Regizorul Tudor Giurgiu pune pariu că va umple sălile de cinematograf cu o comedie made in România, „Despre oameni şi melci“. Cum filozofia românului se comprimă clişeistic în toate registrele, de la băşcăliosul „haz de necaz“ la poeticul râsu’-plânsu’, se pare că îl va câştiga.
Scenariul filmului abdică în faţa celebrei formule „Viaţa bate filmul“, printr-o graţioasă reverenţă à la française, după care îşi face loc în cartea de istorie a tranziţiei noastre, la pagina
1992. Este istoria romanţată a unui grup de muncitori de la ARO care, ameninţaţi de faliment şi de şomaj, decid să-şi doneze sperma, iar cu cei 300.000 de dolari obţinuţi, să salveze uzina, cumpărând-o. Proiectul eşuează şi ajung să trăiască din melci trimişi la export în Franţa. L-am rugat pe regizorul filmului, Tudor Giurgiu, să ne vorbească despre poveştile din culisele platoului de filmare.
❙ Despre oameni şi melci se anunţă un succes de casă. Cum aţi dori să iasă spectatorul de la film?
– Zâmbind. Dar şi cumva pe gânduri, este o imagine, zic eu, fidelă a perioadei şi nu foarte veselă. La avanpremiera de la Târgovişte, unde de altfel am filmat, mi-au spus oamenii – culmea, aceiaşi care au participat la filmări – „Da, am râs, ne-am amuzat, dar am plecat foarte îngânduraţi, a fost un râs dulce-amar.“ Este ceea ce mi-am dorit.
❙ Aţi fost fidel scenaristului?
– Foarte fidel. Singurele modificări le-am lucrat împreună. Input-ul meu a fost mai vizibil atunci când am hotărât să fixăm acţiunea în 1992. Filmul ar fi pierdut din „pitoresc“ dacă îl plasam în 2002 (anul în care a făcut deliciul rubricilor de ştiri iniţiativa trăsnită a liderului de sindicat de la ARO de a salva uzina prin donarea de spermă – idee care l-a inspirat pe scenaristul filmului, Ionuţ Teianu, n.r.). Aşa, am avut în background mai multe lucruri: venirea la Bucureşti a lui Michael Jackson, alegerile, Caritasul… Pe lângă asta, încă mai plutea în epocă o anume candoare, un entuziasm vecin cu idealismul, ca o disperare refuzată, care a ajutat filmul.
❙ A existat improvizaţie în timpul filmărilor?
– Da, în scenele cu foarte mulţi actori. Îmi place să dau liber la improvizaţie, dar foarte bine controlată. Am lăsat doar din când în când momente de „elasticitate“, în scenele de grup. Dar, repet, cu atentă supraveghere. Pune zece actori la un loc şi vei vedea că ideile şi glumele proaste sunt primele care ies la lumină. Aşa că am fost nevoit să dau multe sugestii la o parte şi să le păstrez doar pe cele bune. Nu mă imaginez ca un demiurg care vine şi iluminează cu ştiinţa şi arta lui şi distribuţia şi echipa. Consider că un film e un produs de echipă, fiecare aduce ceva nou, de la scenograf, asistent de regie, electrician. Cred în actorii care îşi pregătesc serios rolul, care gândesc, au iniţiativă, şi mă bucur că am avut acum noroc de actori extrem de participativi.
❙ Dorel Vişan este emblematic deja pentru rolul marelui şef corupt din cinematografia postdecembristă? A fost un criteriu de alegere a lui în rolul directorului uzinei?
– Tocmai, că mi-a fost puţin frică să nu se suprapună prea tare cu acest clişeu. Am întors împreună rolul pe toate feţele, am avut n discuţii cu el, ca să vedem în ce fel şi unde este diferit de rolurile lui precedente. L-am ales pentru că are o experienţă fabuloasă de viaţă, ştie extrem de bine cum să rafineze detaliile unui personaj, cum să-şi extragă exemple din viaţa reală. Ne-am uitat împreună la politicieni, am analizat tipul de demagogie, care nu s-a schimbat, e acelaşi din anii ’90, ceea ce ne-a folosit, lui mai ales.
❙ Cum aţi lucrat cu masa de muncitori, personaj principal de altfel?
– Erau muncitorii de la UPET, fabrica de utilaj petrolier din Târgovişte. Neştiind ei ce e aia figuraţie, ne-a fost greu să îi ţinem câte 12 ore pe zi, au fugit pur şi simplu. Or, noi aveam nevoie să umplem o hală cu vreo 2.000 de oameni. Pe care nu-i aveam. Aşa că am făcut trucuri de pe vremea începuturilor cinemaului, folosind cam 250, 300 de oameni pe care îi mutam dintr-un loc în altul, iar, graţie computerului, am reuşit să îi multiplicăm de atâtea ori încât hala să apară plină.
❙ Cum şi-au intrat în rol? Le plăcea?
– Da, le-a plăcut şi au intrat repede în convenţie. Doar când oboseau, nu prea mai răspundeau la comenzi. Amuzant e că ne-au rugat să le lăsăm lozincile din recuzita filmului, purtând mesaje gen „Să ne salvăm uzina!“, cu gândul că poate le vor folosi, planând probabil şi asupra uzinei lor spectrul unor falimente. Amuzant, dar şi trist – ca şi esenţa filmului de altfel – este să vezi că, de fapt, între România de azi şi cea de acum 20 de ani nu sunt diferenţe majore.
