- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Un trib de români în Sinai

În toamna anului trecut, tocmai întors din Egipt, un prieten m-a convocat la „o senzaţională“: „În Sinai, mai exact pe lângă Mânăstirea Sf. Ecaterina, trăieşte un trib de beduini de origine română!“ Hai, că s-a ţăcănit şi ăsta, mi-am zis, de vreme ce a început să vadă beduini, eschimoşi, mâine-poimâine canibali de prin jungla amazoniană, toţi, evident, de origine română. „Şi cum ţi-ai dat seama de asta? Aveau arborat tricolorul pe cămile?“, am dat-o pe glumă. El nu şi nu, că e treabă serioasă: „Geabelii ăştia, că aşa se numesc, sunt diferiţi de celelalte triburi de beduini. Spun că strămoşii lor au venit de la Dunăre, înţeleg multe cuvinte din limba noastră, deşi n-o vorbesc, evident, sunt arabizaţi complet. Călugării mi-au spus că în arhiva mânăstirii există şi documente despre povestea asta“. Da, începe să pară interesant. Aşa că, iată-mă în Sinai, spre a mă întâlni cu fraţii noştri, beduinii!

Fără obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu

Sigur că, în mintea mea, hai să-i zicem europeană, urma să mă duc la geabeli acasă, să stăm la taclale, să bem ceai, să fac fotografii, să văd ce gândesc, cum trăiesc, ce mănâncă… În timp ce-i povesteam toate astea, cu entuziasm balcanic, Ashraf, călăuza noastră într-ale deşertului, se uita la mine precum la un OZN. Mi-a reamintit că mă aflu, totuşi, prin Asia, spre Africa, într-o zonă folclorică total diferită de a mea. Mai mult, într-o peninsulă populată de triburi de beduini, destul de primitive, suspicioase, foarte închise. Şi unde nu există obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu, când ţi se năzare ţie. Casa unui beduin este tabu. Intră în ea doar rudele apropiate, din acelaşi trib, şi nu oricând, ci numai dacă sunt invitate. Aşa că Ashraf mi-a sugerat strategia turistică, singura posibilă, de altfel. Geabelii locuiesc în apropierea Mânăstirii Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai. O zonă numai piatră şi granit, unde sărăcia îţi rânjeşte la tot pasul. Dacă vezi un smoc de iarbă, te poţi considera norocos. Un copac numit accacia şi doi-trei palmieri se cheamă, deja, că ai nimerit într-o oază. În aceste condiţii, „serviciile turistice” sunt mană cerească pentru beduini. Ei îţi oferă cămile pentru transport, tot soiul de suveniruri, pături dacă ţi-e frig, călăuze pentru munte, ceai, cafea şi răcoritoare, la beduin’s bar, ba chiar şi un braţ de care să te sprijini, când ai obosit. Trebuie să le plăteşti pentru orice, chiar şi când îţi răspund la o întrebare. Şlagărul lor preferat este tips, tips, tips… „Dacă urci Muntele Sinai, o să stai printre ei cât pofteşti. E afacerea lor, cum ar veni, statul egiptean îi protejează, astfel, printr-un program social, ca să aibă din ce trăi. O să-i vezi peste tot, puteţi vorbi, dar să ai mărunţiş, în dolari”, mi-a mai spus Ashraf.

