Un popor de turnători?

April 11th, 2011, Tudor Calin Zarojanu

Lista persoanelor publice semnalate drept foşti colaboratori ai Securităţii este lungă şi complicată. Complicată pentru că unii au mărturisit singuri, alţii au verdict CNSAS, alţii au contestat acest verdict, au pierdut într-o instanţă, au câştigat în alta şi nimeni nu mai ştie „cum a rămas”, iar alţii – ca Dan Voiculescu – au sentinţa definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar au anunţat că se vor adresa CEDO şi sunt şanse bune ca, până să se pronunţe CEDO, să se înfiinţeze şi un tribunal galactic, aşa că povestea nu se va sfârşi.

La începutul anilor ’90 a făcut vâlvă „eliminarea din colectiv” a trei ziarişti de la România liberă şi Caţavencu: Sorin Roşca Stănescu, Florin Gabriel Mărculescu, respectiv Felix Anton Rizea (ultimii doi decedaţi între timp). În toate cele trei cazuri, colegii le-au reproşat nu atât colaborarea cu Securitatea, cât faptul că au tăcut chitic, punând publicaţiile respective, vârfuri de lance ale luptei împotriva securişti- lor, într-o postură penibilă.

De altfel, şi alte persoane deconspirate, precum ziariştii Carol Sebastian şi Cornel Ivanciuc, aveau o imagine publică de justiţiari sau măcar de oameni care au riscat mult prin ceea ce au scris si publicat înainte de 1990 – cazul scriitorului Ioan Groşan. Pe listă figurează şi artişti de prim rang, precum regizorul Cornel Todea, muzicianul Johnny Răducanu, regizorul Lucian Pintilie (care a povestit singur, la Şcoala de vară de la Sighet, despre ceea ce i se pare doar a fi un teribilism juvenil!). Nu lipsesc nici feţele bisericeşti (Mitropolitul Bartolomeu Anania, ÎPS Antonie Plămădeală, Arhiepiscopul Pimen) şi nici măcar cascadorii! (Szoby Cseh). Cât despre politicieni, aici surprizele parcă nu sunt aşa de mari, mai ales că în cazul celor care au făcut puşcărie politică probabil e vorba despre declaraţii smulse în condiţii dramatice, motiv pentru care daţi-mi voie să nici nu-i mai amintesc. Nu de aceleaşi circumstanţe se bucură însă mai tinerii Ion Ghişe sau Mona Muscă – ultima luptând ani la rând pentru o lege a lustraţiei!

Deşi cele 30-40 de persoane publice dovedite până acum drept turnători nu pot constitui un eşantion reprezentativ, nu putem să nu observăm că grupul politicienilor e alcătuit aproape exclusiv din liberali. Ne putem întreba, fireşte, dacă nu cumva ceilalţi şi-au şters mai bine urmele…

A doua experienţă personală legată de Securitate nu e mai puţin interesantă, deşi s-a petrecut post festum (?). În august 2006, enervat de impresia generală care se crease şi mai ales de afirmaţia aberantă a lui „Felix”, conform căreia toţi am fi colaborat într-un fel sau altul, am încercat să lansez o campanie individuală sub sloganul „Românii nu sunt un popor de turnători”. La naiba!, în definitiv marea majoritate a românilor nici măcar n-au stat de vorbă vreodată cu un securist – cel puţin nu ştiind că e securist!

Am adresat unui număr de 85 de persoane publice invitaţia de a „semna” declaraţia – mult mai restrictivă decât ceea ce prevede „Legea Ticu” – „Nu am colaborat niciodată, în nici un fel, cu Securitatea”.

Au făcut-o – e prima dată când public lista – Cristian Greţcu, Cristi Dimitriu (redactor-şef Mediafax), Ovidiu Nahoi, Victor Ciutacu, Iaromira Popovici, Pavel Şuşară, Rodica Palade, Armand Goşu, Marian Chiriac (Hotnews), Daniela Nane, Ioan Codruţ Şereş.

