tramadol and extreme weight loss tramadol online cod what is tramadol medication for dogs

xanax valium same time diazepam online valium Santa Rosa

valium 5 mg reviews diazepam 5mg valium versus ativan

can i take demerol and ambien buy ambien online allergic skin reaction to ambien

do i have to take ambien every night buy ambien online took ambien by mistake

xanax causing heart racing buy xanax how long does .50 mg of xanax stay in your system

is tramadol a controlled substance in il tramadol 50mg 377 tramadol high

difference in tramadol and percocet buy tramadol se puede tomar tramadol en el embarazo

half life tramadol hcl tramadol 50 mg can you take oxycodone 6 hours after tramadol

can you take fioricet with tramadol tramadol 50 mg is there a generic version of tramadol

LIFESTYLE

Un ritual tradus în sport

April 1st, 2008, com Un comentariu

Salt în gol! Sute de metri de hău sub picioare. O sfidare a gravitaţiei, în corzi. Valuri de adrenalină pe cap de săritor. Cel mai extrem dintre sporturi, se spune. Spectacol, nebunie, curaj. Ce s-o mai lungim, bungee jumping! O industrie de miliarde de dolari. „Inventată“ de neozeelandezul Alan John Hackett, în 1988. După ce a studiat obiceiurile băştinaşilor din arhipelagul Vanuatu (Pacificul de Sud). Şi a copiat, nici măcar discret, unul dintre ele: nagol, numit şi scufundarea pe uscat.

Şi-au câştigat respectul cu o… lanternă

Fraţii Christian şi Sebastian Ţîrţîrău, români stabiliţi în Canada şi misionari ai Societăţii Pilgrim, care are ca „obiect de activitate“ triburile izolate ale Pământului, tocmai s-au întors dintr-o expediţie în arhipelagul Vanuatu. Călătoria, iniţiatică, desigur, a durat şapte luni şi a „acoperit“ aproape o treime din suprafaţa globului. Mai mult, ai noştri, ca brazii, au traversat Pacificul aidoma vechilor exploratori, respectiv pe un vas cu pânze. O barcă, în fapt, lungă de nouă metri. Adică o „jucărie“ prin furiile oceanului: furtuni, activitate vulcanică subacvatică, recife de corali gata să zdrobească orice pluteşte pe apă. Întâlnirea cu băştinaşii din Vanuatu, însă, a meritat, cu vârf şi îndesat, toate riscurile călătoriei. Oamenii Ni-Van se pare că sunt o ultimă mostră din condiţia umană primară. În care se întâlneau, frumos, generozitatea, prietenia, ospitalitatea, bucuria de a trăi. Mă rog, toate „amănuntele“ pierdute de noi pe drum, pe măsură ce ne-am civilizat. Christian susţine că aici a întâlnit chiar oameni în stare pură, cu toate că (sau tocmai pentru că) trăiesc sălbatic şi primitiv: „Am creat o relaţie foarte apropiată cu localnicii, nicăieri nu ne-am simţit atât de acasă. Sunt inteligenţi, independenţi, curioşi, curajoşi, mândri de viaţa lor. Nu cer ajutor, au învăţat să se sprijine doar pe ei, pe faptele lor. Trebăluiesc toată ziua, sunt foarte pricepuţi la grădinărit, pescuit şi diverse lucrări în lemn. Şi, evident, joacă fotbal. Am câştigat tot respectul satului cu o… lanternă subacvatică. Văzând acest obiect, ciudat, pentru ei, Chief ne-a rugat să i-l împrumutăm, ca să vâneze peşti mari, noaptea, la reciful de corali. A fost fascinat de utilitatea lui. Când am mers la cumpărături, în Lenakel, pe partea opusă a insulei, i-am luat o astfel de lanternă, cadou. Cu acest gest i-am cucerit definitiv“.

