- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Un popor de turnători?

În decembrie 1989 lucram în Centrul de Calcul al Ministerului Metalurgiei. Cu vreun an în urmă primisem un telefon surpriză: tovarăşul Slăvescu mă invita la el. Am bâiguit „Sigur!” şi abia după ce am închis mi-am dat seama că nu ştiu nici un tovarăş Slăvescu.

Am consultat-o pe secretara noastră, care s-a prins imediat: „E securistul ministerului! La patru, la capătul coridorului!” Alta acum! E drept, nu mă cenzuram în nici un fel. Şi nu mă refer numai la bancuri. De fiecare dată când se publica o nouă magistrală cuvântare, colegii mă aşteptau cu ziarul deschis pe masă, să le citesc cu intonaţie… Asta se întâmpla într-un birou de 16 oameni, uşă-n uşă cu directorul şi pe acelaşi etaj cu ministrul. Staţi liniştiţi, n-am păţit nimic. Dar acum? Era oare ziua Judecăţii? Aveam să-mi plătesc teribilismul?

Am intrat în ultimul birou de la patru. O încăpere mare, în care pierdeau timpul doi cetăţeni. Unul dintre ei mi-a zis că n-au nici un Slăvescu, dar apoi i s-a aprins un bec: „A!, poate alături, la poliţie!” Era o uşă dincolo de capătul coridorului, izolată pe un mic palier, puteai să juri că-i o debara acolo. Tov. Slăvescu – tânăr şi arătos, un Rucăreanu tânăr – m-a întâmpinat cu un zâmbet larg, m-a invitat să iau loc, a închis uşa, a tras în faţa ei o draperie de catifea (!), s-a aşezat la rându-i şi, după o pauză plină de surâsuri, m-a-ntrebat brusc:

A urmat, vreme de un sfert de oră, o dis­cuţie uşor psihedelică, în care omul s-a arătat interesat de calculatoare („să-mi explicaţi odată, când aveţi timp”!), de viaţa mea profe­sională şi, între altele, m-a-ntrebat dacă sunt

mulţumit de salariu! M-am uitat lung la el, doar că nu i-am bătut obrazul, şi am răspuns zâmbind:

– Da, sunt mulţumit de salariu…

Ne-am despărţit cordial şi nu ne-am mai revăzut decât după revoluţie, când m-a abor­dat în curtea unei şcoli, şi mai afabil decât prima dată, încântat de revedere, fără cea mai vagă intenţie de-a se feri. De ce s-ar fi ferit? Eu devenisem ziarist, el om de afaceri.

E o poveste cu tâlc? Fireşte. Fusese o tato­nare. Eşuată. Nu spusesem nimic revoluţionar, dar un ochi format a înţeles că nu sunt dispo­nibil. Că nu le pot fi de folos. Securitatea nu mai recruta demult de-a valma şi cu forţa. Se subtilizase. Căuta oameni dispuşi şi utili. Care chiar să le dea ceva, nu să-i ameţească. Pentru asta, îi selecta. Sunt convins că, pentru foarte mulţi, ca în cazul meu, nici nu se ajungea la o propunere de colaborare, cădeau la „prese- lecţie”.

Acestea sunt premisele pe fundamentul cărora aşez două întrebări legate de turnătorie. Una e retorică, la cealaltă chiar nu ştiu răspun­sul: 1. De ce să torni? 2. Ce-au sperat cei care, persoane publice fiind, şi-au ascuns colabo­raţionismul vreme de 10, 15, 20 de ani?

După decembrie 1989, în legătură cu numărul foştilor informatori s-au vehiculat cifre de ordinul zecilor de mii. E mult, dar e totusi un procent infim din populaţia României, mai ales că numărul turnătorilor, ca si cel al dosarelor, acoperă 45 de ani.

Nu cred că se poate reproşa ceva celor care au semnat Angajamentul, dar n-au furnizat nici o informaţie semnificativă. Dar pentru cei­lalţi, mai ales cei recrutaţi după „obsedantul deceniu”, e greu de găsit o justificare. Faptul că unii dintre ei – aşa cum au mărturisit DUPĂ ce au fost deconspiraţi – aveau delicate probleme personale, fiind astfel vulnerabili la şantaj, nu are cum să fie o scuză. În schimbul muşamali­zării respectivei probleme ţi s-ar fi putut cere să furi sau să ucizi, nu? Pe de altă parte, ştim sigur că, în destule cazuri, preţul turnătoriei (ca şi al tuturor celorlalte forme de colaboraţio­nism) nu era să scapi de o belea, ci să obţii un avantaj.