❙ Despre oameni şi melci pare să intre în familia filmelor lui Radu Mihăileanu, poveşti triste relatate cu umor stenic.
– Da, e în zona asta. Înainte de a termina filmul, i-am cerut părerea lui Nae Caranfil, pentru că şi el susţine ideea asta de spectaculos în film, nu-i e deloc indiferent modul în care spune povestea, scenariile lui sunt gândite în primul rând pentru spectator. Iar reacţia pozitivă a lui Caranfil şi a altor cineaşti, când filmul era încă la montaj, m-a încurajat să cred că filmul îşi va atinge ţinta.
❙ Monica Bârlădeanu, ca să folosesc un jargon, „e de-acolo“, autentică deopotrivă în provincialismul ei blazat şi pragmatic, cât şi în trăirea unei iubiri curate.
– A fost un casting lung, iar Monica n-a fost prima opţiune, dar după probe am început să mă gândesc serios la ea. Sigur, e un profesionist şi o actriţă bună, dar mai are o mare calitate: o iubeşte camera. Şi odată ce pui lumina pe ea, parcă se transfigurează. A fost şi foarte aproape de personaj, de lumea asta pe care încercam să o readuc: provincie, anii ’90, fete frumoase care vroiau să scape dar nu aveau nici o şansă, vizele erau de neluat pe-atunci, iar singura posibilitate era să devii secretara directorului celei mai mari fabrici din oraş, aşteptând în acest timp un posibil tren, un bărbat care să o scoată. Monica a înţeles repede rolul.
❙ Se cunoaşte la Monica şcoala de actorie făcută în State, la Hollywood?
– Categoric. Nu mi-am dat seama de asta, până nu am lucrat acum, cu ea. Şcoala americană de film îţi dă o tehnică redutabilă pentru film, chestie care nu se întâmplă în România. E o diferenţă vizibilă între felul în care actorii români caută în ei, lucrează cu interiorul, caută răspunsuri la problemele pe care le pune scenariul, pentru a-şi crea starea necesară scenei respective, ceea ce presupune un consum psihic. Pe când la actorul format în Statele Unite vezi o stăpânire perfectă a mijloacelor de expresie, prin tehnici învăţate, nu lucrează cu afectele, care ar putea să îl destabilizeze emoţional. Ai putea crede că este mai rece, dar în realitate jocul, efectele sunt aceleaşi, pe ecran nu se vede nici o diferenţă.
❙ Din anecdotica filmărilor, aveţi poveşti pe care le evocaţi, la un pahar de vorbă cu echipa?
– Mă gândesc la un moment amuzant şi trist în acelaşi timp, voiam să filmăm o scenă într-o biserică. Protagonist era Ion Besoiu, în rol de preot, care îşi certa enoriaşii pentru lucruri care nu se fac şi vorbea despre păcatul onaniei, chestii grele… Nici Patriarhia, nici Mitropolia nu ne-au dat acordul, dar eu eram încăpăţânat, scena era foarte bine scrisă şi nu voiam să renunţ. Aşa că am convins preotul unei bisericuţe de pe dealul unui sat pe lângă Târgovişte şi am plecat spre „locaţie“ cu camioane, cu actori mari, Valeria Seciu, Besoiu, Vişan, cu francezii… Când am ajuns acolo, preotul ne-a spus că trebuie să renunţăm, din cauza omologului său de la biserica din vale, care a reclamat la Mitropolie că acolo se fac filme porno. După îndelungi tratative de stabilire a ceea ce înseamnă spaţiu sacru, am făcut totuşi o filmare, dar n-a ieşit ce am vrut şi n-a mai intrat în film. Mi-a părut rău, că era singura scenă cu Besoiu.
❙ Cu ce actor aţi alege să lucraţi, ca primă şi necenzurabilă opţiune?
– L-am văzut de curând la Festivalul de film de la Veneţia, în filmul care a şi câştigat Leul de Argint şi premiul de interpretare, pe Joaquin Phoenix, care e un mare actor, incredibil de cameleonic, poate să joace o largă varietate de roluri. La un moment dat a renunţat la actorie, a cântat într-o trupă de rock, vreo doi ani, şi-a lăsat o ditamai barba… Îmi plac actorii care se redescoperă, se reinventează. Nicole Kidman ar mai fi o alegere.
❙ Cum readucem lumea în cinematografe, la filmele româneşti?
– În ultimii 20 de ani s-au produs mai mult filme pentru festivaluri şi critică. Trebuie, în primul rând, să ai produsul, bun, românesc, care să intereseze publicul larg. Sper să se întâmple asta cu Despre oameni şi melci, e o reţetă de public. Vom vedea, eu am mobilizat resurse multe, bani, ca să ajungă peste tot. Dacă nu acum, poate după al trei-lea, al patrulea film de genul ăsta, românii vor redescoperi plăcerea de a se relaxa la un film în care să se regăsească, plăcerea vizionării în grup. România este singura ţară din blocul estic care are această pată, nu reuşeşte să genereze producţii cinematografice locale, care să fie populare. Avem cele mai mari şi mai multe premii din Europa, dar n-am fost în stare să punem cap la cap o poveste de-o calitate ok, care să fie un produs comercial.