Camel-taxi, 13 dolari

Zis şi făcut. Am tras la un hotel de trei stele, Morgen Land, cel mai răsărit din zonă. Era în jur de şapte seara şi toată lumea mă trimitea la culcare. Pentru că urcarea pe Sinai te vrea odihnit. Începe noaptea, la unu şi jumătate, ca să ajungi în vârf, adică la 2.250 m, când răsare soarele. M-am foit cam degeaba prin aşternuturile altfel confortabile. După ce că n-am dormit în viaţa mea la o oră aşa de ciudată, de undeva, din pustie, se mai auzea şi o muzică tânguită. M-am lăsat în voia ei, cine ştie cât, până când oi fi adormit. Preţ de vreo două ore, că a sunat deşteptarea. Ne-am adunat spre a începe urcuşul. N-aţi vrea să ştiţi cât e de sinistru, în plină noapte, să te afunzi în nisip şi să te împiedici de bolovani, către un munte pe care nici nu-l vezi. Stelele şi lanterna din dotare nu mă ajutau prea mult. La punctul de control, cu militari, arme, filtre şi scotocit prin rucsaci, era o îmbulzeală de zile mari. Un fel de care pe care, cu îmbrânceli şi înjurături în toate limbile pământului. Şi mai era un frig de-mi clănţăneau dinţii, iar genele mi se lipeau între ele, încărcate de brumă, ceaţă sau ce naiba o fi fost aia. Vestea bună era că până la camel-taxi, adică parcul de cămile pentru transport, mai aveam doar o aruncătură de băţ. Eid, călăuza noastră pentru Sinai, ne-a făcut instructajul. Să ne ţinem bine de cocoaşa cămilei, că drumul e dificil, să-i dăm beduinului un dolar la pornire şi 12 când ajungem în vârf, să vorbim cât mai puţin, să nu care cumva să ne apuce la wc, că e cam dificil… În fine, ajungem la „plantaţia” de cămile. Nu le vedeam, dar auzeam un cor de răgete, pe limba lor. Am fost repartizată unui beduin smucit rău de tot. M-a luat de mână şi m-a tras, pur şi simplu, printre cămile şi puhoi de lume, ca pe un bagaj. Faptul că nici nu-l vedeam, îmi dădea oareşce furnicături pe şira spinării. Şi asta mi se trăgea de la Marilena, colega mea de suferinţă în Sinai, care avea fixul că vom fi răpite de arătările astea numite beduini. N-am avut acest noroc. La un moment dat, am fost luată în braţe şi trântită pe ceva care semăna cu un scaun. Beduinul mi-a încleştat mîinile pe un fel de suport. Cred că avea dinţii foarte albi, de vreme ce i-am zărit rânjetul în beznă: „Ready?”

700 de trepte spre Dumnezeu

N-am apucat să răspund, că m-a luat cu ameţeli. Namila s-a ridicat în picioare. Era cam înaltă pentru gustul meu! Şi fornăia cam tare. Şi-i zdrăngăneau copitele, de-a dreptul sinistru, când dădea de stânci. Mi-era o frică şi un urât de ziceam că-mi dau duhul. Şi panarama aia de beduin, cică neam de sânge cu mine, n-avea nici o treabă. Cânta din toţi rărunchii, pufăia nişte ţigări puturoase şi mai trăgea cămila de hăţuri, din când în când. Încet, dar sigur, m-am liniştit. A început chiar să-mi placă. Să mergi, aşa, în beznă, cocoţată pe o cămilă, cu un beduin cântând pe lângă tine, spre vârful Sinaiului, unde Moise a primit cele zece porunci, chiar de la Dumnezeu… Hai că e fain, putem să trecem la conversaţie. Doar că bate un vânt care ne duce vorbele în direcţii diferite. Aşa că ţipăm vreo două chestii de politeţe, gen nume şi vârstă, apoi renunţăm. Da’ măcar ştiu că însoţitorul meu se numeşte Suan şi are 38 de ani. Prind curaj şi îmi caut lanterna. O plimb în jur şi asta mă linişteşte definitiv. Potecile sunt pline de cămile, turişti, beduini. Din loc în loc, proptite de stânci, nişte corturi pe post de bar. Chiar dacă salivez gândindu-mă la o cafea fierbinte, scena coborârii de pe cămilă îmi taie pofta. După vreo şapte kilometri de urcuş, respectiv trei-patru ore, ajungem la trepte. De aici încolo nu se mai încumetă nici o cămilă. Trebuie să cobor, carevasăzică. Tot pe braţele lui Suan. După ce îşi numără, atent, cei 12 dolari, la lumina felinarului de la bar, îmi cere şi un tips for camel. Fie, că a fost fată cumsecade. Încă un dolar. Da’ mai bine îi fac cinste cu o cafea, ca să povestim. El mă convinge că e şi mai bine cu amândouă. Stăm pe nişte scânduri învelite în pături. Cafeaua e super, neagră, tare, cu hell. Suan îmi povesteşte de copii, vreo patru, de capre, care nu prea au ce mânca, şi de mama lui, când i-a povestit de strămoşii de la Dunăre. Sigur că i-ar plăcea să vină în România, doar că ei nu pleacă nicăieri de aici, niciodată. De-abia dacă au bani să trăiască, turismul fiind singura lor sursă de venit. În zilele foarte bune câştigă 25-30 de dolari. Dar sunt şi perioade goale, fără turişti, mai ales iarna.

