şcoli şi universităţi, centre de formare). Investiţiile non-profit în care e implicată Opus Dei valorează cel puţin 2,8 miliarde de dolari. Sumele uriaşe pe care le rulează pentru activităţile sociale non-profit, ca şi implicarea unor membri Opus De/În poli­tică, în guvernele unor dictatori precum spa­niolul Franco, chilianul Pinochet sau perua­nul Fujimori, dar şi în structuri precum FBI, constituie, de altfel, argumentele principale pentru care Opus Dei a fost şi este incrimi­nată: pare mai mult o organizaţie bine pusă la punct care se extinde cu scopul de a domina politic, economic şi ideologic scena mondială.

Lipsa transparenţei (membrii păstrează secretul aderării la organizaţie), pe care unii jurnalişti au apropiat-o de practicile franc­masone sau ale sectelor, conduce la crearea unei zone de mister şi de contro­verse în jurul organizaţiei. Totuşi, dincolo de simple speculaţii, câteva evidenţe trebuie luate în seamă: averile Opus Dei sunt impresionante şi provin din fonduri obscure (numai recentul sediu central din New York costă cca. 50 milioane de dolari); reţeaua ei de relaţii în lumea universitară, de afa­ceri şi politică este întinsă. în plus, în ulti­mii ani, mai mulţi membri Opus Dei au fost implicaţi în diverse scandaluri, politice sau mediatice. Spre exemplu, e suspectat ca membru Opus Dei Louis Freeh, şeful FBI din 1993 până în 2001. în 2001 Freeh demisionează în urma scandalului stârnit în jurul agentului FBI Robert Hanssen, arestat pentru spionaj în favoarea ruşilor. Hanssen şi-a recunoscut apartenenţa la Opus Dei, alături de întreaga familie. Atât Freeh, cât şi Hanssen sunt catolici practicanţi, taţi a mai mulţi copii (membrii Opus Dei nu practică contracepţia); nu întâmplător, unul dintre fiii lui Freeh urmează, ca şi trei dintre băieţii lui Hanssen, The Heights School din Potomac, Maryland, şcoală condusă de Opus Dei.

Opus Dei e o organi­zaţie care numără 87.000 de membri (în 80 de ţări), dintre care doar 1.900 sunt preoţi şi restul laici. în afară de aceştia, mai sunt şi „cooperanţii”, simpati­zanţi de orice religie, care ajută organizaţia în diverse moduri, mai ales financiar. Membrii Opus Dei sunt, cei mai mulţi, oameni căsătoriţi şi cu familii, care îşi urmează carie­rele profesionale. Ei se numesc supernume- rari, contribuie finan­ciar la Opus Dei şi au datorii religioase sim­ple precum aceea de a se mga zilnic, de a participa la întrunirile oiganizaţiei şi la diver­se alte activităţi. Pe lângă supernumerari, mai există încă trei categorii, acestea de celibatari: numerarii, bărbaţi şi femei, care trăiesc, separaţi pe sexe, în centrele spe­ciale ale Opus Dei, dar care au carierele lor profesionale şi donează întregul câştig organizaţiei; asistente­le numerare (doar femei) care trăiesc în aceste centre şi se ocupă exclusiv de îngrijirea lor şi a rezi­denţilor acestora; aso­ciaţii, tot celibatari, trăind în afara centre­lor, dar cu obligaţii familiale şi profesionale.

Deşi oficial nu practică decât „discreţia”, organizaţia a fost acu­zată de închidere, manipulare şi de cultivarea secretului la toate nivelu­rile. Veronique Duborgel, una dintre persoanele care au părăsit organi­zaţia după o lungă experienţă trau­matizantă, a făcut dezvăluiri sur­prinzătoare în cartea sa în infernul lui Opus Dei, publicată anul trecut la reputata editură Albin Michel din Paris: membrii Opus Dei nu au voie să-şi deconspire apartenenţa la organizaţie, nici măcar persoanelor apropiate, dar, în schimb, trebuie să dezvăluie toate detaliile vieţii personale superiorilor din organi­zaţie şi sunt obligaţi să atragă sau să racoleze în fiecare an noi membri din propriul anturaj. Şi alte voci s-au ridicat pentru a confirma aceste declaraţii. Doi reputaţi jurnalişti fran­cezi, Benedicte şi Patrice des Mazery (el, jurnalist la Canal Plus), autorii unei anchete şi ai unei cărţi despre Opus Dei (tradusă şi la noi, la ProEditura), acuză, printre altele, organizaţia de prozelitism în rândul minori­lor.

