Cu mâna pe inimă, recitând versuri de Eminescu, Adrian Săhlean este o apariţie emoţionantă. În felul acesta a cucerit câteva mii de americani, atingându-i, pe limba lor, cu graţia versului eminescian.

În România a cântat, de mic, în corul de copii al RTV, în studenţie a fost membru fondator al grupului Song, dar a jucat şi baschet şi tenis în campionatul naţional şi municipal. După absolvirea secţiei de interpreţi (engleză şi spaniolă) a facultăţii de limbi germanice, a colaborat la western-ul lui Mircea Veroiu din seria Ardelenilor, pe post de consilier lingvistic. După emigrarea în SUA din 1985, au urmat ani grei pentru Adrian, care a fost nevoit să lucreze ca paznic, apoi ca profesor, antrenor de tenis, reuşind să-şi plătească astfel îndelungata pregătire de psihanalist, pentru care pregăteşte acum doctoratul. Toate aceste aventuri ale spiritului şi ale trupului au culminat, în 1992, cu traducerea Luceafărului dar şi cu participarea la maratonul din Boston. Un alergător de cursă lungă, un explorator febril al posibilităţilor personale, Adrian Săhlean a reuşit, de plăcere, dar şi din chemare, să reia traiectul emoţional unic al lui Eminescu şi să-l aşeze firesc în vers american. Pentru eforturile sale, el a fost premiat în România, în 2000, Anul Eminescu.

– Care este povestea primei traduceri din Eminescu pe care ai săvârşit-o? Din ce raţiuni după prima au urmat şi celelalte?

– În perioada respectivă, prin ’91–’92, treceam printr-o criză personală care îmi accentua nostalgia emigrării în SUA. În mod semnificativ, în acea perioadă începuseră să îmi apară în vis frânturi din poeţi români (nu neapărat din Eminescu), în variante englezeşti şi… pe fond muzical! De pildă, Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie… (Alecsandri – romanţa pe care mi-o cânta bunica în copilărie), sau M-am regăsit, ce dor mi-era de mine/ Copilul visător de altădată… (Vlahuţă – sonet transformat în cânt liric de Constantin Drăghici, la vremea adolescenţei mele). Prima traducere din Eminescu a fost… Luceafărul, ciudat şi neaşteptat, tot prin dicteu aproape de vis, şi tot pe frânturi. În noaptea de Revelion spre ’92,  asistasem la o ceartă imposibilă între doi soţi care mă invitaseră la ei special ca să nu fiu… singur. M-am retras în camera mea, meditând la relaţiile de dragoste, la suferinţele generate de pierderile de tot felul, de la oameni şi relaţii la locurile dragi din amintire etc. Aproape adormit, mi-a venit în minte o posibilă variantă în engleză pentru prima strofă a Luceafărului şi, imediat, pentru strofa finală.  Au urmat şase luni de agonie şi extaz, sculându-mă ades noaptea, cu bucurie maniacă, să notez vreo soluţie, vreo „găselniţă“ – cum spun traducătorii… O stare de trăire intensă pe care n-am mai avut-o niciodată de atunci, cel puţin nu pe o perioadă atât de lungă. După cele şase luni, au mai urmat vreo trei ani de şlefuiri (păi cum altfel, şi Eminescu a tot lucrat la Luceafăr câţiva ani buni!), până să mă hotărăsc să-mi las copilul să-şi ia zborul (The Legend of the Evening Star a apărut la Boston, în volum bilingv, în 1996). Trăind însă în „sfera Luceafărului“ şi identificându-mă cu simţirile eminesciene, mi-au apărut formulări „echivalente“ şi pentru alte poeme legate tematic, pe care le-am valorificat în primul volum – Eminescu – Selected Poems, apărut în România în 2000, Anul Eminescu.

– Profesia, alături de celelalte pasiuni ale tale, sportul şi muzica, au un gând comun cu Eminescu?

– Preocupările de psihanaliză cuprind de fapt fascinaţia mea legată de capacitatea creatoare a omului şi de motivaţia sa. Deşi am studii de filologie în engleză şi spaniolă, eu mă consider filolog doar în sens foarte  general, de iubitor (filos) de logos. Ca  simplu filolog, n-aş fi tradus din Eminescu în România! Fără psihanaliză, nici în America n-aş fi îndrăznit să-l traduc, aşa cum n-aş fi alergat vreodată maratonul din Boston. Nu există nimic mai eficient ca pshihanaliza care să ajute la înţelegerea sistematică a transformărilor subtile şi adaptărilor eului în procesul maturizării. Singurul rival este doar actul creator în sine. Ce altceva este Oda lui Eminescu, dacă nu o înţelegere subtilă a psihologiei adâncurilor? Dar Eminescu este şi muzică şi nu în ultimul rând. Iar fără preocupările mele permanente muzicale, cred că nu aş fi ajuns să-l traduc, chiar dincolo de psihanaliză. Nu mi-am pornit eu traducerile prin vise muzicale?