De bucurie că a cunoscut un „strămoş”, Suan nu mă lasă să plătesc cafeaua. Face un barter urgent, respectiv îi dă barmanului nişte ţigări şi îi sugerează să nu comenteze, într-un aşa moment istoric. Apoi îmi zice să fiu atentă la scări, să calc cu grijă, că e periculos. Îi spun să nu mă aştepte, la coborâre, că vreau să merg pe jos. Ne strângem mâinile şi ne despărţim. Copăcel-copăcel, o iau spre vârf. Am de urcat 700 de trepte, ăsta fiind un fel de a spune. Practic, sunt nişte bucăţi de piatră, de dimensiuni diferite, aşezate, cât de cât, ca să te poţi căţăra mai uşor. Drumul e greu, abrupt, obositor. După vreo jumătate de oră de alpinism, ajung în vârf. Un platou unde te zboară vântul. E tot întuneric, dar zăresc, cu ajutorul lanternei, biserica lui Moise. Zeci de beduini mă îmbie cu pături şi saltele. Dau doi dolari, mă învelesc stil cocon şi mă aşez lângă ziduri. Mi-e şi frig, mi-e şi bine. Aştept soarele. Se spune că răsăritul în Sinai este cel mai frumos din lume. Şi aşa a fost! Un joc de lumină, când aurie, când sângerie, când în valuri, când în raze. Care mi-a lăsat un sentiment straniu. De repetiţie de început de lume.

Geabelii se dau urmaşi ai vlahilor

Şi se făcu lumină! Privind în jur, m-au şocat două lucruri: frumuseţea colţuroasă a granitului şi drumul pe care am urcat. Dacă-l vedeam de la început, nici vorbă să mă încumet. Pante foarte abrupte, cărări doar cât să pui piciorul, prăpastie de-o parte şi de alta. O rusoaică deschide „sezonul” la vomitat. Ca să nu mă apuce şi pe mine, o iau la vale. Păşesc ca pe ouă, că pietrele mai sunt acoperite şi cu nisip, aluneci de nu te vezi. Din loc în loc, câte un beduin te dirijează spre dreapta ori spre stânga şi întinde mâna pentru tips. Dacă vrei să încerci vreo scurtătură, iese rău. Eşti îmbrâncit, pur şi simplu, că e prea complicat să-ţi explice cât e de periculos, într-o engleză aproximativă. Se pare că, dacă tot le-au lăsat traseele din Sinai, ca afacere, egiptenii le cer beduinilor să aibă mare grijă de turişti. Şi ei chiar asta fac, fără fineţuri, fără urmă de politeţe. Dacă ieşi din front, trag de tine ca de o cămilă. Chiar şi aşa, însă, accidente sunt destule. Uneori trebuie să te fereşti ca să treacă o camel-ambulance, transportând posesori de picioare şi mâini îndoite sau rupte de-a binelea. Eid mă sfătuieşte să iau, totuşi, o cămilă. E mai comod şi mai sigur. Îi spun că nu mă lasă „datoria”, vreau să bat Sinaiul cu piciorul şi să-i văd pe geabeli îndeaproape. Râde, ca şi când i-aş fi zis că merg la vânătoare de fantome. După părerea lui, băiat instruit, de altfel, cu o şcoală de turism, povestea asta cu beduinii români nici nu se ştie exact dacă e legendă sau adevăr. Ei au auzit asta, aşa, prin tradiţie, dar nimeni nu le-a arătat vreodată dovezi. Doar un manuscris de la mânăstire, unde scrie că aici au fost aduşi nişte creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor. Se presupune că geabelii de azi, vreo sută şi ceva la număr, sunt urmaşii acelor vlahi. Aşa că geabelii se dau de origine română, într-o veselie. Li se pare că sună bine, interesant, exotic. Dar, ce e drept, sunt destul de diferiţi faţă de celelalte şapte triburi de beduini din Sinai. Se vede cu ochiul liber, dar şi „ştiinţific”, că aşa au zis nişte cercetători care au venit aici şi le-au studiat limba, obiceiurile, probele de sânge.