A doua întrebare rămâne pentru mine halucinantă. Chiar au crezut că n-o să se afle niciodată? Inclusiv după ce fuseseră deconspi- raţi alţii şi alţii şi alţii? Explicaţia „oficială” – că de fapt n-au făcut nimic rău, deci n-aveau ce să mărturisească – nu stă în picioare nici o secun­dă: dacă te ştii nevinovat, spui a doua zi după ce ai devenit persoană publică: Fraţilor, să ştiţi că am semnat, n-am avut de ales, dar n-am adus nici un prejudiciu nimănui, sunt curat!

loan Groşan s-a explicat public cu lux de detalii – dar numai după deconspirare, adică la 37 de ani după fapte şi 21 după decembrie 1989. El ar fi fost ameninţat că, dacă nu colaborează, va fi exmatri­culat din facultate.

Lista persoanelor publice semnalate drept foşti colaboratori ai Securităţii este lungă şi complicată. Complicată pentru că unii au măr­turisit singuri, alţii au verdict CNSAS, alţii au contestat acest verdict, au pierdut într-o instanţă, au câştigat în alta şi nimeni nu mai ştie „cum a rămas”, iar alţii – ca Dan Voiculescu – au sentinţa definitivă şi irevocabi­lă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar au anunţat că se vor adresa CEDO şi sunt şanse bune ca, până să se pronunţe CEDO, să se înfi­inţeze şi un tribunal galactic, aşa că povestea nu se va sfârşi.

La începutul anilor ’90 a făcut vâlvă „elimi­narea din colectiv” a trei ziarişti de la România liberă şi Caţavencu: Sorin Roşca Stănescu, Florin Gabriel Mărculescu, respectiv Felix Anton Rizea (ultimii doi decedaţi între timp). În toate cele trei cazuri, colegii le-au reproşat nu atât colaborarea cu Securitatea, cât faptul că au tăcut chitic, punând publicaţiile respective, vârfuri de lance ale luptei împotriva securişti- lor, într-o postură penibilă.

De altfel, şi alte persoane deconspirate, pre­cum ziariştii Carol Sebastian şi Cornel Ivanciuc, aveau o imagine publică de justiţiari sau măcar de oameni care au riscat mult prin ceea ce au scris si publicat înainte de 1990 – cazul scriitorului Ioan Groşan. Pe listă figurea­ză şi artişti de prim rang, precum regizorul Cornel Todea, muzicianul Johnny Răducanu, regizorul Lucian Pintilie (care a povestit sin­gur, la Şcoala de vară de la Sighet, despre ceea ce i se pare doar a fi un teribilism juvenil!). Nu lipsesc nici feţele bisericeşti (Mitropolitul Bartolomeu Anania, ÎPS Antonie Plămădeală, Arhiepiscopul Pimen) şi nici măcar cascadorii! (Szoby Cseh). Cât despre politicieni, aici sur­prizele parcă nu sunt aşa de mari, mai ales că în cazul celor care au făcut puşcărie politică pro­babil e vorba despre declaraţii smulse în condiţii dramatice, motiv pentru care daţi-mi voie să nici nu-i mai amintesc. Nu de aceleaşi circumstanţe se bucură însă mai tinerii Ion Ghişe sau Mona Muscă – ultima luptând ani la rând pentru o lege a lustraţiei!

Deşi cele 30-40 de persoane publice dove­dite până acum drept turnători nu pot constitui un eşantion reprezentativ, nu putem să nu observăm că grupul politicienilor e alcătuit aproape exclusiv din liberali. Ne putem între­ba, fireşte, dacă nu cumva ceilalţi şi-au şters mai bine urmele…

A doua experienţă personală legată de Securitate nu e mai puţin interesantă, deşi s-a petrecut post festum (?). În august 2006, ener­vat de impresia generală care se crease şi mai ales de afirmaţia aberantă a lui „Felix”, con­form căreia toţi am fi colaborat într-un fel sau altul, am încercat să lansez o campanie indivi­duală sub sloganul „Românii nu sunt un popor de turnători”. La naiba!, în definitiv marea majoritate a românilor nici măcar n-au stat de vorbă vreodată cu un securist – cel puţin nu şti­ind că e securist!

Am adresat unui număr de 85 de persoane publice invitaţia de a „semna” declaraţia – mult mai restrictivă decât ceea ce prevede „Legea Ticu” – „Nu am colaborat niciodată, în nici un fel, cu Securitatea”.

