ZOOM

Un popor de turnători?

April 11th, 2011, com 2 comentarii

Lista persoanelor publice semnalate drept foşti colaboratori ai Securităţii este lungă şi complicată. Complicată pentru că unii au măr­turisit singuri, alţii au verdict CNSAS, alţii au contestat acest verdict, au pierdut într-o instanţă, au câştigat în alta şi nimeni nu mai ştie „cum a rămas”, iar alţii – ca Dan Voiculescu – au sentinţa definitivă şi irevocabi­lă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar au anunţat că se vor adresa CEDO şi sunt şanse bune ca, până să se pronunţe CEDO, să se înfi­inţeze şi un tribunal galactic, aşa că povestea nu se va sfârşi.

La începutul anilor ’90 a făcut vâlvă „elimi­narea din colectiv” a trei ziarişti de la România liberă şi Caţavencu: Sorin Roşca Stănescu, Florin Gabriel Mărculescu, respectiv Felix Anton Rizea (ultimii doi decedaţi între timp). În toate cele trei cazuri, colegii le-au reproşat nu atât colaborarea cu Securitatea, cât faptul că au tăcut chitic, punând publicaţiile respective, vârfuri de lance ale luptei împotriva securişti- lor, într-o postură penibilă.

De altfel, şi alte persoane deconspirate, pre­cum ziariştii Carol Sebastian şi Cornel Ivanciuc, aveau o imagine publică de justiţiari sau măcar de oameni care au riscat mult prin ceea ce au scris si publicat înainte de 1990 – cazul scriitorului Ioan Groşan. Pe listă figurea­ză şi artişti de prim rang, precum regizorul Cornel Todea, muzicianul Johnny Răducanu, regizorul Lucian Pintilie (care a povestit sin­gur, la Şcoala de vară de la Sighet, despre ceea ce i se pare doar a fi un teribilism juvenil!). Nu lipsesc nici feţele bisericeşti (Mitropolitul Bartolomeu Anania, ÎPS Antonie Plămădeală, Arhiepiscopul Pimen) şi nici măcar cascadorii! (Szoby Cseh). Cât despre politicieni, aici sur­prizele parcă nu sunt aşa de mari, mai ales că în cazul celor care au făcut puşcărie politică pro­babil e vorba despre declaraţii smulse în condiţii dramatice, motiv pentru care daţi-mi voie să nici nu-i mai amintesc. Nu de aceleaşi circumstanţe se bucură însă mai tinerii Ion Ghişe sau Mona Muscă – ultima luptând ani la rând pentru o lege a lustraţiei!

Deşi cele 30-40 de persoane publice dove­dite până acum drept turnători nu pot constitui un eşantion reprezentativ, nu putem să nu observăm că grupul politicienilor e alcătuit aproape exclusiv din liberali. Ne putem între­ba, fireşte, dacă nu cumva ceilalţi şi-au şters mai bine urmele…

A doua experienţă personală legată de Securitate nu e mai puţin interesantă, deşi s-a petrecut post festum (?). În august 2006, ener­vat de impresia generală care se crease şi mai ales de afirmaţia aberantă a lui „Felix”, con­form căreia toţi am fi colaborat într-un fel sau altul, am încercat să lansez o campanie indivi­duală sub sloganul „Românii nu sunt un popor de turnători”. La naiba!, în definitiv marea majoritate a românilor nici măcar n-au stat de vorbă vreodată cu un securist – cel puţin nu şti­ind că e securist!

Am adresat unui număr de 85 de persoane publice invitaţia de a „semna” declaraţia – mult mai restrictivă decât ceea ce prevede „Legea Ticu” – „Nu am colaborat niciodată, în nici un fel, cu Securitatea”.

Au făcut-o – e prima dată când public lista – Cristian Greţcu, Cristi Dimitriu (redactor-şef Mediafax), Ovidiu Nahoi, Victor Ciutacu, Iaromira Popovici, Pavel Şuşară, Rodica Palade, Armand Goşu, Marian Chiriac (Hotnews), Daniela Nane, Ioan Codruţ Şereş.