S-au dus vremurile cu mai multe neveste, că e prea costisitor

Eid îmi face un semn discret, să mă uit în faţă. Da, şi? O femeie îmbrobodită, de i se văd doar ochii, trage un măgar împovărat de saci. Zice că este un adevărat eveniment să vezi o femeie beduin. Ele nu ies în afara casei decât în situaţii de urgenţă. Acum se pare că e vorba de aprovizionarea barului. Galabia, haina lor tradiţională, este neagră, dacă purtătoarea e măritată, şi colorată, în caz de domnişoară. Femeia se fereşte de aparatul de fotografiat şi nici nu mă bagă în seamă când încerc să intru în vorbă cu ea. Mai cobor niţel, agresată de „neamurile mele din Sinai”, care musai vor să mă cocoaţe pe o cămilă sau să-mi vândă ceva. La următorul beduin’s bar, geabelii sunt ceva mai vorbăreţi şi cu o engleză mai inteligibilă. Akill îmi povesteşte că s-au civilizat, îşi trimit copiii la şcoală, unii au radio şi televizor, nu-şi mai plătesc nevestele cu măgari, capre ori cămile, nu mai hălăduiesc prin deşert, stau doar în casele lor. Fiecare locuinţă are patru încăperi. Prima, cea mai importantă, este de primire. Aici se întâlnesc familiile tribului, înrudite între ele, la ceai, cafea şi poveşti. Este un ritual vechi, de când se ştiu, singura lor distracţie, de altfel. La aceste reuniuni se serveşte, de obicei, şi o mâncare tradiţională, carne de capră sau oaie, pusă pe jar, într-o groapă, şi acoperită cu nisip, până este prăjită.

A doua cameră este doar a bărbatului, capul familiei. În următoarea stau nevasta (doar una, oficial) şi copiii, iar în ultima animalele. Ehei, s-au dus vremurile cu o grămadă de neveste, că e prea costisitor! Tribul este condus de şeic, pe care îl ascultă toată lumea. Nu e nevoie de poliţie ori justiţie, ce zice şeicul aia e sfânt. În fine, geabelii au, ca mai toate triburile de beduini, un fel de purtător de cuvânt. El stabileşte relaţiile cu alte triburi, cu autorităţile, cu străinii. Dacă aş rămâne în Sinai câteva zile, de pildă, el ar putea să-mi intermedieze o vizită oficială în comunitate. Aş putea să văd atelierele lor de alabastru şi onix, un fel de farmacie în care prepară ceaiuri şi leacuri străvechi sau cimitirul, unul foarte special. Adică un fel de pădure de bolovani. Morţii sunt îngropaţi în poziţia de fetus, cu fruntea spre Mecca. Mormântul este marcat doar prin două pietre. Dacă am noroc, poate mă primeşte şi şeicul. N-am, peste câteva ore grupul meu pleacă din Sinai. Data viitoare.