Un băştinaş a murit sărind pentru Regina Angliei

Nagol, unul dintre cele mai importante ritualuri ale băştinaşilor Ni-Van, marchează trecerea la maturitate. Băieţii tineri, în jur de 20 de ani, trebuie să susţină această probă ca să poată deveni bărbaţi în toată regula. Paradoxal, legenda spune că obiceiul a pornit de la o probă de curaj feminin. Christian ştie povestea direct de la sursă: „O fată tânără, din Pentecost, ne-a povestit că prima dată s-a aruncat în gol o femeie. Era urmărită de soţul ei şi, de disperare, şi-a legat o liană de picioare şi s-a aruncat de pe o stâncă înaltă. Bărbatul a făcut la fel, doar că el s-a zdrobit de stânci şi a murit pe loc, în timp ce femeia a rămas în viaţă. Se spune că de atunci se practică acest ritual. Pentru ca băieţii să-şi învingă frica şi să devină bărbaţi. Alături de săritură, în sine, şi pregătirea ei este un test. Liana şi-o alege doar cel care va sări, nimeni altcineva. Asta pentru a-i învăţa pe tineri să fie responsabili, să ştie că deciziile şi alegerile lor sunt o chestiune de viaţă şi de moarte, uneori. Ca să-şi găsească liana potrivită, săritorii petrec zile întregi în junglă, în singurătate, meditând la următoarea etapă din viaţa lor“.

Ritualul se desfăşoară în sezonul ploios, respectiv în lunile mai-iunie. Se construieşte un turn din lemn, înalt de 100 de picioare, în jurul căruia se adună tot tribul. Femeile cântă şi dansează, bărbaţii îşi încurajează fiii, copiii iau aminte. Candidaţii la maturitate sunt foarte încordaţi. În mai puţin de o oră, viaţa lor se va schimba, în oricare dintre cele trei variante: dacă lianele sunt rezistente şi de lungime potrivită, vor deveni bărbaţi; dacă lianele sunt prea scurte, fruntea lor nu va atinge pământul şi se vor face de ruşine, nu vor trece testul; dacă lianele sunt prea lungi, se zdrobesc de pământ şi mor. De cele mai multe ori, ritualul este un spectacol reuşit. Tinerii se caţără pe turn, leagă două liane de vârf, apoi de gleznele lor. Şi se aruncă în gol, acompaniaţi de strigătele mulţimii. Dacă supravieţuiesc, sunt felicitaţi şi bătuţi pe umăr, bărbăteşte. Se întâmplă, însă, şi accidente, destul de des. Chiar şi atunci când ritualul se desfăşoară în prezenţa unor oaspeţi foarte importanţi. În 1974, de pildă, Regina Elisabeta, a Marii Britanii, aflată într-o vizită oficială în Vanuatu, a dorit să asiste la Nagol. Unul dintre săritori s-a făcut praf şi pulbere, chiar sub ochii Majestăţii Sale. Cinci ani mai târziu, în 1 aprilie 1979, patru membri ai Clubului de Sporturi Periculoase de la Universitatea Oxford au efectuat prima săritură modernă bungee jumping. Ei au sărit de pe podul Clifton, de la o înălţime de 250 de picioare.

Unde-i lege, nu-i morală

Gestul tinerilor britanici, inspirat de ritualul Nagol, a dat idei şi altor amatori de sporturi extreme. De această dată, însă, la nivel de afacere, aducătoare de bani. Şi nu puţini, după cum s-a văzut. Nebunia bungee jumping „învârte“ miliarde de dolari, anual. În 1988, A.J. Hackett a furat de-a binelea ritualul Ni-Van. L-a înregistrat oficial, ca sport extrem, cu titlu de proprietate. Şi a deschis prima instalaţie de bungee jumping, în Ohakune, Noua Zeelandă. Succesul a venit imediat, au urmat alte continente, alte ţări, banii au început să curgă. Dar în nici un caz spre Vanuatu, adevăratul proprietar al mărcii. Perfect legal, de altfel, pentru că băştinaşii din arhipelag habar nu aveau ce e aia copy-right. Şi nici nu le trecuse vreodată prin cap că „oamenii civilizaţi“ ar fi în stare să le fure un ritual. Şi să facă din el un spectacol cu bani. Între timp, însă, deşi cam târziu, oficialii din Vanuatu s-au sesizat şi au contactat diverse organisme internaţionale. În 24 aprilie 2006, de pildă, la a IX-a sesiune a Comitetului Interguvernamental Responsabil cu Proprietatea Intelectuală, desfăşurată la Geneva, s-a discutat şi despre bungee jumping. Delegaţia din Vanuatu a susţinut că adevăraţii proprietari nu şi-au dat niciodată acordul pentru folosirea ritualului Nagol în scop comercial. Şi că ar fi necesară măcar o reparaţie morală. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat. Pentru că lumea civilizată funcţionează după legi, fără prea multă morală. Pe când băştinaşii din Pacific funcţionează după morală, fără prea multe legi. Şi tot ei se aruncă în gol, ca să se maturizeze! În timp ce noi ne aruncăm, aşa, era să zic, de tâmpiţi!