Au făcut-o – e prima dată când public lista – Cristian Greţcu, Cristi Dimitriu (redactor-şef Mediafax), Ovidiu Nahoi, Victor Ciutacu, Iaromira Popovici, Pavel Şuşară, Rodica Palade, Armand Goşu, Marian Chiriac (Hotnews), Daniela Nane, Ioan Codruţ Şereş.

Dintre ceilalţi, unul m-a refuzat pe motiv că nu vrea să apară niciodată pe nici o listă. Altul, argumentând că, deşi n-a colaborat cu Securitatea, nu se poate considera curat, de vreme ce a făcut alte tipuri de compromisuri (frumos, nu?). Restul n-au răspuns – invitaţia era pe mail, tocmai pentru a le da tuturor posi­bilitatea de a se face că plouă. Pe oamenii prea apropiaţi am preferat să nu-i întreb. N-aş fi ştiut cum să gestionez eventuala lor tăcere…

Campania a eşuat, pentru că n-am reuşit să obţin susţinerea presei. În visele mele, lista urma să devină publică şi să crească. Dar erau altele mai interesante, bag seama.

Ne-am cam lămurit, în aceste două decenii, cu motivele pentru care patru milioane şi jumă­tate de români au devenit membri PCR. Cele mai multe explicaţii sunt din categoria „Pentru că, fără apartenenţa la Partid, nu puteau să obţină (sau obţineau mult mai greu)…” (pro­movarea profesională, un titlu universitar, un titlu ştiinţific, publicarea unei cărţi, repartiţie de casă – chiar şi pentru cele cumpărate, nota bene! -, o deplasare în străinătate etc.). În anii ’50 putea fi şi de frică, deşi pe atunci erau primiţi mai degrabă cei care mureau să intre, nu cei care o făceau că n-aveau de ales. În perioada 1968-1971 (dar nu numai), au existat oameni care au intrat în Partid din convingere, chiar dacă nu erau comunişti, sperând în conti­nuarea deschiderii spre Vest şi crezând sincer că pot fi de folos. În fine, mulţi au devenit membri PCR pur şi simplu pentru că „le-a venit rândul”, li s-a propus, erau şi alţii, „mare scofală!”

Dacă, la începutul anilor ’90, Mona Muscă ar fi declarat public: „Am dat nişte declaraţii Securităţii, mi le asum, din câte ştiu n-am făcut rău nimănui, aştept să demonstreze cineva con­trariul” – mai mult ca sigur că ar fi şi azi o vedetă (de bună calitate a scenei politice.

Cu Securitatea, lucrurile sunt mai compli­cate, îţi trebuie motive mult mai tari. E drept, aşa cum vecinii lagărelor de exterminare au susţinut că nu ştiau de la ce vine fumul şi în general ce se-ntâmplă acolo, destui români adulţi şi vârstnici au afirmat că nu ştiau mai nimic despre Gulagul românesc (ceea ce uneori chiar e adevărat), iar pe luptătorii antico­munişti din munţi îi consideră şi azi legionari criminali. Dar nimeni nu poate să spună că nu ştia cu ce se ocupă Securitatea în afară de a vâna spioni. Iar când aşterneai pe delaţiune cuvintele „are o atitudine duşmănoasă faţă de…”, ştiai ce-l paşte pe omul respectiv. În alte ţări din Est deconspirarea turnătorilor s-a petrecut rapid, cvasi-total şi fără dureri, adică fără a avea drept urmări aşa-zisa „vânătoare de vrăjitoare”, lozincă dragă celor cu musca pe căciulă. Modelul era mai vechi: în Franţa post­belică, scriitorii prieteni cu nazismul au fost lăsaţi să publice în continuare, dar cu menţiu­nea „Colaboraţionist” pe coperta cărţii.

De altfel, şi la noi, în puţinele cazuri cunos­cute – măcar de către victime! – nu s-a întâm­plat ca un fost torţionar ori delator să ia măcar o palmă de la un fost puşcăriaş politic. Covârşitoarea majoritate a vinovaţilor şi-au văzut liniştiţi de viaţa lor, cei mai tineri au prosperat, cei vârstnici şi-au consumat liniştiţi pensiile (consistente, în cazul ofiţerilor) şi, când le-a sunat ceasul, au murit în patul lor. Acum e prea târziu pentru o clarificare reală, mai ales că destule urme s-au şters, iar o parte dintre dosare au fost sustrase şi folosite exclusiv ca mijloace de şantaj politic. Aşa-i la noi.

Nu mai rămâne decât un singur lucru: felul în care fiecare reuşeşte să se împace sau nu cu ceea ce a făcut. Dar asta nu mai e istorie, ci psi­hologie.