După încă o repriză de coborâre, se văd zidurile Mânăstirii Sf. Ecaterina. În apropiere, locuinţele geabelilor se confundă uşor cu stâncile muntelui. Aceleaşi forme şi culori, sunt făcute tot din granit. Au câte un gemuleţ mic, cât pui palma. Dacă n-ar fi nişte copii gălăgioşi, alergând o roată de cauciuc, locul ar părea pustiu. Mai văd nişte antene satelit, câteva camionete parcă scoase din cimitirul de maşini, de curg tablele de pe ele, nisip şi iarăşi piatră şi… cam atât. Nici urmă de vegetaţie, de treburi casnice, de animale, nici o legumă, o floare, o rufă întinsă la uscat. Toate se petrec înăuntru. Într-un trib ciudat, care se crede de origine română. Şi care, după peste 1.500 de ani de istorie, ce-i drept, nu mai păstrează aproape nimic din povestea asta. Poate doar un dor ancestral. Mi s-a părut că atunci când vorbesc de strămoşii lor de la Dunăre, geabelii au, aşa, un fel de nostalgie a paradisului pierdut.

foto Liliana Petruş


Ultima femeie creştină a tribului a murit în 1750

Istoricii şi lingviştii români nu ştiu mare lucru despre geabeli. Nu s-au făcut investigaţii serioase, anchete lingvistice ori alt tip de cercetări. Totuşi, există nişte studii recente pe această temă, semnate de cercetătorii Andrei Popescu-Beliş, Laura Sitaru şi Aurora Perţan, care susţin, în esenţă, că legenda despre geabeli are un sâmbure destul de mare de adevăr. Se pare că, în anul 530, când împăratul Iustinian a hotărât să construiască Mânăstirea Sf. Ecaterina, au fost trimise în Egipt o sută de familii de abâd-al-Rum, adică servitori, sclavi ai romanilor. Aducerea acestor creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor, este consemnată în arhiva mânăstirii. Geabelii, oameni de la munte, în traducere, şi-au păstrat religia creştină până în sec. al XVIII-lea, când au fost convertiţi la islam. Ultima femeie creştină a tribului a murit în anul 1750. Există şi un factor biologic care merită luat în seamă. Cercetările făcute în 1970, pe eşantioane de sânge preluate de la toţi beduinii din zonă, au demonstrat că geabelii sunt diferiţi şi destul de neobişnuiţi faţă de celelalte triburi. Din păcate, nu s-au făcut comparaţii cu populaţiile de la Dunăre şi nici nu se ştie cât ar fi de relevante, ţinând cont de amestecurile de populaţii din Balcani, de-a lungul timpului. În concluzie, dacă ne interesează într-adevăr originea vlahă a acestor beduini, nu avem decât să apelăm la analize ADN. Eu, una, aş fi curioasă. Dar pentru o ţară ca România pare un moft cam costisitor.


Cămilele geabelilor au o singură cocoaşă, adică sunt dromaderi. O specie foarte adaptabilă, rezistentă la condiţii vitrege şi fără fiţe gen mâncare şi apă în fiecare zi. Un astfel de animal rezistă şapte zile fără apă şi 12 zile fără mâncare. Apoi, în doar zece minute, poate înghiţi 100 de litri de apă, pe care o depozitează în celulele de sub piele. Hrana este stocată în cocoaşă. Când îmi era frică să nu mă prăbuşesc, pe cărările Sinaiului, pentru că dromaderul meu călca uneori exact pe buza prăpastiei, beduinii mureau de râs. Şi aveau dreptate. Dromaderii nu cad niciodată. Au copita plată, priza la pământ, nisip ori piatră, este perfectă. Tot ca formă de adaptare, genele dromaderilor sunt ca o plasă, ca să le protejeze ochii de furtunile de nisip.