Aceasta este şi una dintre acuzele con­firmate de cercetările Centrului Contra Manipulărilor Mentale de la Paris, asociaţie specializată, agreată de Ministerul Edu­caţiei Naţionale şi de Ministerul Tineretului şi Sporturilor francez. Părinţii unor minori care au intrat în Opus Dei confirmă insis­tenţa organizaţiei în a atrage mai ales copii superdotaţi prin metode diverse, dintre care nu lipsesc manipularea şi disimularea. în site-ul ODAN (Opus DeiAwareness Network) se află de asemenea mărturiile unor ex-membri, cooptaţi de Opus De/încă de pe băncile şcolii. în acest sens, încă din 1981, cardinalul englez Basil Hume reco­manda Opus Dei să interzică adeziunea minorilor la organizaţie. Un alt document oficial din anii ’90, raportul Comisiei parla­mentare belgiene în problema sectelor, includea Opus Dei pe o listă de grupări pre­cum Moon, Ordinul Templului solar, Aum şi alte secte sataniste. Secretomania organi­zaţiei, practicile care limitează şi încalcă libertatea individului, supunerea oarbă faţă de organizaţie şi tehnicile subversive de racolare constituie argumente forte în con­damnarea organizaţiei, atât în documentele oficiale, cât şi în mărturiile individuale. O sursă BBC îl citează chiar pe părintele Escrivâ susţinând că „trebuie să fim puţin nebuni… trebuie să te ucizi pe tine însuţi pentru cauza prozelitismului”.

Totuşi, în ciuda secretomaniei mult cri­ticate, există o listă a membrilor marcanţi ai Opus Dei, publicată în monitorul oficial al organizaţiei, Romana, care nu îi include însă şi pe numeroşii „cooperanţi”. în această listă se pot regăsi nume de pe scena contemporană precum Ruth Kelly, secretar de Stat pentru Transport în Marea Britanie (din 2007), Paola Binetti, senator italian (din 2006), Adolfo Suarez, preşedinte al guvernului în Spania anilor ’78-82, ca şi o serie întreagă de miniştri din timpul dictaturii franchiste. (Opus Dei a fost fondată în 1928, la Madrid, şi s-a extins în întreaga Spanie în timpul regimului lui Franco.)

Dincolo de controversele insti­gate de „lista de membri” mai mult sau mai puţin secreţi ai Opus Dei şi de funcţiile de putere ocupa­te de aceştia, trebuie subliniat că organizaţia îşi desfăşoară totuşi activitatea în cadrul Bisericii Catolice, încă din 1950, când Papa Pius al Xll-lea a aprobat intra­rea organizaţiei în cadrul Bisericii Catolice. în 1982 i-a fost acordată titulatura, unică în interiorul Bisericii, de „prelatură personală”, ceea ce înseamnă că sub juris­dicţia Opus Dei intră toate persoa­nele afiliate, indiferent unde s-ar afla acestea. în plus, ca o confir­mare finală, fondatorul organi­zaţiei, părintele Escrivâ (care este şi marchiz de Peralta, rang solici­tat şi obţinut în 1968!) este beati­ficat în 1992, iar în 2002 Papa Paul al ll-lea îl canonizează, la doar 27 ani după moartea sa, situaţie de asemenea excepţională în istoria Bisericii. Ba chiar mulţi jurnalişti au caracterizat Opus Dei ca fiind promotoarea unor principii şi practici religioase conservatoare (mortificare, interzicerea avortului şi a contracepţiei, incriminarea homosexualităţii etc.).

In ultimii ani, o serie de roma­ne au în centru misterioasa organi­zaţie: John Case, Codul genetic (tradusă anul acesta şi în română), Codul lui Da Vinci, de Dan Brown (plus filmul, lansat în 2006) sau, cea mai recentă, Camino 999 (titlu aluziv la opera părintelui Escrivâ, Calea, conţinând, cifră „magică”, exact… 999 de maximei). Autoarea acestui poli- cier, Catherine Fradier, a fost atacată în instanţă de Opus Dei, dar sentinţa a fost pronunţată nulă de Tribunalul din Paris. Toate aceste cărţi fac din Opus Dei un adevărat mit negativ contemporan (Mafia sfântă, Francmasoneria albă sau Caracatiţa Domnului), amestecând ficţiune, zvonuri şi date reale, după o reţetă care asigură succesul.