Promotorul bungee jumping în România este firma Jump Danger (fostă SC Extremme SRL), înfiinţată, în 1998, de alpinistul Mihai Mândreanu. Primele sărituri s-au întâmplat în parcul Herăstrău, din Bucureşti, de la 60 de metri, de pe o macara. A urmat un sezon estival, la Neptun, cu aruncarea în gol pe post de atracţie turistică. Se aduna lumea ca la urs, se făceau pariuri, se transmiteau emisiuni tv în direct. Când au văzut că, în sfârşit, macaralele sunt bune la ceva, proprietarii lor au crescut chiria la 2.000 de euro pe zi. Situaţie în care Mihai Mândreanu şi-a luat jucăriile şi a plecat. Prin munţii patriei, pe coclauri, să inventeze alte modalităţi de a ne arunca în gol. În timp ce macaralele, râzând în soare, sunt folosite, sistematic şi gratuit, de tot felul de sinucigaşi.


Până să ne dumirim, era gata prăbuşit

Duminică, 16 martie 2008, ne-am aşezat „moţ” pe barajul Vidraru. Spre neliniştea jandarmilor şi poliţiştilor care păzesc acest obiectiv strategic naţional. Mihai Mândreanu e cunoscut în zonă, are doldora dosarul de aprobări. În schimb, noi, doi ziarişti purtători de o agendă şi un aparat foto, eram chiar periculoşi. Ne-au legitimat, ne-au întors pe toate părţile, ne-au urmărit, din priviri şi cu nişte câini, cât a fost ziulica de lungă. Nu acelaşi tratament „preferenţial” l-au primit şi ceilalţi gură-cască aciuaţi prin zonă. Şi nici săritorii în gol. De unde am tras concluzia că e mult mai periculos pentru ţară să scrii într-o revistă decât să te arunci în cap, de pe Vidraru. Să fie o simplă coincidenţă faptul că preşedintele Băsescu tocmai pusese tunurile pe ziarişti? Mă rog, să trecem la lucruri mai serioase. În timp ce ne holbam la platformă, să înţelegem ce şi cum, iar Mihai îşi verifica acareturile de sărit, apare un grup de francezi. Unul dintre ei, Alex, are, brusc, o revelaţie: „Ce faceţi voi, aici? A, săriţi în cap, ce drăguţ! Hai că sar şi eu, cât mă costă? OK, 100 de euro, unde e bancomatul? La 40 de kilometri? Incredibil!”. A făcut repede o chetă, de la prietenii lui şi, până să ne dumirim, era gata sărit. De-abia după aia a înţeles ce i s-a întâmplat. Era vânăt, speriat, tremura pe picioare. Instructorul, în schimb, părea încântat: „E o diferenţă de mentalitate, pur şi simplu. Ai noştri se gândesc, se uită, analizează, întreabă, se pregătesc… Ăsta a sărit întâi şi pe urmă a venit să vadă cum e treaba, cât e de sigur, de complicat”.

