Lisabona e o metropolă pestriţă. Turişti din toate colţurile lumii, emigranţi de toate rasele, cerşetori insistenţi, negustori persuasivi, lume diversă şi amestecată. Multe culori, ceramică în modele maure şi europene, mirosuri de peşte la grătar, bere rece în pahare micuţe şi cafea tare şi aromată. Un univers ameţitor şi fascinant.
Fortăreaţa Sf. Gheorghe se află, evident, pe un deal, astfel încât e vizibilă, uriaşă şi ameninţătoare de aproape oriunde. Şi cum fiecare vizitator care se respectă îşi doreşte să înceapă de sus în jos, te întrebi cum ajungi acolo, pe colină. Răspunsuri sunt multe, de la taxi, până la tot felul de mijloace de transport eminamente turistice, scutere, triciclete, microbuze… Recomandarea din ghiduri este clară: tramvaiul 28. Nu încercaţi să întrebaţi localnicii; exasperaţi de atâţia turişti ei vor arăta cu degetul în sus şi apoi, zâmbind, vor încerca să vă convingă să mergeţi pe jos. Nu-i o idee tocmai rea şi totuşi…
Fiecare capitală europeană a încercat să transmită o anumită imagine turistică, să se identifice cu un element specific. Parisul are Tour Eiffel, Londra are Big Ben şi lista ar putea continua la nesfârşit. Cunosc doar două aşezări care se identifică prin mijloace de transport. Una este micuţă şi uşor izolată. E vorba de Malta, unde autobuzele galbene de epocă, produse acum zeci de ani de Leyland, sunt un fel de simbol naţional. La capătul Europei, în Lisabona, tramvaiul galben este un mod de viaţă şi o experienţă culturală.
Străzi înguste, cabluri peste tot, maşini aşteptând cuminţi până se deblochează o stradă – o dimineaţă obişnuită în Alfama.
Aşadar, m-am aşezat cuminte la o coadă respectabilă, în piaţa Martim Moniz (numele este al unui cavaler care s-a sacrificat apărând o poartă deschisă a fortăreţei, pe atunci maure, pentru ca trupele portugheze să poată pătrunde!), printre turişti gălăgioşi, francezi, ruşi, spanioli şi polonezi şi am aşteptat. Nu puţin. Pentru că ne doream cu toţii locuri pe scaune, iar vechile tramvaie din Lisabona nu au prea multe locuri pe scaune. Şi, în plus, pensionarii localnici aveau prioritate la urcare. Nu mai vorbesc despre expresiile exasperate ce li se puteau citi cu multă claritate pe faţă.
Coadă mare la capăt pentru a prinde un loc pe scaun. În picioare nu e prea confortabil, înghesuială, denivelări şi multe curbe.
După vreo 40 de minute am reuşit să urc şi să-mi găsesc un loc ideal pentru fotografiat spre disperarea unei turiste franceze aflată în faţa mea care nu putea să prindă nici o imagine, mânuind o savonieră digitală, pentru că se trezea cu mine în prim plan, aruncat pe jumătate din tramvai cu uriaşul meu aparat foto. I-am auzit înjurăturile murmurate, dar am continuat să fotografiez.
Fortăreaţa Sf. Gheorghe
Sau poate ar trebui numit castel. După recucerirea Lisabonei de la mauri, în 1147, regele Alfonso Henriques transformă citadela în reşedinţa regilor portughezi. Dar în 1511, Manuel I construieşte un alt palat jos, în apropierea actualei Praça do Comerçio, iar castelul este folosit pe rând ca teatru, depozit de muniţii şi închisoare. După cutremurul din 1755 fortificaţiile rămân în ruină până în 1938 când Salazar, conducătorul autoritar al ţării, hotărăşte reconstruirea şi renovarea ansamblului. Chiar dacă varianta arhitectonică de acum nu este în întregime autentică, Sao Jorge este un obiectiv turistic de maximă importanţă, conţinând un muzeu, un sit arheologic, expoziţii, grădini, dar şi restaurante şi parcuri. Şi mai ales oferă o panoramă minunată a oraşului şi golfului. Nu prea ieftină intrarea, dar face toţi banii.
Alfama
E greu de crezut că acest cartier, modest acum, a fost cândva spaţiul cel mai râvnit de locuitorii Lisabonei. Pentru mauri, această zonă reprezenta întreg oraşul. După recucerire, în perioada Evului Mediu, nobilii oraşului, speriaţi de cutremure, se mută jos lăsând cartierul în stăpânirea săracilor. Nu se poate spune că au supravieţuit clădiri din vremea maurilor, dar cele rămase în picioare după cutremurul din 1755 sunt acum în plin proces de renovare. Şantierele coexistă, în acest cartier plin de viaţă, cu tavernele, băcăniile şi magazinele de suveniruri. Turiştii au invadat străzile extrem de înguste, unde oricând poţi fi atins de un tramvai care urcă sau coboară zdrongănind. Un loc minunat pentru un prânz sau o cină. Nu foarte liniştită, dar romantică şi plină de culoare.
După un traseu de vreo 40 de minute, mai mult în aşteptare decât în mers, micul şi anticul tramvai m-a lăsat undeva, jos, aproape de centrul oraşului de Praça do Comerçio. Am alergat sub o umbrelă pentru o sticlă cu apă rece şi o cafea scurtă şi tare.