Dintre ceilalţi, unul m-a refuzat pe motiv că nu vrea să apară niciodată pe nici o listă. Altul, argumentând că, deşi n-a colaborat cu Securitatea, nu se poate considera curat, de vreme ce a făcut alte tipuri de compromisuri (frumos, nu?). Restul n-au răspuns – invitaţia era pe mail, tocmai pentru a le da tuturor posi­bilitatea de a se face că plouă. Pe oamenii prea apropiaţi am preferat să nu-i întreb. N-aş fi ştiut cum să gestionez eventuala lor tăcere…

Campania a eşuat, pentru că n-am reuşit să obţin susţinerea presei. În visele mele, lista urma să devină publică şi să crească. Dar erau altele mai interesante, bag seama.

Ne-am cam lămurit, în aceste două decenii, cu motivele pentru care patru milioane şi jumă­tate de români au devenit membri PCR. Cele mai multe explicaţii sunt din categoria „Pentru că, fără apartenenţa la Partid, nu puteau să obţină (sau obţineau mult mai greu)…” (pro­movarea profesională, un titlu universitar, un titlu ştiinţific, publicarea unei cărţi, repartiţie de casă – chiar şi pentru cele cumpărate, nota bene! -, o deplasare în străinătate etc.). În anii ’50 putea fi şi de frică, deşi pe atunci erau primiţi mai degrabă cei care mureau să intre, nu cei care o făceau că n-aveau de ales. În perioada 1968-1971 (dar nu numai), au existat oameni care au intrat în Partid din convingere, chiar dacă nu erau comunişti, sperând în conti­nuarea deschiderii spre Vest şi crezând sincer că pot fi de folos. În fine, mulţi au devenit membri PCR pur şi simplu pentru că „le-a venit rândul”, li s-a propus, erau şi alţii, „mare scofală!”

Dacă, la începutul anilor ’90, Mona Muscă ar fi declarat public: „Am dat nişte declaraţii Securităţii, mi le asum, din câte ştiu n-am făcut rău nimănui, aştept să demonstreze cineva con­trariul” – mai mult ca sigur că ar fi şi azi o vedetă (de bună calitate a scenei politice.

Cu Securitatea, lucrurile sunt mai compli­cate, îţi trebuie motive mult mai tari. E drept, aşa cum vecinii lagărelor de exterminare au susţinut că nu ştiau de la ce vine fumul şi în general ce se-ntâmplă acolo, destui români adulţi şi vârstnici au afirmat că nu ştiau mai nimic despre Gulagul românesc (ceea ce uneori chiar e adevărat), iar pe luptătorii antico­munişti din munţi îi consideră şi azi legionari criminali. Dar nimeni nu poate să spună că nu ştia cu ce se ocupă Securitatea în afară de a vâna spioni. Iar când aşterneai pe delaţiune cuvintele „are o atitudine duşmănoasă faţă de…”, ştiai ce-l paşte pe omul respectiv. În alte ţări din Est deconspirarea turnătorilor s-a petrecut rapid, cvasi-total şi fără dureri, adică fără a avea drept urmări aşa-zisa „vânătoare de vrăjitoare”, lozincă dragă celor cu musca pe căciulă. Modelul era mai vechi: în Franţa post­belică, scriitorii prieteni cu nazismul au fost lăsaţi să publice în continuare, dar cu menţiu­nea „Colaboraţionist” pe coperta cărţii.

De altfel, şi la noi, în puţinele cazuri cunos­cute – măcar de către victime! – nu s-a întâm­plat ca un fost torţionar ori delator să ia măcar o palmă de la un fost puşcăriaş politic. Covârşitoarea majoritate a vinovaţilor şi-au văzut liniştiţi de viaţa lor, cei mai tineri au prosperat, cei vârstnici şi-au consumat liniştiţi pensiile (consistente, în cazul ofiţerilor) şi, când le-a sunat ceasul, au murit în patul lor. Acum e prea târziu pentru o clarificare reală, mai ales că destule urme s-au şters, iar o parte dintre dosare au fost sustrase şi folosite exclusiv ca mijloace de şantaj politic. Aşa-i la noi.

Nu mai rămâne decât un singur lucru: felul în care fiecare reuşeşte să se împace sau nu cu ceea ce a făcut. Dar asta nu mai e istorie, ci psi­hologie.

Taguri:

Comentarii

  1. Braun Oral B says:

    Very fantastic information can be found on weblog .

  2. Get your online degree!…

    Left you a trackback for your readers to help them get an online degree….

Comenteaza