Opt mii de români au sărit în gol

După această săritură-surpriză, în afara concursului, cum s-ar zice, i-am aşteptat pe cei programaţi. Erau vreo şase, patru din Iaşi şi doi din Bucureşti. Au întârziat, evident. Şi nici nu erau prea hotărâţi. Că să mai vedem, să ne mai uităm, poate sare altcineva. Sincer, îi înţeleg. Mie mi se face rău numai când mă uit, dar de cum să mă şi arunc în gol! Peisajul este înfiorător: 166 de metri de hău, chiar lângă peretele barajului. Senzaţia este că, dacă te arunci, te izbeşti direct în zidul de beton şi te faci exact praf şi pulbere. Degeaba ţi se „recită“ că legile fizicii spun altceva, că balansul e în partea cealaltă, că nu s-a întâmplat niciodată vreun accident. În timp ce nehotărâţii noştri se plimbă prin zonă, spre a prinde curaj, facem o paranteză de documentare. Să vedem cum a ajuns Mihai Mândreanu să-şi pună instalaţia de bungee jumping pe Vidraru. După ce-a terminat-o cu macaralele, în 1999, s-a stabilit la Râşnov. Zonă superbă, primar înţelegător. Cu o investiţie de 33 de mii de mărci, a deschis un centru de sporturi extreme de mai mare dragul. Se sare de pe două cabluri suspendate între „colţii” Cheilor Râşnoavei, de la o înălţime de 137,5 metri. Până la cabluri se urcă într-o nacelă, preţ de o jumătate de oră. E o instalaţie foarte simplă, rudimentară, chiar, dar funcţională şi spectaculoasă. Anul trecut, din dorinţa de-a mări doza de adrenalină, Jump Danger a inaugurat instalaţia de la Vidraru. După zeci de audienţe şi sute de aprobări, evident. Şi după ce-a mai cheltuit vreo 16 mii de euro. Pe echipamente de cea mai bună calitate, importate din Franţa. Dacă merită? Aşa, pentru spectacol şi statistici, sigur că da! Instalaţia de la Vidraru este a treia ca înălţime din Europa. Ca afacere, însă, nu-i mare brânză. Ai noştri nu se prea dau în vânt după senzaţii tari. Doar opt mii de români au testat efectul bungee jumping, în zece ani. Noroc cu turiştii străini, că altfel vorbeam, deja, de faliment.

„Iubita mea, să ne-aruncăm în cap!“

În fine, un ieşean se apropie de locul faptei. Cică, de data asta, e hotărât. Şi alb ca varul! Semnează o declaraţie, pe proprie răspundere, că n-a luat droguri, n-are probleme psihice, fracturi recente şi nu este… însărcinat. Urmează colectarea zdrăngănelelor: ceas, curea, ochelari, bijuterii. Şi echiparea corespunzătoare: un fel de jambiere, de care se leagă cordoanele, şi un fel de ham, dintre picioare până la mijloc. Astfel gătită, „victima” urcă pe platformă. De care e asigurată, cu vreo trei legături, până se face racordul la corzile elastice. Omul face feţe-feţe, mâinile i s-au înnegrit de cât de tare strânge barele. Mihai Mândreanu îi explică: „Sari cu capul în jos şi cu mâinile întinse, ca şi când te-ai arunca într-un bazin. Eşti gata?” Încă nu, ne mai gândim. Şi iar ne mai socotim. Instructorul îl avertizează: „Atenţie, cu cât stai mai mult aici şi te holbezi în jos, cu atât saltul tău se duse dracului!” Dă din cap, că da. I se desface prima legătură, a doua… „Eşti gata?” Nimic. „Îţi desfac ultima legătură. 3, 2, 1… sari! Şi omul se prăvale în gol, ca un bolovan. Cu ochii ieşiţi din orbite, cu gesturi de disperat. Corzile se întind până nu mai vedem decât un punct. Presupunem că e viu. Instructorul sare în maşină şi coboară, pe serpentine, câţiva kilometri, ca să-l recupereze de la baza barajului. E cam în formă de cozonac moldovenesc, da’ zice c-a fost bine. Şi e atât de convingător încât prietenii lui îşi iau tălpăşiţa. Cu promisiunea că se întorc ei, mai târziu. Între timp, sar doi îndrăgostiţi, studenţi de la ASE, din Bucureşti. Pe rând, bineînţeles. Printre pupături, mângâieri, îmbrăţişări fierbinţi. Un fel de „iubita mea, să ne-aruncăm în cap”! După părerea instructorului, Alexandra a fost cea mai tare pe ziua de azi. S-a aruncat din prima, corect, fără disperări şi tremurat ca varga. Ca şi ceilalţi săritori, însă, nu ne poate spune mare lucru despre cum a fost în aer: „În două-trei secunde, cât durează treaba, nu ai timp să simţi altceva decât frica!”

foto Octavian Tibăr şi arhivă


Taguri:

Comentarii

  1. Malbec Wine says:

    Opposing Views…

    …Considering other alternatives is important for the creative process……

Comenteaza