Dintre ceilalţi, unul m-a refuzat pe motiv că nu vrea să apară niciodată pe nici o listă. Altul, argumentând că, deşi n-a colaborat cu Securitatea, nu se poate considera curat, de vreme ce a făcut alte tipuri de compromisuri (frumos, nu?). Restul n-au răspuns – invitaţia era pe mail, tocmai pentru a le da tuturor posibilitatea de a se face că plouă. Pe oamenii prea apropiaţi am preferat să nu-i întreb. N-aş fi ştiut cum să gestionez eventuala lor tăcere…

Campania a eşuat, pentru că n-am reuşit să obţin susţinerea presei. În visele mele, lista urma să devină publică şi să crească. Dar erau altele mai interesante, bag seama.

Ne-am cam lămurit, în aceste două decenii, cu motivele pentru care patru milioane şi jumătate de români au devenit membri PCR. Cele mai multe explicaţii sunt din categoria „Pentru că, fără apartenenţa la Partid, nu puteau să obţină (sau obţineau mult mai greu)…” (promovarea profesională, un titlu universitar, un titlu ştiinţific, publicarea unei cărţi, repartiţie de casă – chiar şi pentru cele cumpărate, nota bene! -, o deplasare în străinătate etc.). În anii ’50 putea fi şi de frică, deşi pe atunci erau primiţi mai degrabă cei care mureau să intre, nu cei care o făceau că n-aveau de ales. În perioada 1968-1971 (dar nu numai), au existat oameni care au intrat în Partid din convingere, chiar dacă nu erau comunişti, sperând în continuarea deschiderii spre Vest şi crezând sincer că pot fi de folos. În fine, mulţi au devenit membri PCR pur şi simplu pentru că „le-a venit rândul”, li s-a propus, erau şi alţii, „mare scofală!”

Dacă, la începutul anilor ’90, Mona Muscă ar fi declarat public: „Am dat nişte declaraţii Securităţii, mi le asum, din câte ştiu n-am făcut rău nimănui, aştept să demonstreze cineva contrariul” – mai mult ca sigur că ar fi şi azi o vedetă (de bună calitate a scenei politice.

Cu Securitatea, lucrurile sunt mai complicate, îţi trebuie motive mult mai tari. E drept, aşa cum vecinii lagărelor de exterminare au susţinut că nu ştiau de la ce vine fumul şi în general ce se-ntâmplă acolo, destui români adulţi şi vârstnici au afirmat că nu ştiau mai nimic despre Gulagul românesc (ceea ce uneori chiar e adevărat), iar pe luptătorii anticomunişti din munţi îi consideră şi azi legionari criminali. Dar nimeni nu poate să spună că nu ştia cu ce se ocupă Securitatea în afară de a vâna spioni. Iar când aşterneai pe delaţiune cuvintele „are o atitudine duşmănoasă faţă de…”, ştiai ce-l paşte pe omul respectiv. În alte ţări din Est deconspirarea turnătorilor s-a petrecut rapid, cvasi-total şi fără dureri, adică fără a avea drept urmări aşa-zisa „vânătoare de vrăjitoare”, lozincă dragă celor cu musca pe căciulă. Modelul era mai vechi: în Franţa postbelică, scriitorii prieteni cu nazismul au fost lăsaţi să publice în continuare, dar cu menţiunea „Colaboraţionist” pe coperta cărţii.

De altfel, şi la noi, în puţinele cazuri cunoscute – măcar de către victime! – nu s-a întâmplat ca un fost torţionar ori delator să ia măcar o palmă de la un fost puşcăriaş politic. Covârşitoarea majoritate a vinovaţilor şi-au văzut liniştiţi de viaţa lor, cei mai tineri au prosperat, cei vârstnici şi-au consumat liniştiţi pensiile (consistente, în cazul ofiţerilor) şi, când le-a sunat ceasul, au murit în patul lor. Acum e prea târziu pentru o clarificare reală, mai ales că destule urme s-au şters, iar o parte dintre dosare au fost sustrase şi folosite exclusiv ca mijloace de şantaj politic. Aşa-i la noi.

Nu mai rămâne decât un singur lucru: felul în care fiecare reuşeşte să se împace sau nu cu ceea ce a făcut. Dar asta nu mai e istorie, ci psihologie.