– În România pare că nu se mai caută Eminescu, ba chiar a existat o campanie împotriva perceperii lui ca poet naţional. Cum psihanalizezi fenomenul?

– Să nu „psihanalizăm“ fenomenul, orice etichetă este de fapt o bagatelizare a psihanalizei. Nu trebuie să fii psihanalist ca să vezi că reacţia e emoţional-infantilă, cum se întâmplă la adolescenţii care sar peste cal când dau de libertate, crezând că îşi afirmă identitatea prin teribilismul extremei. O extremă este şi a-ţi nega părinţii sau orice formă de autoritate. Adoptarea lui Eminescu drept chintesenţă a sufletului românesc nu este expresia unei impuneri programatice, ci acceptarea la nivel de naţie şi de etnie a unor caracteristici cu care s-au identificat atât literaţii cât şi oamenii simpli şi neşcoliţi timp de peste un secol. Oriunde în lume întâlneşti români, dacă începi să reciţi versurile de început din Luceafărul, sau Glossa, sau La steaua, ei îţi pot rosti pe negândite versurile următoare, indiferent de nivelul lor de pregătire. Sau îţi cântă cu nostalgie romanţe pe versuri eminesciene, cu tradiţie mult înaintea comunismului, cântece la fel de importante pentru români precum sunt canzonetele pentru napolitani.

– Pentru ce crezi că ai obţinut aceste premii importante? E verbul tău mai nuanţat, simţirea ta mai dulce, în ordine eminesciană, decât a celorlalţi traducători?

– Ştiu şi eu? Poate că într-un fel m-a atins Dumnezeu cu o aripă, dându-mi inspiraţie… Dar e şi multă transpiraţie în spatele „verbului“ meu, sau a „vorbei“ mele din engleză… Cred însă că experienţa de viaţă şi acumularea înţelegerilor din diversele domenii au avut rolul esenţial. De ce am început să traduc Eminescu „abia“ la 42 de ani? Am „norocul“ să trăiesc de 25 de ani printre vorbitori nativi, să fi intrat în contact personal – ca terapeut şi ca antrenor – cu mii de persoane (nu e o exagerare!) de toate vârstele, să înţeleg astfel mentalitatea limbii, să pricep anumite subtilităţi pe care nu le poţi învăţa din cărţi şi dicţionare. Este soartă şi noroc în acelaşi timp, timp biologic şi timp/moment potrivit, chronos şi chaeros. Prin contrast, traducătorii români au avut mai puţină şansă. Leon Leviţki şi Andrei Bantaş, mentorii mei din facultate, traducători uriaşi, au beneficiat de experienţa vârstei şi a studiului filologic adâncit, dar n-au avut decât indirect, sau doar sporadic, un contact cu limba vie.

– Cum au primit americanii versul lui Eminescu? S-au oglindit vreunii în poezia lui?

– Putem să legăm răspunsul de ideea că „nu se mai caută“ (Eminescu, Bach, ş.a.). Este trist să constaţi degradarea interesului pentru un anumit fel de ofertă culturală ca fenomen mondial. Nici americanii nu-s mai breji la nivel general. Însă afirmaţia „nu se mai caută“ e îndreptăţită doar când priveşti muzica, poezia, arta, cultura tradiţională din perspectiva unui gestionar de magazin interesat să ofere ceea ce se cumpără mai mult, ce se cere pe piaţă, pentru profit. Există însă şi „magazine de specialitate“, ca să păstrăm acestă comparaţie simplistă. Am recitat Eminescu acum doi ani la prestigiosul Smithsonian Institute, adică într-un loc în care cei 150 de americani din audienţă veniseră special să audă lucruri despre Brâncuşi şi Eminescu. Spectatorii au ovaţionat după Glossa, şi după Luceafăr cineva mi-a declarat chiar că intrase „într-o transă“ şi „spera să nu se mai termine“. Mai există deci locuri în care poezia e bine primită, dar nu trebuie să le cauţi pe stadioane, uitându-te din avion! The Evening Star (Luceafărul) s-a jucat off-Broadway în 2005 în două seri, spectacol reluat şi anul trecut, în iunie, tot două seri, tot în Manhattan, buricul cultural al Americii.

– Cum au fost primite în România succesele tale? Ai fost sprijinit să obţii şi altele?

– În general, succesele de aici au fost primite în România cu o relativă indiferenţă. Marea excepţie a fost Anul Eminescu, când după publicarea Luceafărului la Boston (1996), şi a volumului Selected Poems (2000), am fost invitat la Bucureşti de către Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, şi mi s-a acordat „Medalia de aur Eminescu“. Au existat apoi menţionări sporadice în presa românească (de exemplu, când Principele Radu a scos din proprie iniţiativă în 2002 un CD în care recita Luceafărul  „meu“) dar importanta mea iniţiativă de a scoate un pachet multi-media (carte/disc audio), pornită în 2003, propusă pe rând, an de an, Ministerului Culturii, MAE şi ICR, n-a avut nici un ecou. Poate că de vină a fost şi campania anti-Eminescu… dar e semnificativ că, în 2005, ICR din New York nici măcar nu a venit la premiera lui The Evening Star! Chiar şi după apariţia volumului/CD  Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love în 2006 (prin eforturi personale considerabile şi într-un tiraj modest) instituţiile româneşti n-au reacţionat altfel, deşi se adunaseră numeroase succese şi validări în SUA şi Canada. ICR – care îmi refuzase vreun ajutor financiar, nu a considerat că volumul/ CD merita măcar o invitaţie de lansare în România. Uniunea Scriitorilor a ignorat complet oferta mea de a realiza o prezentare/recital Eminescu în engleză pentru congresul traducătorilor de la Neptun, iar volumul trimis Uniunii în 2007 nu a fost nici măcar luat în considerare pentru vreun premiu, pentru că nu „se dau“ premii de traducere decât pentru cele făcute din alte limbi în română!

– În general, crezi că autorităţile culturale de la noi se implică şi sprijină iniţiativa traducătorilor?

– Dacă vorbesc despre traducerile din alte limbi în română, cred că traducătorii (literari) nu se bucură în general de respectul pe care îl merită şi nu sunt recompensaţi suficient pentru munca imposibilă pe care o fac. Când un traducător de literatură în România este plătit cu trei euro pe pagină iar traducerea unui document notarial, tradus şablon, şi adesea… cu picioarele, este plătit de două-trei ori mai bine, e greu să mai aibă cineva chiar şi iniţiative. Pentru traducerile din română în alte limbi, ICR are de câţiva ani un program promiţător, Cantemir, care e menit să sprijine crearea unui grup de traducători calificaţi pentru o eventuală valorificare a valorilor literaturii româneşti în limbile de mare circulaţie. Programul are însă nevoie de îmbunătăţiri, căci în felul în care este formulat, traducători ca mine nu îşi prea pot găsi locul. Consultaţi lista celor care au primit burse ca „traducători profesionişti“ sau „traducători în formare“ pentru limba engleză şi nu veţi găsi vreun român! În lipsa unei strategii culturale a guvernului care să implice şi să recompenseze eforturile tălmăcitorilor, el va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet naţional!

„Traducerea Luceafărului a reprezentat un moment foarte intens de exorcizare a dezrădăcinărilor multiple…  Într-un fel, retrăindu-le şi încercând să le re-creez prin diversele traduceri, n-am mai avut atât de acut sentimentul pierderii…“

„La oferta covârşitoare de spectacole oferite în orice zi în New York, faptul că Eminescu – poet necunoscut dintr-o ţară pe care unii nu ştiu cum să o găsească pe hartă, mai mult, un poet din sec. XIX – poate impresiona o sală întreagă de spectatori, veniţi de bunăvoie şi cu bilet plătit, este uimitor şi ar trebui să fie relevant pentru o discuţie la români despre «ce se caută»! Şi-ar mai dori „americanii“ astfel de experienţe? Depinde cu cine vorbeşti. Terrence Montgomery (regizorul şi vocea naratorului şi a Demiurgului din producţia newyorkeză cu The Evening Star) pare să fie dintre cei pentru care „se mai caută“ şi astfel de lucruri desuete. Din fericire, numărul acestora a crescut în ultimul timp.“

Taguri: nr. 4 / aprilie 2009 Tweet

Friday, April 10th, 2009 at 1:39 pm, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed